Dec 212011
 

Se-apropie Crăciunul iar spiritul nostru (nu, nu acela opus materiei) se orientează înspre expulzie. Mie însă îmi vine să scriu despre moarte pentru că, nu-i aşa?, brazii proaspăt tăiaţi din jurul meu miros teribil de frumos, miros a departe, miros divin, aproape uterin. I-o fi întrebat cineva ce simt, murind pentru naştere? Cum le-o fi în copârşeiele caselor noastre? Dar ţie, când îţi imaginezi moartea, cum îţi (mai) este? Poţi s-o faci? Priveşti în jurul tău oamenii cum mor, brazii cum se duc, porcii cum se coc, dar tu chiar crezi cu adevărat că vei muri într-o zi? Simţi, cu adevărat, cum crezi? Îţi poţi imagina propria inexistenţă? Deloc, voi răspunde eu, cu obrăznicie, în loc. Din interiorul tău foarte viu, oricat te-ai strădui, nu te vei putea imagina nicicând ca nefiind, ca neexistând. (La fel cum, iacătă, nu prea poţi să înţelegi ceva ce ai în stăpânire deplină, moartea verde a bradului, emoţia brutală dintr-o cuvioasă viaţă creştină). Aşa că dacă nu-ţi poţi concepe, de fapt, inexistenţa, nici nu poţi să crezi că, pentru tine, moartea chiar există. Moartea ta, vreau să spun. Desigur, ea se află, câteodată prea multă, la toţi ceilalţi. (Ceilalţii. Să fie primit. Spiritul Crăciunului nu e chiar atât de neprihănit.)

S-o luăm altfel, mai încetişor. Imaginează-ţi, te rog, că tocmai ai leşinat, că ţi-ai pierdut cunoştinţa. (Nimic grav, doar o stare lipotimică, absolut trecătoare, în acute sunete de salvare.) Ei, cum e? Fi-mi-ar lipsa de imaginaţie de ocară, şi eu mă străduiesc, jur. Nimic, nicidecum. Să-mi fac oare, pentru deblocare, un harakiri cu iz creativ? Atâta incapacitate de nerelevare? Atâta efort inutil pentru o neimaginare? Din interior, nicio şansă. Noroc cu philo-psihologii care ne aruncă mereu în afară, în două picioare. Imaginează-ţi că ai murit (sau, dacă ţi-e mai comod, că ai leşinat, să zicem că din cauza durerii morţii unui apropiat, sau chiar a tăierii creştine a unui porc sau a unui brad) şi că priveşti înspre tine, cel fără conştientă suflare, dintr-un exterior securizant. (Sugerez, spre a fi de ajutor preţios, interiorul luxos al unei firme de pompe funebre situată pe un bulevard pretenţios.) Fireşte că eşti conştient atunci când faci exerciţiul pe care tocmai ţi l-am indicat, dar nu te arunca, te rog, în plasa iluziei că te-ai putea simţi, la un oarecare nivel raţional, chiar bine (e un exerciţiu serios, ce dacă firmele astea au, pentru cei care aşteaptă prestarea serviciilor, fotolii cu masaj sau poate chiar şi antidepresive?). Pentru mulţi dintre noi e o perspectivă cu legătură directă pe şira spinării, am dreptate sau ba? … Şi iacătă cum am creat împreună, adhoc, un psiho-test intitulat, sărbătoresc, “Credeţi în Moş Crăciun, în reîncarnare şi în vieţile viitoare?” (E un test promoţional, la pachet, o reducere trei la unu, de cam aceeaşi valoare.) Dacă perspectiva ca tu să nu mai exişti te tulbură într-un fel care are cea mai mică legătură cu teama, e destul de cert că speri în reîncarnarea, de exemplu, a lui Lady Di sau a moşului cel bun, a Moşului Crăciun. Dacă nu, adică eşti convins că viaţa ta se va termina odată cu moartea, neadmiţând supra-proiecţie, orice fel de nelinişte e de-a dreptul nimic, e, cum să spun?, pur şi simplu nu, foarte departe de cel mai paralizant tabu.

Ei bine, da. Moartea. Perspectiva externă contra celei interioare. Să poţi s-o integrezi în felul în care îţi trăieşti viaţa. Să vezi norul când e soare. Cer, oameni buni, şi eu cer. Asta mi-aş dori, Moşule, să găsesc drept dar de an sub bradul pe care nu-l am.

Se-apropie Crăciunul iar spiritul nostru (nu, nu acela opus materiei) se orientează înspre naştere. Mie însă mi-a venit să scriu despre moarte pentru că, nu-i aşa?, brazii proaspăt tăiaţi din jurul meu miros teribil de frumos, miros a departe, miros divin, aproape uterin. N-avem nicio problemă cu faptul că n-am fost înainte de a ne fi născut, dar ne doare al dracului, precum pe brazii aceştia, că nu vom mai fi după ce vom trăi. Mă incită teribil oamenii încă vii, cum naiba ar trebui să te simţi (ca să fii în trend de sărbătoare, vreau să zic), în faţa morţii ca sfârşit? Dacă e sfârşit, e nimic, iar dacă e nimic, nu poate fi nici bine, nici rău. Cum ar trebui să mă simt, întreb din nou? Care-i valoarea morţii, în ce sentiment să investesc, încă de pe-acum: foarte pozitivă sau prea negativă? Care va fi semnul tău, om care-ai murit?  Habar n-am. Rămâne doar gândul, perpendicular pe axă, că lumea se va crăciuni bine-mersi şi fără tine, bun plătitor de taxă. Al dracului sfârşit de prea-mult mult sau de nimic. Socoteala nu prea iese. Fără mine ca tulpină, niciun bai. Dar fără brazi cu rădăcină, e cam vai.

S-aveţi un Crăciun fericit.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.