Apr 222011
 

Recunosc, îmi e cam greu să vă las să aflaţi (întru extragerea de către Dumneavoastră a unor corecte concluzii fundamentale), că îmi plac ridichile într-atât de mult încât, acum câţiva ani, atunci când eram mică, le-am mâncat o lună întreagă cu brânză. Numai atât, cât era ziulica de lungă: ridichi roşii cu brânză.

Prin ‘98, la piaţă cred că eram, după ele, câtă vreme Baumeister R.F. şi colaboratorii* nu m-au prins nici la genul ăsta de experimentare, şi nu ştiu zău, altfel cum aş fi scos cămaşa (ştiut fiind faptul că la o astfel de încercare ţi se cere, de regulă, să fii relaxat, ori eu prin asta înţeleg şi-aşa ceva: dezbrăcat). Păi cum să mă ferece pe mine, flămândă, ore întregi infernale, într-o cameră, în faţă cu un platou plin ochi cu fursecuri de ciocolată şi cu un altul năpădit de ridichi? Şi cum să mi se ceară să mănânc doar arătările cu mustăţi, oricât de mult m-aş da în vânt după ele? Iar pe alţii cum să-i închidă într-o cameră alăturată şi să-i roage frumos (cred că le-au căzut în genunchi) să înfulece doar fursecurile cremoase, da’ vă rugăm, insistăm, pe toate-toate-toate? Şi cum să nu-ţi fie jenă, subiect responsabil, să nu respecţi cerinţele experimentale şi să te abţii să te uiţi măcar la formele acelea perfecte, rotunde, pufoase, amestec divin de ouă cu lapte, acoperite cu suavă glazură lucioasă, peste care trece, lasciv, câte-o sclipire gălbuie, cu o aromă atât cât trebuie să fie de compact-amăruie… (Despre câţiva, nedemni de categoria „şobolani-albi-şi-morali-care-stau-drepţi-în-orice-situaţie”, omenirea avea să afle după aceea ceva extrem de jenant: ca să-şi potolească pofta şi să prostească tentaţia, plimbau fursecurile pe sub nas. … Nţ-nţ-nţ, degradant.) În ultima parte a experimentului, după ce grupul ronţăitorilor de ridichi îmbătrânise, mental, cu vreo douăzeci de ani, nefericiţilor li s-a dat să rezolve o problemă cât se poate de dificilă. (Vă confirm eu acum, o păcăleală sinistră a experimentatorilor, nici măcar ei nu ştiau răspunsul, era ceva de genul: „demonstraţi când şi cum va ieşi o ţară bocănită dintr-o criză de hoţită.”) Celorlalţi, mânjiţi lasciv pe degete şi cu papilele gustative voioase, li s-a dat una identică, c-aşa e-n tenisul cu leguminoase. Cât timp vor aloca/insista/rezista voluntarii ca să rezolve sarcina?, aceasta era preocuparea experimentatorilor care, cel mai probabil, în timp ce amărâţii se străduiau să performeze savant, se delectau, academic, cu recuzita. (V-am spus şi repet, problema n-avea rezolvare iar în urma primei etape rămăseseră nemâncate aşa: un platou cu ridichi amărâte de lună şi unul cu fursecuri de soare.)

Ei bine, da, cei cu autocontrolul deja epuizat, crănţănitorii de ridichi de lună (sau de vreo stea căzătoare), au dat-o-ncolo de treabă după mai puţin de jumătate din timpul pe care l-au alocat cei care se înfruptaseră cu prăjituri sau din timpul necesar celorlalţi şoricei … phuaaiii, ia te uită că de ăştia am uitat să vorbesc: lotul trei, ăi de-au fost puşi să treacă, nepăsători, direct la etapa cu rezolvarea de problemă spinoasă, sărind peste faza cu mâncarea gustoasă.

Am putea trage o concluzie interesantă de-aici: creierul nostru e şi-un fel de muşchi moral cu antrenor personal (legitimat cu acte-n regulă la baza de antrenament “Voinţa”), cu resurse limitate, nu foarte tolerant şi elastic cu autocontrolul şi teribil de reactiv atunci când tentaţiile sunt pentru mai multă vreme politic suspendate. Nu vă-ndemn să vă răsculaţi împotriva lui, există o măsură în toate, vă sugerez doar să fiţi atenţi la dinamica evenimentelor pe care le trăiţi şi la artificializarea că, ridicând autocontrolul la rang de moralitate, veţi putea observa cu suficientă uşurinţă cum hibridul rezultat te oboseşte, sleieşte, sfârşeşte. Iar asta, mă scuzaţi, dăunează până şi-unui biet act sexual necesar de desfăşurat ulterior, în casa personală şi-n propriul dormitor.

(Pentru că, nu-i aşa, moralitatea este legată de ideea de bine – conţinere, exprimare sau raportare -; ce e binele?, păi, ceva ce este util şi răspunde unei nevoi sau unei tendinţe care produce satisfacţie de ordin material, sufletesc sau moral unei fiinţe conştiente; ce devine binele într-un experiment?, păi, îndeplinirea demnă a cerinţei oficiale, extinsă, darnic, în acţiunea morală; ce e un şobolan uman prins într-o cursă experimentală?,  păi, un subiect realmente moral, mulţumit că-l poate satisface pe experimentator prin rolul său instrumental, conformat adică, până la pământ, datoriei faţă de umanitate, cu un creier deştept care-i spune aşa, chiar dacă e post: “sunt mândru de tine, da’ tare eşti prost.”)

Menţinerea sub control a creierului nostru ne lasă, sper să fiţi de acord cu asta, cu mai puţină energie mentală pentru alte tipuri de autoreglare.

Din păcate, în mintea mea, ceea ce nu vă doresc şi vouă, toţi sfinţii se hrănesc cu ridichi, de unde şi maldărul de probleme cereşti nerezolvate, iacătă cum îmi explic de ce-a slăbit, pe parcurs, ajutorul divin (unii ar spune “din plin”).

Aşa-mi lămuresc şi de ce, într-o altă cheie de abordare, după postul de Paşti, oamenii virtuoşi şi morali înfulecă mieluţii cu-atâta etică încrâncenare.

(În final, rog experimentatorii interesaţi să mă solicite în viitor, pentru scenarii şobolanice cu adevărat remarcabile. Am o minte ageră şi-o iubire de oameni cu adevărat sesizabile. Păi ăsta a fost experiment mustind de provocare, cu platouri alăturate, dar diferite?! Eu i-aş fi pus pe şobolănei să culeagă ridichile dintre fursecuri, atunci să fi văzut distracţie mare şi toleranţă reală la sfinţi şi cioco-frustrare!)

* R.F. Baumeister si colaboratorii, 1998, Journal of Personality & Social Psychology 74, 1252 – 65.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.