Mar 082011
 

O zi specială.

Astăzi se va face foarte mult sex şi multă, multă dragoste. (Exprimarea mea nu e deloc neglijentă – şi nici neglijabilă -, pe lumea asta încă mai sunt daruri care se dobândesc şi-apoi se plătesc.) Mă gândesc să ne organizăm, echitabil-trupeşte, decent. Ce-am putea face noi astăzi pentru creier, mă-ntreb? Bun răspuns: (unele dintre noi) ne-am putea alege, pe lângă flori şi bomboane, cu un copil (e un cadou, vă zic, destul de valoros şi de bun).  (… Adminule, avem cumva şi cititori bărbaţi pe-aici sau nu intră nimeni, oricum?)

Mai mult decât Ziua femeii, e Ziua Mamelor, vă spun. Flori nemuritoare, felicitări cu boabe de orez şi porumb, serbări peste serbări, lacrimi, îmbrăţişări, pupături, un soare suficient de rotund. Haideţi să vorbim, zic, despre creierul matern, s-ar putea să fie taman ocazia potrivită, vremea de-afară şi sexul programat (dar atât de spontan) de diseară s-ar putea să-l structureze de-acum.

Să vă spun că maternitatea schimbă configuraţii pentru totdeauna, îmi veţi răspunde că sunteţi suprasaturaţi de acest gen de empiric clişeu (memetică-memetică, da’ şi puţină decenţă!). Voi insista, (încăpăţânat şi) neurologic, pe linia IGAC (impregnare – generare – activare – consolidare), ce duce, în cel mai propriu sens, la modificarea creierului unei femei, transformându-l în creier matern. Impregnarea stimulilor matern-comportamentali în codul genetic, generarea lor de către hormonii de sarcină, activarea lor în momentul practic al naşterii şi consolidarea definitivă prin contactul fizic cu micuţul urâţel ce tocmai s-a ivit, toate acestea fac parte din programul naturii care s-a asigurat, ca la (o) carte (serioasă ce este), de supravieţuirea speciei. Reţelele neuronale native ale femeii (şi ale oii, de exemplu, dar în cazul ei trebuie să ne mişcăm mai alert) reacţionează, foarte prompt, la stimulii de bază (simţirea creşterii micuţului înăuntru, naşterea, alăptarea, atingerea, mirosul ( … ah, mai ales mirosul…), într-atât de prompt încât proaspete trasee neurochimice, apărute ca din senin, crează noi sau consolidează vechi circuite cerebrale, rebranduindu-le matern. (Ca în orice proces serios de transformare „de produs”, un sprijin esenţial îl au substanţele chimice şi nivelul uriaş de oxitocină tot mai crescând.) Să precizăm la modul cel mai serios: chiar şi femeile care n-au fost şi nici nu vor putea fi, biologic, mame, au toate şansele din lume să dezvolte un comportament (cerebral) matern absolut identic celui autentic (nu e doar un joc de cuvinte) după contactul prelungit şi intim cu un copil. (Ah, şi ce miros…) Toate aceste restructurări la nivelul creierului stârnesc cel mai puternic conflict interior pe care o femeie îl poate trăi vreodată, în fond suntem în faţa celei mai consolidate provocări de a înfrunta o reţea, opunându-i o alta. Celulele creierului se redistribuie, conexiunile existente sunt perturbate sau chiar sacrificate, se instituie o nouă şi mai largă realitate, rog să ridice mâna pe cel care consideră că e uşor. Ştim deja, cu cât te implici mai mult într-o activitate (în construirea unei cariere, de exemplu), cu atât celulele creierului se concentrează (aproape specializându-se, pardon, corporalizându-se) pe misiunea cu pricina, însă transformarea specifică creierului matern, iniţiată încă din momentul concepţiei, devine tsunamic-subjugătoare. În răstimpul a două săptămâni după ce ovulul a fost, maiestuos, fecundat (încă mai derulez, enervant, această reverie romantică: orice copil să fie conceput în urma unui foarte feminin şi autentic orgasm), acesta se fixează, temeinic, în mucoasa uterină, conectându-se la circuitul sangvin din corpul mamei. Inutil să vă spun ce urmează: odată ce interconexiunea sangvină s-a produs, încep să vorbească, pe toate vocile, modificările hormonale: creşte nivelul de progesteron (creierul femeii pare de-a dreptul sedat, şi nici n-ar putea fi altfel, efectele acestuia sunt similare valiumului), conexiunile cerebrale cedează nervos şi intră într-o stare de toropeală somnolentă, menită să ţină fericita departe de destabilizantele provocări agitatorii, centrii foamei şi ai setei sunt stimulaţi la maximul istoric, cred că-i suficient să mai precizez doar că organismul bietei femei este obligat să-şi dubleze volumul de sânge pe care îl produce în modul normal.

Foarte importantă şi interesantă este reacţia creierului faţă de mirosuri în general (mai ales faţă de cele alimentare), de ce oare? Simţul olfactiv al creierului matern, extrem de inteligent, nici nu poate concepe să rişte să consume vreun aliment contaminat care să afecteze, cumva, siguranţa noii vieţulici dinăuntru. Aşa că impune, ca barieră serioasă, mult prea teribila greaţă. (Doamnelor, e ziua voastră, amuzaţi-vă cât mai aveţi timp: aţi auzit de sindromul Couvade, indus de feromonii femeii însărcinate bietului tătic, transformat, neurochimic, şi el? Ei bine, aproape 65% – şaizeci şi cinci la sută – din totalul bărbaţilor transfero-însărcinaţi împart cu partenerele lor – ce drăguţ! –  o bucată serioasă din tortul simptomatic al sarcinii, în special greaţa de dimineaţă. Adică da, chiar le este greaţă şi lor. Să mai zică cineva că natura nu e de genul feminin… Bonus informaţional, că doar e 8 Martie: în săptămânile de dinaintea naşterii, taţilor le creşte cu 20% nivelul de prolactină, hormonul alăptării şi lactaţiei. Iar bomboana de pe colivă – mă scuzaţi, n-am găsit altă rimă – e scăderea nivelului de testosteron şi domolirea impulsului sexual, aşadar fiţi fără grijă, domnii nu vor face nici în ruptul capului sex cu asistentele prin vreun vestiar. Imediat după naştere, se dublează nivelul cortizolului, ceea ce le amplifică sensibilitatea şi starea de alertă, aşa că se pot trezi din somn, bine-mersi, când scânceşte ăla micu’. Să mai zică cineva că hormonul e de gen masculin…)

Să revenim la creierul matern, zic. Am stabilit deja că, deosebit de grijuliu, acesta îşi supradimensionează circuitele responsabile cu mirosul, setea, foamea, încet-încet amplificându-şi şi circuitele aferente dezvoltării afecţiunii materne, la pachet cu modificarea mărimii în sine. Aşa e, din păcate: creierul devine mai mic, nu pierde neuroni (m-am interesat la modul cel mai specific), însă da, deşi unele părţi ale sale generează celule noi şi se extind, altele intră la apă, se cam strâmtează şi îngustează (nu e cazul regiunii cerebrale a centrelor de gândire, care se înscrie la creşteri şi lăţiri, sîc!)  Categoric, la vreo şase luni după naştere îşi revine dimensional, zic specialiştii, şi zău, cine sunt eu, să îi contrazic?

Înainte de naştere, începe nebunia, conexiunile cerebrale materne încep să facă acrobaţii: cum să facem să-l extragem pe ăsta micu’ întreg, zdravăn la cap şi viu? Conexiunile tatălui se activează şi ele pe-acelaşi subiect, absolutamente rapid. Conexiunile copilaşului dau semnale de teribilism şi ele… hei, oameni buni, unde vă treziţi? Pe site-ul nostru, interconexiuni? Să naştem, zic, să ne grăbim un pic şi să recunoaştem adevărul istoric: creierul se schimbă pentru totdeauna, mai ales după scenariul eroic pe care tocmai l-a gândit – blochează progesteronul, aruncându-l la coş, provoacă o inundaţie masivă de oxitocină şi instrumentează rapid corpul astfel încât uterul să poată şi să înceapă să se contracte.

Gata, am născut, a trecut. Alt creier, alt început. Vigilenţă sporită, simţ de protecţie ascuţit, agresivitate maternă destul de accentuată, memorie spaţială mai bună (pe de altă parte, o uităceală concretă simpatică foc şi o ceaţă pe ochi cam continuă) etcetera, etcetera, etcetera. Iar femeia noastră, femeia-mamă, ce face, deşi are copil? Se-ndrăgosteşte, aţi ghicit. Dragostea maternă, au descoperit cei care scanează creiere într-una, seamănă extrem de mult cu dragostea romanţată, cu iubirea-iubire, câtă vreme se activează aceleaşi regiuni ale creierului iar oxitocina (secondată, fenomenal, de dopamină) intonează exact acelaşi imn, magistral. Aşa că femeia, intrată deja în interconexiune deplină cu copilul său, cu creierul oxitocino-inundat, să simte iubită, implicată deja într-o relaţie nouă, este, de ce să nu recunoaştem, profund satisfăcută emoţional, aşa că da, multe dintre trăirile pozitive asigurate de o uniune sexuală adecvată îi sunt deja oferite, nu le duce dorul, nu mai tânjeşte după înălţimi erotice de nerespirat. (Să nu uităm câte mame-femei nu ştiu ce înseamnă orgasmul şi că, într-un fel, află cum arată, la faţa lui ascunsă, chiar dacă denaturat, prin propriul copil alăptat.) Dacă tot vorbim de alăptare (mă voi opri curând, cu greu), de şobolani n-am scăpat, oricât am încercat, fiţi atenţi aici:  rozătoarelor-mămici li s-a oferit posibilitatea să calce pe o trapă şi să primească o doză de cocaină sau să calce pe alta şi să primească un puiuţ care să sugă. Pe care trapă credeţi că au apăsat? Exact. Nivelul de oxitocină relevat la nivelul creierului în timpul alăptării asumate a depăşit extazul produs de cocaina băgată pe gât. Cât se poate de adevărat.

Am terminat.

***

Desigur, în final, vă datorez sinceritate (ştiţi că sunt mamă cu vechime-n ştate):

–  creierul meu îngustat şi strâmt nu şi-a revenit niciodată;

–  ceaţa de pe el mai persistă şi-acum;

–  prefer, cu din ce în ce mai puţină decenţă, orgasmul;

– când un copil îţi urlă-n creier toată noaptea, orice psihoterapeut devine remarcabilă carne de tun.

P.S. Îi mulţumesc, desigur, lui Louann Brizendine („Creierul femeii”, Meteor Press, 2008), care m-a sprijinit, absolut dezinteresat, în realizarea acestui articol sublim.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.