Mai 122011
 

Citind despre prototip şi rezolvarea de probleme (în această ordine, nu alta), mi-a apărut în faţă o uniune ciudată,  pentru mintea mea  suficient de posibilă şi îndeajuns de adecvată pentru a fi, iată, popularizată. Exemplarul real al unei categorii (modelul), care apare cu cea mai mare frecvenţă atunci când se cere exemplificarea (n.a. sau se doreşte raportarea) şi realizarea unui scop, reacţionarea la o situaţie-stimul pentru care subiectul nu are un răspuns stocat în memorie.

Avem voie să gândim, avem voie să ne răzvrătim, zic. Da,  aşa este, pentru problema sa subiectul nu are răspuns propriu, stocat în mintea personală, dar va putea, este liber, este neîngrădit să îl caute în memoria şi gândurile altcuiva (un fel de strategie euristică evolutivă şi creatoare), de ce nu chiar în mintea acelui prototip categorial în care, de fapt, se oglindeşte cel mai bine pe sine? (Căci ce deţine prototipul? Caracteristicile lui şi-un pic din caracteristica ta. Chiar dacă asta nu se precizează clar în niciun manual.) Rezolvi o problemă existenţială scormonind în mintea altcuiva pentru că aceasta este, cel puţin pentru moment, soluţia. Faptul că acum nu poţi altfel, n-ai cum, n-ai resurse, n-ai alte strategii ca să rezolvi problema doar cu mintea ta nu înseamnă că eşti mai prejos. Sau că nu eşti. Că sistemul tău cognitiv e hrănit, oarecum, de prisos.

… Cucoană, aveam oareşce mici pretenţii. Să faci cum face (sau a făcut) altul, să gândeşti cum gândeşte (sau a gândit) altul înseamnă să imiţi, îmi veţi spune, s-a dus naibii valoarea. Da’ de ce? De ce n-ar reprezenta, pentru moment, efortul original si decent de a atinge modelul? Imitaţia nu contează, ziceţi, într-atât e de dezonorantă? Poate vă gândiţi la contrafacere, şi-atunci pot fi de acord. A contraface înseamnă a falsifica. A imita înseamnă, în cazul de faţă şi nu numai, a reproduce gândirea cuiva pentru rezolvarea problemei tale. Să nu fugim de cuvinte. În fond ce face reproducerea? Reactualizează mintal imagini, idei însuşite în cursul experienţei anterioare, în lipsa imaginilor sau a textelor respective. Să-mi fie cu iertare, da’ nu sunt mulţi în stare de aşa ceva. Pentru că a însuşi (am o problemă cu dex-ul contextual, acu’ omorâţi-mă, na!) înseamnă a asimila, a dobândi.

Alexandru Paleologu (pentru că între timp am scotocit în bibliotecă, am căpătat certitudinea că de la Domnia Sa mi se trage, deşi nu l-am mai deschis de mai bine de doi ani – … bănuiam eu că nu-s în stare singură de asemenea profunzimi…) atrage atenţia că atât în ordinea comportării morale, cât şi în cea a creaţiei propriu zise, imitaţia a fost capabilă, de foarte multe ori, de o admirabilă şi meritorie realizare.  Virgiliu a avut de rezolvat problema operei sale, l-a imitat pe Homer şi a scris Eneida. Fără comentarii. Corneille, imitându-i pe dramaturgii spanioli, a lăsat Cidul. Goethe a scris Goetz von Berlichingen imitându-l pe Shakespeare (o pasiune pentru Shakespeare, de altfel).

Ziceam că ziceaţi că imitaţia nu are valoare. Ce spuneţi de chestia asta, profund nouă şi paleologă (ce paradox de bun simţ!): imitaţia presupune, în ordine concretă, un prototip exemplar, alegerea lui defineşte calitatea şi natura imitatorului; în ordine abstractă presupune un arhetip şi este, deci, participare la o valoare absolută. Mie chestia asta îmi oferă o bucurie concretă. Psihologia (ca întrega cultură şi artă) nu poate exista în afara modelelor, de-aia şi noi avem invitat.

Închei prin citare, nu prin imitare.

Prejudecata originalităţii crede că poate reduce manifestările vieţii umane la solipsismul particularităţii fără asemănare: pe greceşte asta se numeşte idiotès.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.