Mai 102011
 

(din păcate, la data publicării, un click nefericit a şters un paragraf important, între timp l-am recuperat)

Sunt duminici în care lucrez.

Adică duminici ce încheie câte-o săptămână de tură organizată, care începe luni dimineaţa la 9:00 şi se termină, cu mici pauze de somn, duminică la 19:00. Atunci, seara, nu-mi doresc decât să ajung acasă, să umplu cada cu apă (câtă lipsă de imaginaţie), să stau acolo cu ochii închişi şi să n-aud nimic (lucrez cu un public divers, extrem de avid de cunoaştere şi comunicare).

Duminică 8, pe la 17:00, când deja alegeam, mental, mirosul uleiului spumant ce-avea, iacătă, norocul, în timp ce imprimanta lucra de zor la “despre îndoctrinare”, un fel de premiu în meritatul drum spre izvoare, primesc un SMS. (Desigur, pe telefonul mobil, teroarea pe care-o am în dotare.)

A dracului treabă, ar fi spus Rick Blaine, dintre toate telefoanele din lume a intrat tocmai în al meu.

O cunoştinţă, tânăr bărbat divorţat, băiat de 5 ani, copilul rămas la el, prin hotărâre judecătorească. Un vecin de bloc, de fapt. (O să scriu un articol, cândva, post-sesiune, despre blocul meu. Psihologie socială sadea. Şi, credeţi-mă, ştiu ce vorbesc: ne cunoaştem cu toţii, ne rostim numele şi nimeni nu trece pe lângă celălalt tăcut sau foarte încruntat. 54 de apartamente. O performanţă realizată în trei ani. Credeţi-mă pe cuvânt, e ceva. … Mda, în cazul meu, dacă mă căutaţi, s-ar putea să aveţi o problemă legată de nume. Ca s-o rezolvaţi, întrebaţi de Copilu’. Vi se va indica numărul de apartament imediat.)

Doamna Sorina, la ce oră veniţi? Vă caut atunci, vă rog, io nu pot, să ştiţi, vă caut să-i spuneţi Dumneavoastră lui Dan că bunică-sa a murit.”

… C-a mai murit cineva? Nimic nou sub soare, nu era prea greu să accept. (Rog a se citi în cheia potrivită, sub umbrelă, dacă iarăşi plouă astăzi, cumva.)

… Ce-ai citit, Sorino, în Kubler-Ross sau aiurea? Cartea tibetană te-ajută? Da’ cea egipteană? Basarab Nicolescu şi cuprinşii? Watson, cumva? Să te văd: îţi mai aminteşti ceva? Au vreo legătură? Iacătă răspunsul, ţi l-am dat: a murit bunica. Da’ tu ştii care-i întrebarea? Trebuie să i-o pui unui copil de cinci ani. Niciun copil nu va accepta răspunsul până când nu va fi lămurit pe deplin asupra întrebării. (Îmi pare că aici se întâmplă multe fracturi existenţial-educaţionale: mulţi părinţi, aproape toţi, cred că s-au născut şi au fost investiţi divin (şi deplin) pentru a le oferi copiilor răspunsuri (desigur, cât mai savante). Eu cred altceva, că menirea lor e pură grădinăreală: să planteze şi să ude întrebări. Şi să folosească, fără a elibera în aer substanţele toxice, îngrăşămintele corespunzătoare. Mă linişteşte: “n-am ştiu să-i răspund”, mă sperie să n-aud, în fiecare zi: “n-am ştiut ce să-l întreb.”

Cum o fi oare, dintr-un cald şi tare bine, dintr-un uter primitor şi tăcut, să te trezeşti dintr-o dată în zgomote de luptă şi urlete de om nevăzut? Ce-ţi spui oare, facă-se voia cordonului ombilical? Sau te împotriveşti cu toate puterile şi lumea care te revendică trebuie să împingă, să apese, să tragă? Ce simţi oare atunci: că te naşti spre mai bine sau că mori spre mai rău? Vrei să te duci sau vrei să rămâi? Lumea ţi se pare o poartă sau, dimpotrivă, un hău? Agonizezi cum n-ai s-o mai faci niciodată, ce simţi oare, în acele momente: comuniunea cu o lume vie  şi dreaptă?

Ce au, aparent, în comun, naşterea şi moartea? Exact, separarea. (Nu v-ar plăcea cuvântul la care, de fapt, m-am gândit: ruptura.) Separarea de uter, separarea de mamă, separarea de viaţă. Cred că orice copil născut, ştie, intuitiv, că va muri într-o zi, că falsa ruptură este, de fapt, cel mai adevărat întreg, asta în timp ce părinţii lui se străduiesc, încântător de ridicoli, să-l ţină  în viaţă pe Moş Crăciun. (Mai ales când părinţii sunt Barbie şi Ken, iar atunci Moşu’ capătă faţă hidoasă, mallistică.) Un fel de zestre à la Chomsky. Uitaţi-vă atent: mai mult decât altele, copiii joacă, fundamental, jocuri de-a moartea, e felul lor de a testa realitatea vieţii şi de a-şi dez-traumatiza experienţa propriei naşteri. Este, dacă vreţi, pregătirea pentru naşterea morţii reale.

Acesta n-a fost şi nici nu va fi, să ne înţelegem, un articol care-şi propune să dea sfaturi. Sau să expună, savant, posibile soluţii de ieşit basma curată (în general, cu preţul copilului murdărit): “Iacătă cum i-am spus eu lui Dănuţ … phuaiiii, ce grozavă sunt …, că bunica lui a murit. Mânuţele sus, rotiţi şoldurile, balansaţi, faceţi ca mine. Bonus de primăvară: studiez psihologie.” (Vă conjur, dacă ajung cumva, pe acest site, luată în braţe de elanul editorial, să dau sfaturi, pocniţi-mă în cap imediat. Dacă nu-mi veţi fi de ajutor şi voi constata singură asta, mă voi retrage eu, asta mi-e clar.)

Copilul merită mereu adevărul, chiar şi să afle că tu, de exemplu, n-ai reuşit să fii un părinte prea bun. Un părinte întrebător, vreau să spun. Copilul merită să afle, prin întrebările tale grădinărite, pline de pământ, cum s-a născut pentru a trăi murind. (Vedeţi? Toate sunt, pentru că pot fi,  într-o singură frază.) El are deja răspunsul, sunt convinsă de asta. Mai are nevoie doar de întrebarea care să-l poziţioneze corect în faţa separării care-l nelinişteşte. Are nevoie să ştie că atingerea morţii, prin propria bunică, nu-i este potrivnică şi nu-i nici înainte, şi nici înapoi. Moartea se-ntâmplă tot timpul pe drum şi nu-i cere să se dea la o parte, chiar dacă stă culcat în mijlocul lui, prefăcându-se mort, în jocul lui preferat, cel de-a criminalii şi poliţiştii. Eu, care mă gâdil copilăros cu cuvintele, nu suport, am o repulsie organică faţă de moartea murită prin eufemisme, pentru orice fel de categorie de vârstă: a plecat, s-a dus, doarme somnul de veci, l-am pierdut, s-a ridicat la cer. Moartea se moare, dacă ai noştri copii ar fi puşi faţă în faţă cu asta, lingvistic începând, Moş Crăciun ar fi demisionat de mult. (… Eufemism, ştiu.)

Sigur că, în conformitate cu ceea ce învăţăm la şcolile înalte pe unde ne preumblăm şi după ce lingem, filă cu filă, studiile efectuate (au gust bun, mie-mi plac), aflăm că abia pe la 5-6 ani copilul ajunge să înţeleagă că moartea este ireversibilă (porumbelul mort nu va învia niciodată), universală şi inevitabilă (murim cu toţii) şi că bunica (sau căţelul meu preferat, Rapsodie) este nefuncţională (scuzaţi expresia tehnică), moartă fiind. (Când, desigur, conceptul de cauzalitate devine clar şi concret, ca să forţez exprimarea.) Sigur că sunt de acord, dar cred în continuare că născuţii noştri ştiu de la bunul început organic, ce este moartea (s-au luptat, înainte de a se naşte, cu însăşi ideea fricii ei), aşa că au nevoie doar să fie ajutaţi să înţeleagă unde se află, ei şi moartea lor, ei şi moartea lumii, ori lucrul ăsta nu se poate face decât dacă le vorbim despre moarte mereu. Dacă-i ducem la înmormântari şi dacă-i lăsăm să atingă mâna unui mort. Dacă nu îi ţinem departe de moarte, sub orice formă a ei. Dacă nu le ascundem moartea şi nu acoperim cu vălul opac, negru, oglinda din casă, atunci când moare cineva. Dacă-i responsabilizăm înspre moartea care va veni, nu împotriva ei.

… De răspuns, ziceţi. Da, am ştiu ce să-l întreb pentru că limba română are semnul de punctuaţie al morţii. Încerc să vă provoc să-l găsiţi.

Da, am ştiut pentru că mi-am amintit de un articol de-al lui Adrian şi de eliberarea pe care am simţit-o atunci când m-am văzut, citind acel text, în sfârşit normală. (Sunt situaţii în care un singur om ajunge pentru a-ţi da, tu ţie, propriul verdict. Cum ar veni: un singur om ajunge pentru alcătuirea unui tribunal.) Cei care rezonează veridic cu problematica morţii reale vor şti imediat despre ce vorbesc, dacă nu, atunci poziţia de superioritate în faţa înţelegerii acesteia (moartea schopenhaueriană, ca voinţă şi reprezentare) le este, scuzaţi, doar o infatuare. Altfel n-ar fi avut cum uita.

Da, mi-am imaginat-o, şi încă mi-o imaginez, atunci când e nevoie (nu faci astfel de exerciţii din plictiseală sau pentru a-ţi îndrepta un pic coloana vertebrală) pe fiică-mea moartă.

Şi ştiţi ce răspund întrebării, de fiecare dată? Ştiţi, pentru că aveţi rădăcini.

Nu vă speriaţi. Rămâneţi pe locurile Dumneavoastră.

E doar o problemă de moarte şi comunicare. Se rezolvă simplu, prin interconexiuni.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.