Who am I?

 Posted by on 4 iunie 2014  Experiente
Iun 042014
 

Probabil că te întrebi cine sunt. E normal. Care e primul lucru pe care îl afli atunci când întâlneşti o persoană? Sau pe care vrei să îl afli? Numele… evident. Dar cu mine va fi altfel, iar asta pentru că nu ştii cine sunt. Şi cred că-i mai bine nici să nu afli, deocamdată.

Toată viaţa am încercat să mă integrez. Să mă integrez …. în orice. La şcoală, în grupurile de prieteni, la petreceri… niciodată nu am reuşit. Am vrut să ajung undeva, dar tot timpul exista cineva mai bun decât mine, cineva care încerca (şi reuşea) să mă împiedice să-mi ating scopurile. De fiecare dată când mă străduiam şi chiar credeam că fac progrese, exista mereu cineva care mă făcea să încep din nou, şi din nou, şi din nou… Dar cine mai numără, de fapt?

… Sunt un outsider, mereu am fost şi întotdeauna voi fi. Încercând să intru în lumea de-afară şi să îmi găsesc un loc cât mai stabil, am pierdut ceea ce aveam de la bun început. Doar că, între timp, pierdusem şi urma locului unde eram şi nici nu mai ştiam unde aveam de gând să ajung. Deşi de multe ori m-am amăgit că m-am găsit, eu nu mă căutam pe mine. Câteodată am crezut că m-am întâlnit, întâmplător, dar tot atunci am realizat, de fapt, cât de pierdută eram. Eram atât de concentrată la unde vroiam să ajung încât nu am realizat că… da, stăteam pe loc. Nu mergeam nicăieri. Eram la sute de mii de mile depărtare de visele pe care le imaginam realitate. Într-o zi am deschis cu adevărat ochii şi nu mi-a venit să cred: visul meu urma să se termine încă înainte de a începe, iar asta pentru că gândurile şi fanteziile mele mă purtaseră departe de realitate. Atât de departe de realitate… Atât de departe încât nu mai eram în stare să spun când am ajuns acolo sau cum. Era timpul să păşesc în lumea reală, unde viaţa e dură. Viaţa nu seamănă deloc cu ceea ce credeam eu că e, pentru că să creşti e greu. Tare greu. Să-ţi vezi prietenii schimbându-se… schimbându-se atât de mult încât începi să te întrebi dacă au fost vreodată acolo pentru tine sau dacă ţi-au fost, cu adevărat, prieteni. Şi începi să te schimbi şi tu… uşor, uşor, până când, uitându-te în oglindă, nu te mai recunoşti.

… Nu ştii cum e să te prefaci mereu. Să pară că nu îţi pasă, că nu te afectează, când pe interior, de fapt, te doare mai mult decât îţi poţi imagina. Aproape că te omoară. Să simulezi zâmbete, să simulezi râsete, să te prefaci cu toată fiinţa ta, când tot ceea ce vrei să faci, de fapt, e să te rupi de toate şi să plângi. Cel mai nenorocit sentiment e să ai nevoie să plângi şi să trebuiască să te abţii pentru că eşti în public. Pentru că… să fim serioşi, e mult mai uşor să taci şi să porţi un zâmbet fals pe faţă decât să fie nevoie să te explici tuturor. Doar că, la un moment dat, zâmbetul nu mai poate ascunde lacrimile, cuvintele nu mai pot ascunde durerea … de unde atâtea resurse pentru a mai putea fi tu? … Sunt obosită de străini care cred că mă cunosc doar din zvonurile pe care le aud sau din zâmbetele pe care nici măcar nu le privesc; de oameni interesaţi doar de poveste, nu şi de ceea ce se află în spatele ei.

… Acesta e începutul poveştii mele adevărate… poveste pe care nu a ştiut-o nimeni, asta până acum.

 Comentariile sunt închise pentru Who am I?