Aug 172013
 

As vrea sa ma pot apropia de marginea ta interioara
Sa simt gandul tau secret
Infasurat ca miezul unei orhidee
Imi imaginez ca incerc sa ating
Fluturarea inceata a pulsului tau

Vino incet pe la spate
Si prinde-ma in bratele tale
Sa pot crede ca inima mea nu e de piatra
Fa- ma sa ma topesc
In inchipuirea dragostei tale
Fa – te ca nu vezi
Zidul care ne desparte

Suntem prinsi amandoi
Intr-un vis care pare sa semene
Nu vreau sa ma trezesc inca

Vom fi candva impreuna
Intr-o noapte cu stele si luna
Probabil intr-un alt univers
Probabil pusi in alt vers

 Comentariile sunt închise pentru Poezie dupa Pablo Neruda si mai departe
Aug 112013
 

Despre ce sa scriu in primul articol publicat pe Interconexiuni? ma intrebam eu in pana de idei, in timp ce cautam in Pagini Aurii un service de vulcanizare a lobilor frontali. Si atunci un dracusor asezat strategic pe umarul stang mi-a soptit in urechea dreapta (dracul are gatul lung, e antrenat la circ, ok?) ca ar trebui sa incep printr-un articol despre nevoia de inchidere sau finalizare, pentru a-ti aduce aminte un adevar simplu si nu foarte confortabil: in orice inceput se afla samanta unui sfarsit (iar naturile mai visatoare sau de-a dreptul mistice sustin si reversul acestui proces numai aparent, spun ele, ireversibil). Excelent, i-a raspuns celalalt dracusor de pe umarul drept iar eu, ca sa nu dau satisfactie chiar tuturor spiritelor diabolice (cele angelice m-au parasit pe motiv de concurenta neloiala), le-am propus un compromis: Hai sa scriem despre nevoia de inchidere dar si despre cea de efort cognitiv. Pai deja e dublu efort, au incercat dracii sa protesteze. Nu neaparat, le-am spus eu! Nevoia de efort cognitiv (voi folosi totusi barbarismul nevoia de cognitie, dupa numele ei original) este o variabila de personalitate, o trasatura individuala, o motivatie intrinseca ce a fost definita de Petty si Cacciopo, in 1982, tocmai ca „tendinţa unei persoane de a se angaja în şi de a se bucura de activităţi ce presupun efort cognitiv”. Asa ca cele doua spirite malefice vor astepta rabdatoare sa dau curs nevoii mele (de a face efortul cognitiv de a scrie despre nevoia de efortul cognitiv :P), dupa care le voi da si lor cuvantul sa ne explice ce mai e si cu cealalta necesitate, cea de inchidere.

Exista o scala a nevoii de cognitie pe care o gasesti pe internet; contine doar 18 itemi si poti afla unde te situezi pe acest continuum, in functie de atitudinea ta fata de situatiile surprinse de itemi precum:

• Prefer problemele complexe celor simple (1-nu ma caracterizeaza deloc….5: ma caracterizeaza perfect)
• Gasesc satisfactii in a delibera intens timp de ore intregi.
• Incerc sa evit situatiile in care sunt obligat sa ma gandesc in profunzime la ceva.
• Gandirea abstracta nu ma pasioneaza.

Daca ai tu insuti un scor inalt te-ai recunoscut deja in itemi si te vei recunoaste in continuare in caracteristicile pe care ti le voi prezenta. Fiind vorba despre o trasatura de personalitate relativ stabila si/sau de o motivatie intrinseca, cei cu o nevoie mare de stimulare cognitiva se angajaeaza cu placere in activitati intelectuale, au o toleranta scazuta pentru plictiseala si sarcini repetitive, mecanice, iar satisfactia obtinuta din folosirea resurselor cognitive este un scop in sine, de aceea e posibil sa se uite nedumeriti la cineva care ii intreaba „dar la ce folosesti informatia asta?”, „nu te-ai plictisit de atata stat cu nasul in carti?”, pe scurt, „la ce-ti trebuie?”. Nu vreau sa intelegi ca ei ignora aplicabilitatea informatiilor pe care le cauta, invata, citesc, inteleg, ci ca acest aspect este secundar, vine abia dupa nevoia intensa de a sti, de a afla cat mai multe, de a aprofunda un subiect, de a diseca o tema. Subiectele si temele reflecta interese personale ce pot fi foarte diferite sau uneori mai restranse, asa ca inevitabil este urmarita si o oarecare utilitate sau finalitate pragmatica, ce tine insa mai degraba de relevanta personala a informatiilor decat de niste instructiuni precise sau pasi de urmat in vederea atingerii unor scopuri bine delimitate. Cineva poate fi pasionat de Egiptul Antic fara sa aiba nici un interes practic, nu vrea nici macar sa isi dea doctoratul sau sa scrie vreo lucrare pe acest subiect. Insa simte din interiorul lui o chemare irezistibila inspre acel subiect; ii foloseste la ceva? conform criteriilor tale, ai putea spune ca nu, cata vreme nu va utiliza informatiile acumulate pentru a atinge un alt obiectiv, cuantificabil, observabil, sa-i spunem materializabil (niste bani, o lucrare publicata, un eseu, macar o nota buna la examen sau o prezentare sustinuta in fata unui public). Dar pentru el este esential sa citeasca despre tehnicile de mumificare si poate face asta ore intregi, zile, saptamani, luni, ani. Ce obtine deci? Insasi satisfacerea nevoii! Homeostazie. Ti-e sete atunci cand exista un deficit de apa resimtit de catre organismul tau ca fiind critic, prin urmare tu bei (ceva care contine si H20) iar efectul este restabilirea echilibrului. Nevoia de cognitie (NC), pentru cei cu scor inalt, nu este deloc departe de nevoile primare. Exista un deficit de cunostinte ce se dovedeste intolerabil, asa ca tu trebuie sa te angajezi in actiuni concrete prin care sa umpli aceste goluri.

Nevoia de cognitie coreleaza moderat cu constiinciozitatea din modelul Big Five, dar dupa parerea mea o face intr-un mod aproape paradoxal si in relatie cu doar unele fatete ale factorului C. In timp ce constiinciozitatea presupune auto-contro, nevoia de cognitie nu are nevoie de asa ceva, fiind ea insasi factorul motivator al comportamentului (asadar daca e sa vorbim de cauzalitate NC ar cauza C), ba chiar poate fi resimtita atat de acut incat anuleaza orice efect voluntar de a o stopa sau de a o amana. Poate cunosti si tu pe cineva atat de adancit intr-o carte sau intr-o culegere cu probleme de matematica incat uita sa mai faca orice altceva, prin urmare el va avea nevoie de auto-control ca sa se opreasca din sarcinile cognitive efecutate aproape compulsiv, nicidecum pentru a le initia. Poate trece drept o persoana constiincioasa, desigur, si sunt sanse mari sa se bucure de succes academic sau sa fie foarte competent in domeniul lui de activitate (daca l-a ales intelept, in acord cu interesele lui). Dar intr-un fel nu este vorba de constiinciozitate…si ma intreb daca nu cumva am putea considera satisfactia si recompensele intrinseci derivate din satisfacerea acestei nevoi drept placeri hedonice, dionisiace, puternic individualiste (nesubordonate unui scop mai inalt sau unor valori prosociale), cata vreme sunt resimtite ca imperioase (stringente), efectuate doar de dragul de-a le efectua si avand o puternica relevanta personala.

NC coreleaza cel mai mult insa cu un alt factor din Big Five, si anume deschiderea, openness, ba chiar sunt discutii daca nu ar trebui sa fie tratata mai degraba ca o fateta a acestei trasaturi decat ca un construct de sine statator. Exista de asemenea o corelatie negativa (scazuta insa) cu nevrotismul, ceea ce inseamna ca de multe ori persoanele cu o mare nevoie de cognitie sunt stabile emotional, experimenteaza mai putine emotii negative si au un nivel scazut al anxietatii- daca esti depresiv iti pierzi interesul pentru activitatile care iti faceau placere (anhedonie), iar o anxietate mare te impiedica de regula sa te concentrezi pe o tema (cu mentiunea insa ca efectul poate fi si invers: te concentrezi obsesiv pe un subiect pentru a-ti distrage atentia si a tine anxietatea sub control).

Exista de asemenea o oarecare corelatie intre inteligenta verbala si nevoia de cognitie insa ea nu este foarte importanta. Cu siguranta vei fi perceput fara sa-ti propui drept inteligent din cauza unor asociatii implicite pe care le facem cu totii cand observam ca cineva este atras de activitati intelectuale („citeste intruna, se inscrie la cursuri, clar e inteligent”). Pe de alta parte, atunci cand inteligenta inalta chiar se intalneste cu nevoia de cognitie rezultatele vor fi cu siguranta de exceptie. Un element foarte important legat de nevoia de cognitie este curiozitatea (o gasesti mai ales in girusul dentat din hipocampus :P), ca stare sau trasatura de personalitate ce determina initierea unor comportamente exploratorii, investigative (si pe care Freud le-a atribuit, in stilul sau caracteristic, curiozitatii infantile pe care o manifesta copilul la adresa organelor sexuale). Spre deosebire de nevoia de cognitie, curiozitatea este mai spontana si se aplica unei palete mai largi de stimuli, caracteristicile acestora determinand intr-un fel trezirea curiozitatii si intensitatea ei. Esti curios in fata unui stimul nou, neasteptat, care iti violeaza asteptarile (teoria incongruitatii), deci te provoaca (aţâţă) sa il intelegi, sa il explici, sa il domini. (observi? priming!- l-am pomenit pe Freud si acum imi coloreaza frazele cu obsesiile lui). Pentru ca tot exista disputa curiozitatea ca stare versus trasatura de personalitate, ne putem gandi la ea ca la o stare determinata de caracteristicile stimulului care declanseaza in fiecare o nevoie de cunoastere mai mare sau mai mica, in functie de predispozitiile personale. Daca o privim ca pe o stare intelegem ca ea poate fi provocata…asa ca daca vrei sa ai un copil curios ai putea sa te gandesti ce poti face tu ca parinte (manipulator, dar spre binele lui, desigur) pentru a orienta (starni) curiozitatea (si, implicit, atentia) copilului in directii apreciate de tine drept potrivite, valoroase, pline de sens.

Daca ai o nevoie inalta de cunoastere si de efort cognitiv nu te vei grabi sa iei decizii in conditii de incertitudine, vei delibera indelung si vei incerca sa ai cat mai multe informatii relevante inainte de a transa o situatie- lucru nu mereu pozitiv, de altfel: daca inainte sa incepi un tratament te duci la 25 de doctori si citesti tone de articole pe internet e posibil sa nu mai apuci sa…ajungi si la cel de-al 26-lea medic, sau daca ajungi, tare mi-e teama ca acela este un medic legist. In afara acestor situatii extreme in care practic esti blocat si nu iei nicio decizie pentru ca nu simti ca dispui de toate elementele necesare (ce e prea mult strica intotdeauna, cu conditia sa definesti corect termenul de prea mult), in general este de preferat sa nu iei drept bun tot ce ti se spune, sa confrunti sursele, sa cauti in mod activ informatii si sa te lasi convins de argumente relevante si nu situationale sau care tin de personalitatea celui ce incearca sa te convinga (vezi teoria celor doua cai ale persuasiunii: centrala si periferica; tot Petty si Cacioppo au elaborat-o). Daca nevoia ta de cunoastere este mai scazuta si ti se pare o corvoada sa te implici in activitati ce iti solicita resursele cognitive vei lua decizii mai rapid si vei folosi mai degraba euristici, scurtaturi de rationament (cata vreme nu-ti face o deosebita placere sa gandesti si te grabesti sa treci la altceva mau fun, este normal sa nu o iei pe o sosea de 400 de km in care condusul inseamna gandire, ci sa gasesti o cale mai scurta, de 50 de km, sperand ca vei ajunge tu undeva). Insa nu te bucura prea tare daca tie iti place sa gandesti, nu esti scutit de biasuri, doar ca esti mai inclinat spre alte tipuri decat cele rezultate direct din euristici. Esti mai predispus de exemplu sa dezvolti false amintiri, pentru ca retelele tale neuronale sunt antrenate sa integreze si sa acceseze mai multe noduri informationale, iar tu risti sa nu mai faci diferenta la un moment dat intre ceea ce ai trait si ce ai gandit. Gandurile creeaza realitati, in primul rand subiective (adica nu exista nimic in realitatea inconjuratoare dar tu iti traiesti experientele ca fiind foarte reale). Intr-un mod similar functioneaza si priming-ul, la care la fel esti predispus daca ai o nevoie inalta de cunoastere. Ai nevoie de cateva exemple? Ai auzit ca cineva a murit de limfom. Devii curios si nevoia ta de cognitie te impinge sa google it. Si incepi sa citesti, si tot citesti, si la un moment dat iti recunosti simptome, si citesti si mai mult…si dupa cateva ore parca te si simti obosit/ ametit si te gandesti sa te programezi la un control. Ce s-a intamplat? Desi limfomul nu reprezenta nimic pentru tine pana astazi, efectul (involuntar) de priming venit peste curiozitatea si nevoia ta de cunoastere au generat o noua realitate (din fericire doar in creierul tau) astfel incat acum contempli cu multa seriozitate posibilitatea de a suferi de respectiva afectiune si citesti prognosticul de supravietuire ca sa stii cat mai ai de trait si cum ti-ai dori sa iti umpli timpul ramas (exagerez!- sau nu?). Acelasi lucru se poate intampla daca ajungi sa te documentezi pe orice subiect, inclusiv pe unele teme pe care inainte le-ai fi respins cu tarie. (Intelegi deci cat de important este sa predai elevilor teoria evolutiei? odata ce vor avea acces la ea unii dintre ei, macar cei cu o NC inalta, nu se vor mai putea preface ca nu stiu si vor avea ceva dubii data viitoare cand bunica le va povesti despre Adam si Eva). Esti in plus (desi paradoxal) sugestibil, subiectul ideal pentru hipnoza, datorita altor trasaturi ce coreleaza inalt cu NC: imaginatie bogata, capacitatea de a fi absorbit intr-o sarcina (trasatura de personalitate numita absorption), inclinarea spre fantezie. De asemenea, in anumite circumstante, nu este imposibil sa experimentezi diverse forme de apofenie, explicabile prin aceeasi tendinta a creierului tau de a se angrena cu placere dopaminergica in eforturi cognitive si de a realiza tot felul de conexiuni neurale, de asocieri intre elemente fara legatura intre ele. Din fericire NC inalt inseamna si abilitati superioare de metacognitie, astfel incat in momentul T2 vei fi capabil sa iti supui apofeniile la judecata, in tribunalul propriului creierului, realizand astfel cum s-au format si recunoscandu-le natura inselatoare.

Iar eu acum imi odihnesc lobii obositi dupa proces si nevoiti sa dea sentinte aspre credintelor infantile izvorate din modulul arhaic-religios si imi vand sufletul dracusorilor care vor vorbi despre o alta nevoie a fiecaruia dintre noi, cea de inchidere (need for closure, conceptualizata in 1994 de Arie Kruglanski si Donna Webster).

Nevoia de inchidere (NI, nu il voi satisface din nou pe Freud folosind expresia nevoia de finalizare) este o alta variabila personala ce se traduce in dorinta de structura, de coerenta, de a intelege lumea, de a obtine un raspuns ferm la intrebarile si preocuparile noastre epistemologice, nevoia de a evita ambiguitatea si de a avea certitudini. In timp ce nevoia de efort cognitiv inseamna cautarea intensiva a informatiilor alternative si o deliberare atenta, cea de inchidere vizeaza aproape contrariul, ramanand totusi un construct de sine statator (altfel ar fi fost polul de jos al lui NC): obtinerea unor explicatii si concluziii rapide si definitive. Un nivel minim este absolut necesar, fara sa credem ca putem intelege unele lucruri din lumea asta (to make sense of the world) orice actiune, chiar si ceal mai banala, devine imposibila. Ca sa ma ridic din pat si sa ma duc la baie trebuie sa cred ca exista un sine care acum e treaz si nu viseaza, ca exista un pat in care sunt acum si nu e doar o parere, ca am o baie in apartament si nu este doar o idee deliranta. Odata aceste idei lamurite deja am certitudinile de mai sus si sunt motivata sa ma ridic din pat; daca planeaza dubii s-ar putea sa-mi petrec urmatoarele ore tot acolo, incercand sa gasesc o modalitate prin care sa fiu 100% sigura ca nu visez. Daca realitatea nu ti se infatiseaza sub forma unei imagini cu sens nu vei actiona, sau o vei face din reflex, fara sa ai senzatia ca esti acolo si ca stii ce si de ce faci ceva. Asta este extrema, nu cred ca te situezi chiar in acel punct, iar daca totusi ti se intampla cateodata ma voi abtine de la a-ti spune cum se numeste chestia asta pentru a te feri de priming-ul deja pomenit mai sus. Valori foarte scazute ale nevoii de inchidere se asociaza cu creativitate, deschidere, dar si nehotarare cronica, relativism extrem, scepticism accentuat, evitarea confruntarilor, dificultati de a te angaja, de a lua pozitie, de a sustine (dar mai ales de a crede tu insuti – asta e mai greu decat sa sustii) un anumit punct de vedere (automat cand spui sau gandesti ceva in cap iti rasar 2-3 contra-argumente si ipoteze alternative), de a deveni sustinatorul infocat al unei anumite ideologii sau clauze, de a fi cu adevarat implicat in comunitatea din care faci parte.

Mult mai multe studii s-au axat insa pe consecintele unei nevoi crescute de inchidere, asociate, dupa cum am precizat, cu o toleranta scazuta la ambiguitate. Spre extrema, aceasta se asociaza cu fundamentalism religios, dogmatism, stereotipii, terorism religios, totalitarism, atitudini foarte conservatoare.

Exemple de itemi din The Need for Closure Scale:

• Consider ca este esential sa existe reguli stricte la locul de munca.
• Nu imi plac situatiile incerte.
• Nu imi intrebarile ce admit mai multe raspunsuri.
• Sunt iritat cand cineva nu este de acord cu opinia grupului din care face parte.
• Urasc sa imi schimb planurile in ultimul moment.
• In cazul unui conflict imi dau seama imediat cine are dreptate.
• Prefer o veste proasta nesigurantei.
• Nu imi place sa am prin preajma oameni imprevizibili.

Fatetele (sub-factorii) nevoii de inchidere sunt: preferinta pentru predictibilitate, preferinta pentru ordine, discomfort in situatii ambigue, hotarare (decisiveness- capacitatea de a lua decizii rapide) si opacitate cognitiva (close-mindedness). Daca te-ai recunoscut in portretul de mai sus te caracterizeaza doua tendinte: spre urgenta si spre permanenta (urgency tendency si permanency tendency) si doua comportamente derivate din acestea: insfacatul (seizing) si congelarea (freezing). In primul stadiu, de freezing, esti manat de o nevoie acuta de a atinge finalizarea, de a gasi o explicatie sau de a trage niste concluzii si de a lua o decizie. Orice amanare ti se pare intolerabila, asa ca nu stai prea mult pe ganduri si accepti cam orice ti se ofera, indiferent de credibilitatea sursei, de logica argumentarii, de plauzibilitatea explicatiei. „Asa a vrut Dumenezeu” spus de popa sau „Popescu de la 2 ti-a intepat cauciucul, stiu eu ca nub te suporta” rostit de un vecin binevoitor sunt argumente suficiente pentru tine sa crezi. (Iar cand erai mic nu te revoltau replici parintesti de tipul „Vei intelege cand vei fi mare”, nici acum nu te enervezi prea tare sa auzi „E prea mult de explicat, nu ai intelege/ o sa intelegi mai tarziu”). Apoi, in etapa de freezing, te atasezi de aceste idei si nu esti dispus sa le reconsideri in lumina unor informatii noi la care ai acces ulterior formarii acelor opinii tari. Devii impermeabil la idei care ti-ar putea demonta credintele pe care ti-ai dorit atat de mult sa ti le formezi. Te inteleg: e mult mai reconfortant sa traiesti stiind cine din bloc ti-a „rezolvat” masina decat sa nu mai poti dormi de grija si sa ii pandesti pe toti pentru a rezolva misterul; este simplu sa crezi in existenta zeilor si sa ignori literatura stiintifica, este destul de usor si sa afirmi ca esti ateu convins (0% probabilitatea ca un dumnezeu sau mai multi sa existe), ar trebui sa fie mai greu sa fii agnostic, dar de multe ori agnostic inseamna „nu stiu si nici nu prea ma intereseaza, nu imi bat capul cu asta”; o persoana foarte interesata insa de (meta)fizica si de spiritualitate si cu o nevoie de inchidere mica ar putea fi un agnostic care isi pune zilnic intrebari si nu declara chestiunea inchisa decat pentru a o redeschide iarasi a doua zi, in lumina altor idei si informatii culese din surse mai mult sau mai putin stiintifice.

Nevoia de inchidere, ca si curiozitatea, poate fi o trasatura relativ stabila de personalitate (validitate mare inter-situationala: urmaresti finalizare rapida, certitudini si ai opinii ferme despre orice si oricine) sau o stare de moment, facilitata (chiar indusa, daca te pricepi) de anumiti stimuli sau factori externi: presiunea timpului, oboseala, zgomotul, stresul, implicarea afectiva profunda. Este posibil ca tu de obicei sa tolerezi destul de bine ambiguitatea, insa cand esti nevoit sa iei o decizie rapida (esti in razboi, deschizi focul sau nu?) pur si simplu nu ai timp sa deliberezi indelung, costurile amanarii finalizarii ar fi mult prea mari. Daca esti foarte obosit sau stresat nu mai ai energia (glucoza) de a cantari toate alternativele si nu iti doresti decat sa intalnesti lucuri ordonate, predictibile, care sa nu iti solicite niste resurse de care momentan nu dispui. Ambiguitatea este de asemenea foarte greu de suportat atunci cand esti atasat de sursa ei, fie o credinta (ai nevoie, vrei sa crezi intr-o forta superioara) fie o persoana (vrei sa crezi ca sotia nu te minte, ca fata ta nu se drogheaza, ca prietenul tau nu mimeaza o prietenie din interes, in realitate dispretuindu-te sau dorindu-ti chiar raul). In situatiile de mai sus, chiar si cineva cu o nevoie mai degraba mica de inchidere poate ajunge sa simta acut dorinta de certitudini, semn ca intr-o anumita masura toti suntem caracterizati de iluzia controlului si de cea a unei lumi cu sens.

Tu cata ambiguitate poti sa suporti in viata ta? Dar, mai ales, pana unde ai merge ca sa scapi de ea si sa traiesti intr-o lume ordonata, cu sens, cat de cat predictibila? Cat de mare este nevoia ta de a-i evalua pe ceilalti? Macar actiunile lor? Vrei sa stii in cine poti avea incredere si in cine nu? Ce este bine sa faci si ce este rau? Iti doresti sa fii sigur de sentimentele prietenei tale pentru tine? (si pentru fostul?) Daca te-ai despartit de ea, pe cine ai dat vina in primul rand? Ti-ai schimbat parerea despre ea („Nu ma merita, era o usuratica/ o proasta/ o mincinoasa…”)? Am vazut multi oameni care trecusera printr-o despartire sau divort si aproape invariabil partenerul purta 90% din vina si era un bou sau o vaca. Nevoia de inchidere (cu atat mai pregnanta in situatii dureroase sau stresante) te face sa decupezi din realitate acele fragmente care iti convin, care te ajuta pe tine sa depasesti momentul de criza, chiar daca asta inseamna sa tragi concluzii gresite („Sigur m-a inselat!”), sa fii nedrept, sa generalizezi, sa ultra-simplifici ceea ce s-a intamplat, sa cazi in capcana biasurilor de tipul self-serving, groupthink sau just-world, sa comiti eroarea de atribuire, sa ignori complexitatea celuilalt (in special) si a realitatii (in general). „Vaca” de care te-ai despartit este de fapt o persoana cu calitati si defecte, care a fost alaturi de tine in multe momente, care te-a iubit si pe care ai iubit-o, dar care a devenit un animal, un monstru insensibil dupa ce ti-a marturisit ca nu te mai iubeste si vrea sa divorteze. Nu concepi cum poate un barbat sa fie atras sexual de alt barbat? Poponari, ciudatenii ale naturii! Ateii? Oamenii lui Dracu’! Boala? Pedeapsa divina sau blestemele parintilor! Ce faci de fapt cand incerci sa separi binele de rau si sa spui „acest barbat este un om bun” sau „este rau sa ascunzi adevarul”? Dar cand gasesti explicatii rapide pentru orice: „m-a inselat pentru ca nu ma iubeste”, „mi-a zambit pentru ca ma place”, „a fost avansata pentru ca a muncit mult/ pentru ca se culca cu seful”? Incerci sa elimini ambiguitatea inerenta vietii si realitatii, sa fugi de absurdul existential si sa ordonezi haosul in feluri in care sa iti faci viata suportabila. Castigi predictibiliate, tipare, liniste, confort. Dar pierzi altceva: nuantele. Dai la o parte tot ce nu se asorteaza cu imaginea coerenta pe care vrei sa o vezi si ajungi sa vezi totul alb-negru. Este ca si cum ai avea in cortexul vizual un inalbitor pe care il versi peste imaginile gri deschis sau de alte culori pana cand ele devin complet albe si o sticla de smoala pe care o torni peste imaginile ceva mai inchise, ca sa devina negre. Trecand peste aspectul concret al metaforei, aceste mencanisme de distorsionare a realitatii prin inlaturarea nuantelor chiar exista in creierul tau si se numesc in literatura de specialitate biasuri.

Avem cu totii in cap o harta a realitatii, un fel de GPS care te atentioneaza, pe diferite voci, sa o iei la stanga sau la dreapta, sa te descurci practic in hatisul orasului sau al mintii tale. Aceasta harta contine informatii obiective, conventionale, general valabile (cum te numesti, unde locuiesti, care este temperatura medie pe timp de iarna in orasul tau), dar si un ansamblu de date extrem de personale, cum ar fi credintele tale spirituale, atitudinile, valorile, imaginea ta de sine, inferentele despre reteaua ta sociala, intentiile pe care le atribui celorlalti, sentimentele tale pentru cei apropiati si sentimentele lor pentru mine, cele marturisite sau cele pe care le intuiesti prin mindreading. Din cand in cand harta suporta modificari, revizuiri, updatari iar tu te adaptezi repede schimbarilor, mai ales daca accepti o cantitate destul de mare de ambiguitate. Cand observi ca un element din harta nu te mai ajuta sa te descurci pe teritoriu esti dispus sa il corectezi fara sa fii dezorientat si sa experimentezi emotii negative intense. O ambiguitate ce depaseste pragul tau de suportabilitate s-ar traduce printr-o harta in care mai nimic nu se mai potriveste cu realitatea, nu te mai ajuta deloc sa te descurci, ba dimpotriva, mai rau te incurca, trimitandu-te pe piste gresite. Esti atat de confuz atunci incat nu mai stii ce sa adaptezi sau sa modifici pentru ca trebuie de fapt sa refaci totul de la zero si nici macar nu ai instrumentele necesare sa faci asta. Ca sa ducem analogia mai departe, este ca si cum dimineata ai pleca la munca iar la ora 17.00 te-ai indrepta spre casa si…nu e casa la locul ei; te apuci sa o cauti in tot orasul si in cele din urma o gasesti intr-un alt cartier; a doua zi te uiti bine unde esti, iti iei puncte de reper, pleci la munca si la sfarsitul programului istoria se repeta, o gasesti dupa 2-4 ore de colindat frenetic dintr-un capat in celalalt al orasului; la fel si poimaine si in fiecare zi. Ce poti sa faci? Daca nu tine de tine va trebui sa accepti si sa te impaci cu ideea ca de acum inainte va trebui sa repeti zilnic actiunile de identificare a casei, a fundatiei pe care se aseaza multe alte elemente importante pentru tine si/ sau sa te apuci de construit una noua, dat fiind ca cea veche a devenit atat de instabila si de calatoare.

Uneori informatiile de care (crezi ca) ai nevoie iti sunt pur si simplu inaccesibile. Fie pentru ca nu le stie nimeni (un tratament definitiv pentru HIV), fie pentru ca exista mai multe interpretari ale unui concept abstract (ce este libertatea?), fie pentru ca vorbim despre un domeniu foarte tanar al stiintei care nu a ajuns cu progresele pana unde ne-am dori (ce face exact fiecare gena?) sau pur si simplu pentru ca cei care stiu ceva, dar refuza sa impartaseasca informatiile cu tine (nu, tortura nu ajuta decat daca poti verifica ca spune adevarul). Este normal sa simti frustrare in situatiile de mai sus, mai ales daca esti direct implicat (ai HIV/ esti obsedat de conceptul de libertate sau de genetica/ de informatia care iti este ascunsa depind decizii capitale sau persoanele respective sunt extrem de importante pentru tine). Insa daca nu depinde de tine (ma indoiesc ca vei inventa rapid un tratament pentru HIV sau ca vei afla functiile tuturor genelor in viitorul apropiat – dar daca ai aptitudinile necesare merita sa incerci!) cea mai buna idee ar fi sa te relaxezi si sa inveti sa traiesti cu aceasta ambiguitate, cu frustrarea, cu lipsa unei informatii, a unui raspuns, a unei explicatii definitive. De multe ori un „nu stiu” este mai eliberator si mai reconfortant decat un argument artificial menit doar sa iti calmeze anxietatea si sa iti satisfaca nevoia de inchidere. (Iar sentimentul de a sti, de a fi sigur de ceva, de a avea o certitudine – the feeling of knowing– este, in unele abordari contemporane provenite din neurostiinte, nimic altceva decat o senzatie creata de creier independent de logica sau ratiune, o stare mentala care ni se intampla; voi reveni dupa ce citesc (need for cognition) cartea lui Robert Burton si ma lamuresc (un fel de need for closure?) sau ma rog, mi se pare macar ca ma lamuresc, doar voi avea sentimentul ca m-am lamurit).

Ai suspiciuni ca sotul tau (sa zicem ca esti femeie, dar poti fi si barbat intr-o tara in care sunt permise casatoriile intre persoane de acelasi sex) este un ucigas de copii. Nu esti sigura, el neaga sau nu spune nici da nici ba, tu nu l-ai prins niciodata asupra faptului si nici nu ai sanse sa il prinzi vreodata, fiind o persoana foarte precauta. Nevoia ta de inchidere nu poate fi satisfacuta, exista o probabilitate de 99% sa nu afli niciodata adevarul. Ce faci? Ce simti? La ce te gandesti? Poti trai cu aceasta incertitudine? Si ce te deranjeaza de fapt cel mai tare, ca ar putea fi in stare sa omoare niste copii sau ca nu are incredere in tine sa iti marturiseasca si eventual sa te cheme sa ii dai o mana de ajutor? De ce este atat de important pentru tine sa stii adevarul? S-ar schimba sentimentale tale pentru el daca suspiciunile tale s-ar adeveri? Dar comportamentul? Ok, am exagerat cu exemplul asta. Poate banuiesti doar ca te insala sau ca nu te mai iubeste. Ce se schimba deci daca ambiguitatea devine certitudine? Il vei iubi mai putin sau crezi inca intr-o poveste frumoasa in care te-ai indragostit de un fel de esenta a acelei persoane, astfel incat il vei iubi orice ar face si indiferent de sentimentele pe care el le are la adresa ta? Daca ai hotarat ca nu poti trai cu aceasta ambiguitate sau cu contemplarea posibilitatii ca el sa omoare copii/ sa te insele/ sa te minta/ sa stea lainga tine fara sa te iubeasca singura solutie ar fi sa te desparti de el. Daca insa ai decis sa ramai in primul rand intreaba-te cum de ai ajuns la aceasta concluzie (dependenta? iubire? intelegere si acceptare? slabiciune, stima de sine scazuta?), iar apoi, daca decizia ramane in picioare (ai hotarat si ca nu ramai din dependenta), invata sa suporti ambiguitatea fara anxietate, relaxat. Chiar ti-ar placea ca viata sa fie previzibila? Ma indoiesc. Iar daca tot nu exista un sens prestabilit si tu esti singura care poate da vietii un sens, nu cumva ai o mult mai mare libertate sa creezi sens dintr-o materie nedefinita, din ambiguitate decat din „certitudini”?

Te vad! Abia daca ma mai urmaresti. In ciuda nevoii tale ridicate de cognitie simti de muuult o nevoie de inchidere (articolul asta nu are si el un sfarsit?). Asa e? (Stiu, nu raspunzi, ma lasi sa ma descurc cu ambiguitatea…)

 Comentariile sunt închise pentru How much (ambiguity) can you stand?
Aug 012013
 

Pentru unii din adeptii relationarii moderne cu copilul, dintr-o pozitie asertiva si care nu presupune aplicarea retetei clasice de pedepse si recompense, o mare dilema se poate naste: daca nu sunt/nu vreau sa fiu intr-o pozitie de autoritate [cel putin nu fatisa] si nu vreau sa aplic pedepse copilului, atunci cum il disciplinez? Se poate naste in acelasi timp si  fermecatoarea iluzie ca copilul se va disciplina singur, privind in mediul social si la parinti, daca se poate fara nicio interventie activa din partea parintelui sau a oricarei alte figure de autoritate, ca de exemplu educatorul; acest lucru s-ar putea intampla in cazul copiilor excesiv de constiinciosi sau prin disciplinare fortata in grupul de socializare, lucru nu foarte recomandabil. Pare aici ca parintele se afla in periculoasa ipostaza de a ajunge sa fie excesiv de permisiv cu copilul, in dorinta sa foarte mare de a evita cu orice prêt o pozitie de autoritate pe care o asociaza mult prea mult cu pentru unii cunoscutele “eu te-am facut, eu te omor” sau “e casa mea, faci cum zic eu”.

Asa ca o sa zic cu gura plina: este in regula sa te afli intr-o pozitie de autoritate fata de copil, mai ales ca –nu e asa?, este exact pozitia naturala parinte-copil in care copilul se asteapta sa fie protejat, sa fie in siguranta. In momentul in care facem orice sa ne debarasam de responsabilitatea noastra in relatie si predam puterea copilului, asta nu poate avea decat consecinte negative, punand copilul in situatia confuza de a se descurca singur, la un moment in care acest lucru nu e inca posibil.

Pentru a se dezvolta armonios si a deveni independent, copilul are nevoie in primul rand  sa se simta in siguranta, sa se simta acceptat, iubit si valoros el ca persoana si in al doilea rand sa stie care sunt regulile de functionare a lumii, de convietuire in societate. Aceste reguli mai poarta si nesuferitul nume de limite.

Nu cred ca stilul democrat de parentare ar trebui sa fie un scop in sine, asa cum n-ar trebui sa fie nici cel autoritar si nici cel permisiv. Cred ca este nevoie de toate aceste atitudini in relatia cu copilul si probabil pentru o buna relatie ar fi recomandat sa predomine cel democrat, adica cel in care parintele explica copilului regulile si deciziile si comportamentele pentru a-I oferi sansa de a intelege si de a putea dezvolta in viitor rationamente si comportamente asemanatoare.  Insa de la caz la caz si de la copil la copil, poate fi nevoie fie de un stil mai ferm [mai ales pentru copiii care vad in incalcarea limitelor un sport deosebit de amuzant, putand ajunge prin aceasta sa se puna in pericol] fie de un stil mult mai bland [as vedea aici copiii cu un temperament excesiv de timid, foarte sensibili care nu au nevoie de prea multe intariri in a respecta regulile, dar au nevoie de multe permisiuni de a se exprima si de a-si afirma nevoile si dorintele]. In acelasi timp, orice copil poate trece prin perioade de mare rebeliune sau de mare sensibilitate, deci nu a-si arunca la gunoi posibilitatea unei excesive autoritati sau permisiuni. Totodata consider ca insistenta foarte mare din partea parintelui de a se afla musai in stilul parental corect- sa zicem cel democrat- poate duce la o artificialitate in relatia cu copilul. Atunci cand ne cenzuram la maxim comportamentele, emotiile si reactiile, tindem sa devenim o papusa care spune niste lucruri frumoase si corecte “ca la carte” insa ajungem sa nu mai fim in relatie pentru ca de fapt nu ne mai exprimam pe noi; aceasta nu e insa o invitatie la a ne lasa libera furia si a navali cu ea asupra copilului [putem sa rezervam acest comportament terapeutului 🙂 ]

Secretul relatiei cu copilul mi se pare ca nu se afla in stilul parental cat in stilul de comunicare- ca de altfel in orice alta relatie intre doua fiinte umane. Si aici vobesc despre comunicarea asertiva. Ce inseamna a comunica asertiv? Inseamna a vorbi despre tine, la persona intai. Inseamna a spune in mod respectuos celuilalt despre ce anume te deranjeaza/iti place/ti-ai dori. Inseamna in acelasi timp a pune limite. Exemplu: “Ma deranjeaza cand ma tragi de par, te rog sa te opresti acum. Daca continui, te voi da jos din brate” [spre deosebire de: daca o iubesti pe mami, nu o mai tragi de par sau: hai mai iubire nu ma mai trage de par] . Asertiv este insa si: “Sunt atat de furioasa acum, ca imi vine sa sparg ceva. Nu pot vorbi cu tine despre asta acum”.

Din perspectiva mea, cam toate cartile despre educatia copilului sunt in esente niste lungi training-uri de comunicare asertiva. Este la fel de adevarat ca pentru a putea comunica asertiv este nevoie de un adult integrat, insa in acelasi timp vad comunicarea asertiva ca pe o limba straina care poate fi invatata in mod mecanic pana la un anumit punct, pe principiul comportamentul poate modela cognitia.

Si iata ca ne apropiem de raspunsul la intrebarea daca nu mai aplicam pedepse, cum punem limite. Simplu, in mod asertiv. Sunt probabil déjà enervanta si de fapt nimic nu e simplu in toata teoria asta mai ales cand juniorul tocmai l-a lovit inca o data cu lingura in cap pe ala mic in ciuda asertivitatii noastre spumoase si elegante. Probabil ca e momentul pentru o extragere autoritara a obiectului criminal din mana agresorului. Dupa care se recomanda aplicarea unei doze excesive de blandete si permisivitate asupra ranitului urlator.

Dar care este diferenta intre pedeapsa si limita. Cea mai mare diferenta din punctul meu de vedere este aceea ca limita nu are niciodata scopul de a umili in vreun fel copilul, de a-l face sa se simta vinovat si rusinat de ceea ce a facut. Scopul limitei este de a preveni repetarea comportamentului nedorit si in mod ideal internalizarea de catre copil a necesitatii comportamentului dezirabil. De aceea de obicei sunt insotite de plictisitoare explicatii si detalieri care e bine sa nu fie o forma deghizata de morala ci mai degraba o mostra de gandire critica si rationament stralucitor 🙂 . Optim ar fi de asemenea ca rezultatul imediat al limitei si anume consecinta sa fie ata constructiva cat si reparatorie.

Limita poate fi:

–          O consecinta naturala a actiunii copilului

–          O consecinta care are legatura cu actiunea copilului pe care parintele nu o considera acceptabila

–          O regula de buna purtare in societate

 Limitele trebuie sa fie cunoscute copilului dinainte, in sensul in care acesta poate aprecia daca doreste sa isi ia riscul de a suporta consecintele faptelor sale. Limitele trebuie sa fie rezonabile, pe masura gravitatii faptei si sa se poata implementa in practica.

“Daca nu imi dai iphone-ul acum, nu te mai joci niciodata pe el” nu pare sa aiba sanse de a fi pusa in practica.

Dupa cum vedeti, limitele sunt de asemenea extrem de personale si legate foarte mult de practicile fiecarei familii. Exista si aici necesitatea unei autoeducari in a nu exagera in a pune limite sau a alege sa pui prea putine limite.

Si acum niste exemple pentru edificare:

  1. Copilul sparge vaza preferata din greseala in timpul activitatilor sale normale.

Pedeapsa: Stai in camera ta singur o ora sa te gandesti la ce ai facut.

Limita: nu e necesara, dupa cum ziceam a fost o greseala si dupa cum stim oricine poate sa greseasca. Daca se repeta foarte des, poate fi o problema de atentie, de coordonare sau de lipsa de limita in ceea ce priveste tipurile de jocuri acceptate in preajma vazelor pretioase; sau vazele pretioase ar trebui sa stea intr-un loc mai sigur.

Exista totusi consecinte: parintele probabil va fi suparat ca a pierdut un lucru important pentru el si probabil va comunica acest lucru copilului. Copilul poate fi invitat sa ajute la strangerea ramasitelor vazei.

  1. Copilul nu si-a facut tema la matematica.

Pedeapsa: 1. nu are voie la televizor o saptamana [in ce fel il va ajuta asta sa isi faca temele?] 2. Va primi o nota mica [nota reflecta in general nivelul de cunostinte; daca nu si-a facut tema, inseamna ca de fapt nu stim care este nivelul cunostintelor copilului; ar fi nevoie – stiintific vorbind – de un test pentru a determina asta]

Limita: 1. Timp de o saptamana imi vei arata in fiecare seara temele facute la matematica 2. Va fi mustrat [speram intr-un mod asertiv] de catre profesor si e posibil sa fie invitat sa rezolve niste exercitii asemanatoare cu cele din tema. La o extrema a creativitatii, va gasi atat de interesante si amuzante respectivele exercitii incat data viitoare va face tema din proprie initiativa cu maxim de curiozitate [se intampla in Finlanda 🙂 si in context larg in Montessori] 3. Va scrie un eseu pe tema “de ce nu-mi place sa fac temele la matematica”, iar parintele un altul pe tema “de ce vreau sa iti faci temele la matematica” si le vor citi reciproc [glumesc, dar probabil o astfel de conversatie ar fi necesar sa aiba loc pentru a evita pe viitor repetarea aplicarii limitelor de mai sus; plus vreau sa va arat ce amuzant poate fi sa pui limite]

  1. Copilul scoate limba la ceilalti in timp ce luati masa la McDonalds.

Pedeapsa: nu mai primeste de mancare. [intr-o anumita masura benefica pentru sanatatea lui 🙂 , dar fara legatura cu actiunea]

Limita: 1. daca continui sa faci asta, vom pleca imediat acasa [daca nu te poti comporta civilizat in societate, atunci nu poti sa fii in societate] 2. [varianta neserioasa] Observ ca te plictisesti, te rog sa te joci cu fratele tau de-a scosul limbii.

In ce privinte ar fi foarte bine sa nu existe limite sau cu alte cuvinte in ce privinte limitele de stabilit sunt in sarcina copilului, nu a parintelui. Ce veste buna, nu e asa? Sa mai munceasca si altii la limitele astea.

Aici o sa prezint niste idei de la Jesper Juul dar nu cred ca numai de la el. Cum veti observa textul are diacritice pentru ca e luat direct din lucrarea de licenta si daca am gasit un program cu care sa le pun nu cunosc niciun program cu care sa le scot 🙂

Copilul ar trebui să fie lăsat a fi responsabil pentru:

–          simţurile sale: să decidă ce are gust bun ce are gust rău, ce sunete îi plac, ce culori îi plac

–          emoţiile sale: să aibă permisiunea să se simtă trist sau fericit, să nu îi fie negate trăirile

–          nevoile sale: să decidă când îi e foame, când îi e sete, somn, când doreşte apropiere când distanta

Încurajarea acestor responsabilitati duce la crearea a ceea ce Juul numeşte limbaj personal, pe care de fapt copilul îl are încă de la naştere, dar care ulterior este înnăbuşit de cerinţele părinţilor de a se conforma imaginii lor despre cum ar trebui să fie un copil. Limbajul personal se exprimă astfel “Eu vreau să…. Eu simt…Eu am nevoie să….”

Limbajul personal permite copilului să îşi păstreze integritatea şi să pună propriile limite fără să le încalce pe ale altora. Bebeluşii şi copiii mici vin echipaţi cu propriul lor limbaj personal:

–          când nu le e foame întorc capul de la sân sau regurgitează

–          dacă le e frig sau cald, dacă sunt uzi, se agită sau plâng

–          se apropie în mod natural de oamenii de care sunt atraşi şi îi resping pe cei care nu le plac

–          aleg haine care reflectă starea lor de spirit şi nu vremea de afară,

şi dacă nu le sunt încălcate limitele în mod repetat [ hrănire forţată, îmbrăcare exagerată, impunere de emoţii corecte social] îşi pastreza competenta de a transmite ceea ce au nevoie şi ceea ce vor. Desconsiderarea competenţei copilului duce în fapt la pierderea ei şi la pericolul ca copilul să coopereze cu adultul cu încălcarea siguranţei sale fizice sau psihice.

Funny thing, iata ca aflam ca de fapt ca asertivitatea asta este de fapt un limbaj personal cu care ne nastem, dar cei mai multi dintre noi il uitam intrucat limbajul acceptat social pare a fi special gandit, implementat si controlat sa vina in incalcarea si desconsiderarea fiecarei nevoi personale aratate mai sus. Limba straina e de fapt limba prima demult uitata 🙂

In concluzie, parintele trebuie sa ia anumite decizii pentru copil si in acelasi timp poate invata copilul despre cum se iau deciziile, acordandu-i o posibilitate de alegere in chestiunile ce il privesc direct si personal si ghidandu-l in acest proces. Unele din aceste decizii se refera si la limite, esentiale atat pentru siguranta, cat si pentru dezvoltarea independentei copilului. Ce facem atunci cand copilul insista sa tot testeze limitele? Ce subiect interesant, nu?

 Comentariile sunt închise pentru Despre pedepse si limite [continuare promisa acum mai multi ani]