Noi 102011
 

Să presupunem următoarele trei cazuri:

 

1. Carmen – 30 de ani, căsătorită de 3 ani; foarte sensibilă, nevrotism accentuat, anxioasă, dependentă, cu o imensă foame de intimitate, cu mare dragoste faţă de biserică şi normele religioase. Nu îşi concepe viaţa fără prezenţa unui bărbat alături de ea. Posesivă. Geloasă. Tandră şi pasională. Visul vieţii ei: o familie.

 

2. Camelia – 25 de ani, căsătorită cu primul bărbat din viaţa ei pe care l-a cunoscut pe când avea 18 ani. Puternică. Concentrată asupra formării unei cariere înfloritoare. Înconjurată de prieteni. Mândră şi egoistă. Îşi iubeşte soţul, însă desfăşoară o multitudine de activităţi în lipsa acestuia şi îşi adoră independenţa.

 

3. Ana – 27 de ani, căsătorită de 5 ani. Familistă convinsă. Însărcinată în cinci luni. Aşteaptă cu sufletul la gură naşterea copilului, fiind convinsă că mariajul va înflori odată cu apariţia băieţelului lor.

 

Toate trei află că soţii acestora au relaţii extraconjugale. Primele două decid să divorţeze (cum altfel?). A treia – nu. Ce se întâmplă?

 

1. Carmen se sinucide.

 

2. Camelia, în săptămâna imediat următoare despărţirii, întâlneşte un alt bărbat cu care se mută în acelaşi apartament. După o scurtă perioadă, face cunoştinţă cu violenţa acestuia, atât verbală, cât şi fizică. În maxim două luni deja îşi regretă fostul soţ şi s-ar întoarce la el bucuroasă. Începe să conştientizeze nenumăratele calităţi ale fostului soţ şi realizează că singurul lucru care a deranjat-o vreodată la el a fost infidelitatea în acel caz izolat.

 

3. Ana, considerând că nimic nu e mai presus decât mariajul ei şi familia pe cale să se îmbogăţească cu un nou membru, decide să rămână în cadrul căsniciei (menţinerea unei familii armonioase cu orice preţ fiind un imperativ pe care şi l-a însuşit încă de mică şi la care nu vrea să renunţe, deşi nu o reprezintă întru totul). Cu toate astea, suferă cumplit, nu găseşte explicaţii pentru cele întâmplate, are tendinţa de răzbunare (nu prin plata cu aceeaşi monedă, ci prin diverse alte modalităţi, de exemplu: nu mai găteşte, nu îşi mai sărută soţul la plecare şi la venire ş.a.m.d.). În următorii trei ani nu reuşeşte să treacă peste dezamăgirea provocată de infidelitatea bărbatului. Îl culpabilizează, îi reaminteşte cu fiecare ocazie de trădarea acestuia, aşteptând să nu mai simtă suferinţă şi să îl ierte. Odată cu trecerea anilor, suferinţa nu se diminuează, iar căsnicia devine un iad. Totuşi, rămân împreună pentru copil şi pentru că reţeta ei de viaţă asta prevede: „rămâi lângă bărbatul tău indiferent de ceea ce se întâmplă”.

 

Întrebare pentru vajnicii apărători ai valorilor morale: care dintre cele trei femei a procedat corect şi care a greşit? Care era the right decision to make? În cazul izolat al fiecăreia?

 

Deşi ţi-ar putea părea incredibil, până nu demult am crezut în reţete. Reţete aplicabile tuturor. Puteam să jur că în viaţă există situaţii în care „aşa se face”. Indiferent de context. Nu contează că tu ai alte predispoziţii genetice, că ai un anumit istoric de viaţă de care poate ar trebui să ţii cont, că ai anumite trăsături de personalitate şi de caracter, că situaţia poate fi justificată etc. Eram convinsă că:

 

  • la un anumit timp după oficierea căsătoriei, se fac copii (neapărat! pentru că „aşa se face”)
  • dacă partenerul are vreo relaţie extraconjugală, se cuvine să te desparţi de acesta
  • dacă atracţia sexuală a dispărut, e normal, pentru că, nu-i aşa…după o anumită vârstă e natural să îţi ignori sexualitatea (râd când îmi aduc aminte cum discutam cu soţul meu acum 10 ani şi spuneam „după 30 de ani e normal să nu mai simţim nici un pic de atracţie unul pentru celălalt, dar n-are nimic: după acea vârstă altele vor fi priorităţile: copii, casă, masă, serviciu etc.; ce ne mai trebuie nouă sex?)
  • că după oficierea căsătoriei trebuie să te muţi în aceeaşi casă
  • că dacă eşti căsătorit, trebuie să porţi verigheta în fiecare zi, tot timpul, indiferent de condiţii, de stare etc.
  • că trebuie să te duci la nunţile celor care au fost la nunta ta (ai obligaţii, nu-i aşa?)
  • că trebuie să te îmbraci în mireasă (de preferat rochie de tip „prinţesă”)
  • că înainte sau după cununia religioasă, trebuie să faci o şedinţă foto profesionistă în parc sau în grădina botanică sau la fotograf sau oriunde în altă parte
  • că după cununia civilă trebuie să îţi cânte lăutarii
  • că este de neconceput ca unul dintre soţi să nu îşi petreacă noaptea acasă (nu din alte motive, ci poate şi pentru că a fost într-un team building cu colegii de serviciu, spre exemplu)
  • că fiecare zi din weekend trebuie petrecută doar împreună, desfăşurând activităţi comune. Tot timpul.
  • că dacă eşti invitat(ă) la o petrecere, inevitabil te vei duce însoţit(ă) de partener pentru că altminteri „nu se cade”
  • că trebuie să ai casa ta (pe actul de proprietate să fie scris numele tău), iar locuinţa cu chirie este doar pentru cei care nu au simţul perspectivei
  • că a munci fără carte de muncă e cel puţin dovadă de inconştienţă (cine o să îţi mai dea ţie pensie grasă la bătrâneţe, dacă nu oferi statului nimic până atunci?)
  • că nu se cade să ai întrerupere pe cartea de muncă (eu am deja două săptămâni de întrerupere de acum câţiva ani, motiv pentru care m-am culpabilizat suficient)
  • că după câţiva ani de activitate profesională, musai să ajungi şef; altfel, eşti un ratat
  • că după serviciu trebuie să te duci neapărat acasă
  • că dacă bebeluşul tău plânge prea mult, te manipulează, deci trebuie să îl laşi să plângă în pătuţul lui până se potoleşte; altfel, înseamnă că îl răsfeţi
  • că de Revelion ori te duci la vreo petrecere, ori organizezi o petrecere, ori pleci la munte, ori petreci cu familia. În orice caz: faci ceva! Nu se poate  să dormi! Doar e Revelionul, ce mama naiba!
  • că de sărbători trebuie să stai neapărat în jurul mesei cu familia şi să petreci momente armonioase (nu contează că poate ai altceva de făcut mai important sau că în restul anului, eşti la cuţite cu membrii familiei tale)
  • că dacă ai divorţat nu te mai ia nimeni de bărbat / nevastă. Dacă ai ajuns la un divorţ, înseamnă că ai tu ceva suspect….că altfel nu s-ar fi întâmplat evenimentul
  • că în timpul actului de amor nu se cade să ţipi….cine ştie…dacă te aud vecinii? (or vorba ceea…vecinii nu fac niciodată lucruri asemănătoare)
  • că dacă soţul / soţia se masturbează, e clar că e ceva în neregulă în relaţia voastră sexuală
  • că la nuntă trebuie să oferi cel puţin 4 feluri de mâncare plus desert: aperitiv, peşte, sarmale, friptură şi tort
  • că dacă pleci spre casa de la un eveniment de această natură (nuntă, botez etc.) înainte de tort, eşti prost crescut şi dai dovadă de lipsă de respect faţă de cei doi care îşi unesc destinele
  • că e ceva în neregulă cu tine dacă alegi să îţi petreci altfel serile decât uitându-te la televizor
  • că trebuie să te duci cu plocon la naşi
  • că la botez trebuie neapărat să aduci ursitoare să ursească nou născutului ( : -)))
  • că toţi copiii sunt frumoşi (încă îmi e ruşine să spun asta, dar, în ciuda inocenţei, purităţii şi vitalităţii copiilor, calităţi pe care le admir nespus, sunt unii copii mai mici sau mai mari extraordinar de urâţi şi nu înţeleg de ce e atât de condamnabil să ne exprimăm părerea reală cu privire la acest aspect – desigur, nu în faţa acestora, ci în faţa celor care ne întreabă şi insistă să ne spunem părerea). Chiar ieri am fost întrebată de o rudă: „Cum ţi se pare fetiţa verişoarei X? Nu-i aşa că e frumoasă?”; „Nu. E cel mai urât copil pe care l-am văzut vreodată.” Toată lumea s-a strâmbat la auzul afirmaţiei mele, însă  nu am făcut altceva decât să răspund la întrebarea care mi-a fost pusă.
  • că la ocazii trebuie să te duci cu părul prins în coc
  • că trebuie să pui bărbatului mâncarea pe masă în fiecare seară
  • că femeia trebuie să „se ducă” după bărbat (în casa bărbatului, de exemplu)
  • că trebuie să îţi asculţi părinţii, chiar dacă ai 40 de ani şi ai putea avea tu însuţi copil de 20 de ani; nu contează, părinţii sunt mai bătrâni, implicit mai înţelepţi
  • că la friptură trebuie să mănânci cartofi prăjiţi
  • că vara trebuie să bei bere
  • că iarna trebuie să bei vin
  • că iarna trebuie să te îmbraci în culori neutre şi / sau închise
  • că la serviciu nu se cade să porţi haine prea colorate (ai de ales între negru, maro, bleumarin, gri)
  • că dacă eşti în aceeaşi relaţie de câţiva ani, ce contează că nu eşti fericit…acum…după atâţia ani, ce rost are să te mai desparţi? Dacă tot ai pierdut o bună parte din viaţă, de ce să n-o pierzi pe toată? Deci, căsătoreşte-te! (măcar ştii o treabă!)
  • că vârsta ideală pentru primele raporturi sexuale este 18 ani (ca şi cum brusc, în ziua în care ai împlinit 18 ani, te-ai maturizat subit!)
  • că trebuie să renunţi la ceea ce îţi doreşti tu pentru a-i mulţumi pe ceilalţi
  • că toată lumea trebuie să te iubească
  • că notele bune îţi garantează succesul în viaţă
  • că se cuvine să pleci capul în faţa celor mai în vârstă, chiar dacă aceştia nu te tratează cu respect
  • că profesorii au întotdeauna dreptate
  • că trebuie să răspunzi că faci „bine” atunci când eşti întrebat „Cum îţi mai e?” chiar dacă ţie îţi vine să urli
  • că trebuie să te prefaci pentru a fi plăcut
  • că fetele nu se cuvine să facă semne obscene sau să folosească cuvinte vulgare
  • că deşi băieţilor le este permis să fumeze şi să bea, de la o fată un astfel de comportament e inacceptabil
  • că de Crăciun trebuie să ai brad împodobit

Asta e tot ce îmi vine în minte în momentul de faţă, aşa, după un scurt şi sumar efort de memorie . Dar mai am multe, multe alte exemple. Nu-i un lucru măgulitor. Nu-i ceva cu care să mă mândresc, dar sunt mult prea fericită că am ieşit din aceste şabloane şi că am început să îmi construiesc propria „carte de reţete”, aplicabilă doar mie, dar care mă reprezintă şi în care mă regăsesc, aşa încât simt nevoia să îţi împărtăşesc şi ţie din bucuria mea.

Există oare reţete ideale, există „aşa se face”, există „trebuie” când e vorba de viaţa unui om? Sau există alegeri, există ce poţi suporta şi ce nu, există ce îţi doreşti şi ce nu, există opţiuni şi dorinţe?

Nu există prescripţii ideale şi aplicabile tuturor. Cum ar fi fost viaţa în cazul celor trei femei (Carmen, Camelia şi Ana) dacă şi-ar fi ascultat vocea interioară, dacă ar fi ţinut cont de ele însele în deciziile pe care le-au luat? E clar că în cazul lui Carmen, divorţul a fost o decizie eronată (cel puţin în momentul în care a recurs la acel act). Dar cum ar fi putut proceda altfel? Era o persoană religioasă, iar a călca strâmb era de neconceput. Aşa a crezut ea că „se face” şi că se cuvine să procedeze în caz de adulter. Deşi simţea diferit.

În cazul Cameliei un lucru e cert: a avut capacitatea de a se desprinde cu uşurinţă din căsnicia în care se afla. Totuşi….de ce s-a lovit de un singur pas greşit al soţului, uitând complet de toate celelalte nenumărate lucruri bune pe care le-au construit împreună, dând uitării calităţile lui, sprijinul pe care îl găsea în el de fiecare dată când avea nevoie?

E clar că ideea fixă a Anei legată de idealul de familie nu şi-a găsit corespondent în realitatea ei. De ce totuşi s-a încăpăţânat a rămâne într-o căsnicie disfuncţională şi a creşte un copil într-o atmosferă de coşmar?

Fiecare a avut o imagine despre „ce e bine, ce e rău, cum se face, cum nu se face, ce trebuie şi ce nu trebuie”. Nu s-au ascultat pe ele însele, iar în cele din urmă suferinţa a apărut în vieţile lor. Au apelat la reţete.

În cazul lui Carmen – divorţul din pricina de adulter i-a adus moartea; în cazul Cameliei – divorţul i-a adus nefericirea şi regrete însemnate; în cazul Anei – divorţul poate ar fi fost cea mai bună soluţie.

Trei femei. Trei comportamente identice ale soţilor acestora. Decizii diferite. Suferinţe imense. 

Un singur lucru pot spune: Nu trebuie! Nu trebuie nimic!

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  4 Responses to “Aş dori să îl cunosc pe autorul cărţii lui „TREBUIE”. E responsabil pentru suferinţele noastre! : -)”

  1. Curajul de a fi altfel e aspru pedepsit de societate. Indiferent daca au dreptul sau nu de a ii judeca pe ceilalti, oamenilor nu le plac cei care ies din tipare. Femeile de 30 de ani necasatorite devin brusc un pericol pentru sotii din dotare, omul fara rate la banca are afaceri dubioase, cuplurile fara dorinta fierbinte de a avea copii in urmatorul an sunt anormale. Normalitatea, desigur nu inseama altceva decat lista de mai sus, cu tot ceea ce „trebuie”. In esenta suntem animale sociale si starea de perpetua revolta este obositoare iar oamenii cedeaza la un moment dat. Vad peste tot in jurul meu oameni de o varsta cu mine care cedeaza in fata lui trebuie din cauza prietenilor, a familiei sau al jobului. Si toti ajung sa cante melancolici „ce flacau eram odata…”. Ironia este ca cei mai aprigi sustinatori ai lui „trebuie” sunt chiar rebelii reformati.

  2. Toate trei au fost puse in fata unei situatii pierdere-pierdere… orice ar face, pe oricine ar asculta, orice valori ar avea..

  3. Grozav articol! Mi-a placut tare mult. M-am regasit pe mine insami acum cca 4-5 ani (si toti anii de dinanintea acestora). Ma bucur insa ca am reusit sa las deoparte aceste stereotipii care pur si simplu ne ingradesc, ne urmaresc, ne subjuga! Acum fac numai ceea ce simt, ceea ce vreau eu si ma simt foarte bine. De ce trebuie sa ne pese ce crede lumea, ce face toata lumea? Oare stie ea ce este in sufletul nostru? Are ureun drept sa ne judece faptele? Cu siguranta nu! Si daca o face, ce? Eu cred ca trebuie sa fii tu insuti/insati, sa ii respecti pe ceilalti si sa incerci sa fii mai bun, in rest…nimic! Ba da, ar mai fi ceva: sa ai incredere in Dumnezeu!

  4. nu trebuie … dar oamenii se tem de nou si adora sa-si planga singuri de mila …

    de exemplu, inca n-am gasit pe cineva care sa spuna ca mine: „suna bine melodia ‘Someone Like You’ cantata de Adele … da’ mesajul e idiotic”. unii, mai curajosi cu nebunu’ care zice asa ceva, intreaba: „de ce zici asta?” … si atunci le explic ca, la o examinare mai atenta, „I’ll find someone like you” e in esenta, pe romaneste, „aceeasi marie cu alta palarie” si nu demonstreaza decat neputinta de a invata din propriile experiente/greseli/alegeri vadit eronate, ca in cazul de fata. de faptul ca dupa gasirea lui „someone like you” urmeaza deobicei acele vesnice comparatii … care, mai devreme sau mai tarziu, vor iesi naspa pentru acel „someone” (ca doar omul uita mult mai usor ce-i rau si-si aminteste binele) … de asta deja nu mai vrea nimeni sa auda.

    si asa ajung le singurul lucru pe care-l pot spune eu: „fiecare doarme cum isi asterne”, cu varianta „fiecare culege ce-a semanat”.

Sorry, the comment form is closed at this time.