Mar 152011
 

Ce face un om care îşi ia un angajament? Semnează un contract scris (negociat în prealabil) pe care urmează să-l respecte. Contractele nu sunt doar scrise, ci pot fi şi verbale, cum ar fi cel între un barbat şi o femeie care îşi doresc o relaţie de cuplu.

Un angajament luat implică anumite acţiuni stabilite împreună cu un altul ori cu tine însăţi. Te angajezi să faci gimnastică de trei pe saptamana. O acţiune care te priveşte doar pe tine şi pe care o respecţi mai mult sau mai puţin. Cred că astfel de angajamente pot creşte stima şi respectul de sine.

Ce presupune un angajament?

O acţiune sau mai multe agreate de ambele părţi (uneori, aceste părţi implicate îţi pot aparţine).

Partea, care îşi asuma angajamentul, ia o decizie în prezent cu intenţia de a derula acţiunile agreate pe o anume perioada de timp.

Aşadar, un angajament presupune derularea unor acţiuni agreate de comun acord cu o anumită întindere în timp. Oamenii care îşi iau angajamente şi pe care le finalizează fac după mine dovada perseverenţei şi respectului de sine şi de altul. Un om care îşi asumă decizia unui angajament nu abandonează atunci când apar dificultăţi. Dacă funcţionează în registrul stării de adult, chiar dacă acţiunile derulate nu îi mai sunt convenabile, să zicem şi-a schimbat interesele, va anunţa cealaltă parte de intenţia sa de a renunţa la angajament ori poate de a renegocia acţiunile stabilite anterior.

Când cineva afirmă că îşi asumă o decizie înseamnă că e conştient de o serie de acţiuni concrete în care urmează să se implice până la un moment T din viitor.

În lumea cuvintelor, ideile de mai sus cu care am bănuiala că eşti de acord, sunt simple şi uşor de înţeles. Dar ce ne facem, cum se spune, cu practica? Practica ne omoară, zicem poate majoritatea. După mine, cred că asasinatul practicii, vine din sentimentul că am fost amăgiţi. Avem tendinţa să ne în-credem (devenim de multe ori captivaţi de cuvintele rostite sau scrise mai ales când vin din partea unei persoane investite afectiv şi cu autoritate) în cuvinte şi să nu observăm faptele. Iar aici, trebuie să fac o precizare. Deşi faptele din trecut sunt importante, îmi pare riscant să judecăm un om, luând în considerare doar trecutul său şi să-i agăţăm o etichetă definitorie. Mai degrabă, aş fi tentat să iau în considerare desfăşurarea în timp, atent fiind la ceea ce face în prezent, controlând impulsul de a-i ataşa etichete categorice.

Faptele vorbesc realitatea sau, mai precis, se apropie cel mai mult de realitate, iar cuvintele doar indică direcţia ca şi repere de orientare asemenea indicatoarele de circulaţie cum ar fi cel de „cedează trecerea” care este uneori respectat, iar alteori nu. Îmi veni în minte metodologia cercetării în psihologie unde avem două metode care sunt uitate imediat după examen şi care după mine sunt deosebit de importante nu doar pentru practicieni: metoda observaţiei şi metoda analizei produselor activităţii.

Dacă ar fi să definesc angajamentul aş spune că un angajament implică două părţi, mai exact o relaţie (chiar şi atunci când te privesc doar pe tine) şi reprezintă o acţiune sau mai multe acţiuni agreate cu cealaltă parte, orientate de un scop şi susţinute de o motivaţie şi derulate de pe nivelul unui eu conştient.

Dacă aplicăm definiţia în domeniul relaţiilor de cuplu, inimile romantice şi sensibile vor avea de suferit ca urmare a contactului cu realitatea vieţii care cu unele excepţii funcţionează pe principiul schimbului reciproc. În termenii economiei de piaţă, angajamentul într-o relaţie de cuplu implică investiţie şi profit sau recompense, având la bază un contract cu drepturi şi obligaţii. Pare a fi o afacere. Da, după mine chiar este, chiar dacă investiţiile şi recompensele sunt mai subtile, nu tocmai uşor de observat. Dar cred că mai e ceva, ce face diferenţa de o afacere. O emoţie pe care o poţi simţi în raport cu celălalt şi care parcă orientează comportamentul tău astfel încât să contribui la starea de bine, chiar de fericire a partenerului. Este o trăire care nu are nimic de-a face cu constrângerea de orice fel, cu datoria, cu culpabilitatea ori cu tensiunea aşteptării de a primi ceva la schimb. Nu e mereu prezentă, dar când este are ceva încântător. Nu este emoţia îndrăgostirii, dar îi seamănă. Cred că îi este asociată dorinţa de a-l cunoaşte pe partener şi de a-i răspunde cu grijă şi poate chiar într-un fel inteligent nevoilor lui. Mi-ar plăcea să-i pot da un nume acestei emoţii, însă nu găsesc ceva potrivit, pentru că îmi pare simultan diferită şi totuşi alcătuită din nuante cum ar fi: grijă, încântare, entuziasm, bucurie.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.