Apr 202012
 

Feedbackurile ultimelor articole au fost bune. Destul de bune. Foarte bune. Ceea ce mi-a deschis ochii. Persoane pe care nu le cunosc mi-au trimis mesaje în care-mi spun că au cam aceleași dioptrii ca și mine (n-am vrut să-i dezamăgesc, nu port ochelari, încă văd precum un vultur, doar impiedicatul îl fac precum o găină) și că, împrumutându-i de la mine atunci când nu dau de ai lor (cititorii mei sunt perseverenți, nu se lasă biruiți de detalii minore), când pășesc în lume nu se lovesc de probleme majore. (Una dintre ele, o doamnă de altfel serioasă, a nimerit chiar pe lună.) Nu știu cum să vă spun mai delicat, însă am o veste proastă. (Ca să echilibrez, am tot căutat și una deșteaptă, îmi pare rău, n-am găsit.) Ochelarii mei (!) sunt, de ceva timp, foarte compulsivi, nu i-am șters de multă vreme și-mi pare că-ntr-un colț sunt un pic cam zgâriați (și chiar mătuiţi), de unde și starea lor de mare neastâmpăr privitor și, desigur, de clipit sonor. În cea mai mare parte a timpului meu, pe lumină, ochii mei văd lucruri de care nu se bucură, așa că atunci când nu mai pot de indignare, de durere, de frustrare sau de neputință, sau chiar de lehamite, reacționează în acest spațiu virtual. Acesta nu este, desigur, cel mai înțelept lucru pe care îl pot face. A expune niște puncte de vedere personale pe un site deloc individual, pe alocuri chiar inflamate, nu este cel mai mare serviciu făcut psihologiei științifice (nici chiar echipei editoriale din care fac parte). Drept urmare, într-o pauză dintre două proiecte importante (psihologie economică și managementul clasei de elevi, asta ca să vedeți și voi ce viață), simt nevoia să fac următoarele precizări post-masminice: educația de gen sănătoasă nu-și propune negarea apartenenței de gen și nici nu popularizează (spre “îndoctrinează”) omogenizarea sexelor într-o struţo-cămilă sau cine știe ce altă bipedo-lighioană umilă. Educația de gen își asumă identificarea și scoaterea la lumină a oportunităților egale în oricare dintre planurile în care sexele au libertatea să acționeze (exact: peste tot), oportunitate înțeleasă în chiar sensul ei din dicționar, acela de prielnic, favorabil, propice. Firește că, iremediabil tributară cuvântului în tot ceea ce are el mai sfânt și, în același timp, mai pământesc (am o problemă în cap, să nu-mi spună cineva “servici” în loc de “serviciu” pentru că, realmente, îl mănânc), reacționez dur atunci când înțeleg că cineva, la un moment dat, fie el un profesor, un director de grădiniță, un patron de companie, chiar un psiholog, ar putea să-mi recomande, ca fiind favorabil mie, să fac pipi la un loc cu  Sorin. (… Sorine, stai tată, cuminte, nu te enerva, ai rămas singurul bărbat de pe site, pe cine să iau ca exemplu?) Educația de gen înseamnă ruperea de dihotomia dumnezeiască în sensul ei acaparator și dominator, eliberarea de cocoașa stereotipiei și de povara mersului la extrem prin perfuzarea continuă a copilului cu celebrele modele de gen. Da, aici s-ar putea face mult, foarte mult, mare parte dintre părinți s-ar putea strădui mai serios să înțeleagă faptul că odrasla lor nu e o păpușă gonflabilă, umflabilă cu propriul ei gen ei până aproape de pleznire (“aşa trebuie să facă fetele”), și nici un lemn taman bun de pus pe foc printr-o sistematică ciopârţire (“băieţii nu trebuie să facă așa”).  Vreau să atrag atenția asupra faptului că tiparele fixe în care părinții se încăpățânează să-și cadreze odraslele nu mai sunt la modă, nefiind întru totul comerciabile. Pentru rămânerea în normalitate, ar ajunge chiar și-un singur lucru (iar asta garantează, sunt convinsă, ajungerea departe):  renunțarea, ca primă metodă educativă, la compararea cu “ce e musai să fie” o fată sau un băiat. (Tragedie curată atunci când se își face de cap reversul, “cum nu trebuie să fie.”) Dacă atunci când își formează identitatea, copilul scapă nevătămat de internalizarea septică a ceea ce mediul consideră a fi potrivit pentru el (mai ales de enormitatea de a fi hen sau alte bazaconii androgine), schema de gen pe care acesta o va agăța în propriul său interior va deveni, încet-încet, imună și  aseptică (în fapt, o structură cognitivă relațional-informațional-asociativă care îi va conduce percepțiile cu privire la sine și la alții pe o cărare întotdeauna albă, necontaminata.) Realitatea este că până şi socializarea fătului în ideea hăinuței de gen care-l așteaptă în mâinile primei moașe, în familie, în grupul de joacă, mai apoi în sistemul de învățământ, în viața profesională este o … realitate.

La Universitatea din Wisconsin predă Kara Smith.  Are studii serioase în domeniul educației și al feminismului, cunoaște în profunzime implicațiile negative ale socializării de gen, are doi copii și idei excelente. Așa că în timpul celei de-a doua sarcini a ținut un jurnal în care a notat toate gândurile, emoțiile și cuvintele generate de prezența, încă nevăzută, a celui nenăscut. (“Prebirth gender talk: a case study în prenatal socialization”, Women and Language, 2005). Când, spre sfârșitul sarcinii (undeva prin lunile șase – șapte), profesoara-mama-cercetatoarea-feministă a aflat că poartă în pântece un băiat, iacătă ce s-a-ntamplat, spre imensa stupefacție personală (noi, privind din afară, dăm din buze superiori, normal că ne așteptam!): «Era băiețel. Era acum “mai puternic” decât copilul pe care-l cunoscusem în urmă cu numai un minut. Nu se cuvenea să fie abordat cu expresii dulcege, cum ar fi “micuţule”. (…) Așa că am coborât glasul cu o octavă. Vocea mea și-a pierdut blândețea. Tonul ei era mai articulat și mai scurt, în timp ce până atunci avusesem o tonalitate ridicată și feminină. Voiam ca el să fie “puternic” și “atletic”, de aceea trebuia să vorbesc cu el cu o voce stereotip “puternică”, “masculină”, pentru a-i încuraja “puterea înnăscută.”»

Nimic mai simplu. Comportamentul Karei o luase înaintea valorilor sale. (Ei, da, ne-așteaptă, înainte, vremuri grele: în sensul ăsta avem destule de studiat.)

Alți părinți transpiră serios în numele unei educații neutre de gen, așa că depun eforturi susţinute pentru a anihila orice fel de influență sexistă în dezvoltarea identității copiilor lor. Ei sunt mici-mici, părinții lor sunt mari-mari, îi țin sub un clopot de sticlă în ceea ce privește infectarea cu vreun stereotip, cine ar putea zădărnici astfel de străduințe? Vreo divinitate? Alte extraterestre ființe? Lawrence Summers (într-un context în care vorbea despre ceea ce eu nu vreau să aud, cum că, din cauza unei năzdrăvănii aptitudinale intrinsic inferioare a femeilor, interesul lor pentru cariere științifice înalte este scăzut), teoretizează despre diferențele esențiale dintre sexe, observabile, fără ochelari, încă din scutece: “Deşi eu aș prefera să înțeleg altceva, cred că spune ceva experiența mea cu fiicele mele gemene de doi ani și jumătate, cărora nu li s-au dat păpuși, ci camioane, și s-au pomenit spunându-și una alteia: Uite, tati-camion poarte un bebe-camion! Și cred că este pur și simplu un lucru pe care trebuie să-l recunoaștem.”

Alți părinți, psihologi de profesie, au considerat că e de mers cu apărarea față de prevalențele și corelațiile social-culturale de gen până spre vârsta la care copiii lor s-ar putea proteja singuri de stereotipuri și sexism, printr-un mod de raportare personal, asumat și critic. Sandra și Daryl Bem. “An unconventional family”, Yale University Press. Jeremy și Emily, copiii lor, s-au aflat ani de zile sub umbrela unei strategii bidirecționale: le-au fost reduse din mediu (până la eliminare) orice asociații de gen (adică ce “se potriveşte” cu “starea” de bărbat sau femeie: obiecte, sentimente, responsabilități, abilități, tunsori etc.) și le-a fost înlocuită orice informație în mod obișnuit comună despre ceea ce înseamnă să fii bărbat sau femeie cu ideea (unică) cum că diferența esențială dintre cele două sexe constă doar în anatomia și funcția organelor sexual-reproducătoare. Ceea ce a dus, printre altele, și la:  «Fiul nostru, Jeremy, în vârstă de patru ani pe atunci, a hotărât să poarte agrafe la grădiniță. De mai multe ori pe parcursul zilei, un alt băiețel i-a spus lui Jeremy că el, Jeremy, trebuie să fie fată, pentru că “numai fetele poartă agrafe”. După ce a încercat să-i explice acestui copil că “nu contează dacă porți sau nu agrafe” și că “să fii băiat înseamnă să ai penis și testicule”, în cele din urmă Jeremy și-a dat jos pantalonii pentru a demonstra adevărul celor spuse. Colegul său nu a fost deloc impresionat. El a zis pur și simplu: “Toata lumea are penis, dar numai fetele poartă agrafe.”

Cei doi părinți s-au implicat în mod egal în creșterea și educarea copiilor, le-au oferit în mod egal atât păpuși cât și camioane, haine roz cât și albastre, le-au arătat persoane de un sex care aveau slujbe specifice celuilalt, ba mai mult, au cenzurat și redecorat biblioteca în sensul obţinerii unor poze și mesaje egalitare. În final, când și-au ales profesiile (nu spun asta cu vreo inflexiune peiorativă, vă las drumul deschis în a vă documenta despre întreaga bem-aventură), Jeremy a ales matematica și Emily artele. Dar mă întorc la cenzură, veți vedea de ce:

«Soţul meu și cu mine – spune Sandra Bem -, am căpătat obiceiul de a interveni în conținutul cărților ori de câte ori era posibil, pentru a îndepărta toate corelațiile legate de sex. Printre altele, făceam acest lucru schimbând sexul personajului principal, trasând un păr mai lung și linia sânilor pe desenele care anterior reprezentau bărbați șoferi de camion, fizicieni, piloți și așa mai departe și tăind sau modificând paragrafe în care bărbații și femeile erau descriși conform stereotipului de sex. Citind cu voce tare cărțile cu poze pentru copii, alegeam pronume care evitau implicațiile ubicue conform cărora toate personajele care nu poartă rochii sau fustițe roz trebuie neapărat să fie de sex masculin: “Ce face porcușorul acesta? El sau ea pare că face un pod.”»

Ei bine, la mine în casă cărțile au fost întotdeauna esențiale. În afară de o singură scenă în care, pentru prima și singura dată, fiică-mea, care avea pe-atunci avea vreo 3 ani, a plâns cu lacrimi adevărate pentru că vroia CU ORICE PREȚ din piață un bibelou care înfățișa un cal cu o balerină în șa – un kitsch ordinar, cu pene și sclipici, pe care, ce să vezi?, nu i l-am cumpărat, drept urmare mai apoi am plâns eu toată noaptea, cuprinsă de vinovăție -, Ada nu a vrut decât cărți. Cărți, cărți, cărți. (Acum, în sfârșit, a trecut la chestii serioase.) Drept urmare, venind de la serviciu și oprindu-mă în librărie (doar trebuia să mă-nfăţisez în fiecare zi cu o nouă achiziție), iau (un fel de) Larousse pentru copii, o cărticică mică, numită CORPUL OMENESC. (Am ales din vreo douăzeci cu același titlu. Am ales.) Anii ‘90 și ceva, tocmai apăruseră pe piață, cartonate, frumos colorate, minunății adevărate. Intru în casă, fiică-mea dormea. Mă așez la birou și încep să răsfoiesc cărţulica. La pagina nu știu care (mi-e lene să cobor la subsol pentru a vă oferi referințe bibliografice complete), înlemnesc: alături de pozele despuiate a două personaje, un bărbat și o femeie (el având un organ sexual ce depășea cu mult, chiar și în poză, dimensiunile standard), scria așa:  “Când un bărbat iubește o femeie, penisul acestuia se umflă și se întărește.” Sec. Cuprinzător. Fără poezia cu care sunt eu obişnuită.

Fiică-mea avea 4 ani. Cartea era pentru copii “de la 4 ani în sus.” Ea era copil. Eu – un adult. (Cum ar veni, matură.) Așa că am făcut față situației absolutamente grozav. Neștiind cum să-i explic cum e cu iubirea (dar mai ales cu sfârșitul ei), adică neștiind cum să n-o orientez pe fiică-mea în a pune în practică, pe stradă, în vreo vizită, în vreo instituție, vreo metodă de observație vorbită referitoare la prohabul bărbaților (“Uaauu, mama, ce plin e domnu’ăla de iubire!”, “Uite, mama, nenea ăla n-o mai iubește pe tanti!” etc.), sub presiunea trezirii iminente a fiică-mii, am înșfăcat super-glue-ul din birou și am lipit paginile. Magistral.

Ada a fost extrem de dezamăgită de proasta calitate a cărții. “Uite mama, ce urât au tipărit ăștia cartea!”Ai dreptate, copilule, of, Doamne, cât neprofesionalism, ai grijă să nu umbli deloc la paginile alea, da’ deloc!, altfel se desface toată cartea, n-ar fi  păcat?”

… În noaptea aceea am (a)dormit linista, ca un copil de 4 ani.

A doua zi, un prieten de familie le-a vizitat pe neanunțate, pe fiica-mea și pe maică-mea, eu fiind la serviciu. Medic. Isteț. M-a sunat imediat. “Vezi că fiică-ta a primit o carte lipită –  eu nu știu cum de n-ai observat când ai cumpărat-o! -, era așa de încântată și totuși necăjită!, așa că am dezlipit-o eu, cu grijă, abia te-așteaptă copilu’ să-i explici ce şi cum, acu’ se uită la poze. Mi-a plăcut mult. O carte foarte bine dotată.”

Fii-mea se prăpădește de râs, amintindu-și. Mie îmi dau lacrimile.

Ce ziceți, oare episodul ăsta plin de umilire să mă fi orientat spre a deveni profesor-psiholog?

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.