Iun 132011
 

Câteodată mă amuz când aflu de unii care îşi extrag importanţa de sine din practica meseriei de psihoterapeut. Dacă eşti unul dintre ei, şi dacă da, sunt aproape convins că vei nega, ori un viitor meseriaş, urmează să afli că importanţa ta în acest rol profesional este invers proporţională cu eficienţa demersului terapeutic. Cu cât crezi mai cu forţă în propria importanţă de sine cu atât rezultatele muncii tale sunt mai proaste. Este doar o teorie nedemonstrată şi cred că ar prinde bine o cercetare în această direcţie. Cred că e posibil ca această relaţie invers proporţională dintre importanţa de sine şi eficienţă sa fie valabilă nu doar în zona psihoterapiei, ci şi în alte categorii profesionale. Dar, îndeosebi aici, importanţa de sine dăunează grav sănătăţii. Este toxică, nu doar pentru omul cu care creezi o relaţie terapeutică (sau măcar te străduieşti), ci şi pentru tine.

Importanţa de sine ca terapeut poate avea legătură cu trei categorii de credinţe:

Credinţa că tu, meseriaşul, deţii adevăruri despre lume, viaţă, creştere psihologică, comunicare interumană, spiritualitate.

Credinţa că tu eşti o fiinţă deosebită care se înţelege mai profund cu o moralitate superioară, tolerantă şi plină de compasiune şi care are o menire din a vindeca alte fiinţe mai puţin evoluate psihologic şi spiritual.

Credinţa că teoria şi metoda şcolii în care te-ai format sunt cele mai tari, adică valide şi de necontestat.

Cu aceste credinţe sinele mititel care practica această meserie îşi creşte valoarea şi stima, luând uneori proporţii divine uimitoare pentru un melc ca mine cu coarne boureşti. Aceste credinţe iluzorii dar protective în raport cu imaginea de sine pozitivă pot deveni nocive în contextul relaţiei terapeutice. Meseriaşul ghidat din „umbră” de identificarea cu credinţele de mai sus poate manipula din ignoranţă sau cu intenţie mintea celui care a solicită ajutor captând-o într-o realitate personală şi străină celuilalt.

Iar acum, dacă-mi permiţi, iar tăcerea ta o voi considera ca acord, mă voi adresa sinelui tau identificat cu fiecare credinţă în parte. Sper că ţi-am devenit simpatic prin propria aroganţă cu care mă adresez cu speranţa ca tu să înţelegi subtilităţile psihologice ale acestor idei. Iar dacă nu am reuşit să te înfurii până la acest moment sper să-mi iasă spre final.

În primul rând, nu cred că eşti meseriaş dacă tu crezi că dispui de adevăruri, dacă nu te îndoieşti şi dacă nu faci dovada unei gândiri sceptice şi raţionale în raport cu lumea, viaţa, mintea şi universul.

Nu cred că eşti meseriaş, dacă dispui de reţete în privinţa dezvoltării umane, fericirii şi, în general, creşterii calităţii vieţii personale. Reţetele în această privinţă îmi par asemenea manualelor de utilizare pentru obiectele de uz casnic. Tind să cred că un om poate fi mai mult decât un automat, adică poate deveni creativ şi spontan şi mai conştient de propriile sale tipare de comportament. Reţetele nu sunt nici măcar pentru maimuţe, ci doar pentru maşini de spălat, prăjitoare de pâine, aragaze, mixere şi tot aşa. O terapie dedicată creşterii psihologice şi nu doar simptomului nu oferă instrucţiuni de utilizare. Pot face parte din proces ca şi artificii auxiliare, dar atât cât este necesar pentru a facilita un nou comportament ori atitudine. Apa nu se bea doar din pahar de sticlă. Căuşul palmelor poate ţine loc de cană. Iar strategia poate fi diferită de la un om la altul şi ce minune când acesta o descoperă el însuşi în loc să-i oferi tu reţeta. Sau comunici cumva cu un aragaz?

Cred că fiecare om poate descoperi propria reţetă a fericirii şi bunăstării personale care nu e aceeaşi mereu, ci se poate schimba tot aşa cum se schimbă anotimpurile. Rolul tau este de a-l asista in acest proces. That ‘s all.

Nu cred că eşti un meseriaş dacă te crezi o fiinţă deosebită eventual cu o menire divină aici în lumea pământeană. Personal nu cred în fiinţe supranaturale şi nici în fiinţe dotate cu puteri speciale, dar cred în abilităţi şi înclinaţii diferite care pot favoriza exercitarea unei meserii sau alta, ceea ce nu are nimic de-a face cu succesul. Rezultatele vin nu doar pe fondul unor înclinaţii vocaţionale, ci şi a unui efort consistent şi de durată alături de alţi factori contextuali favorizanţi.

Aroganţa specialităţii personale sabotează ori programează destinul fiinţei pe care o asisti pishologic cum altfel decât dintr-o poziţie superioară. Aici nu există respect şi nici compasiune, ci doar o demonstraţie de putere personală asupra unei alte fiinţe percepută ca inferioară. Nimeni şi nimic nu îţi oferă dreptul de a influenţa destine (prin constrângere, persuadare, manipulare, condiţionare) conform viziunii, concepţiei şi filosofiei personale asupra vieţii ori conform unor toane de moment. Poţi, desigur, oferi celui însetat, dar nu cred că e necesar să-i torni pe gât, căci are mâini. Nu creea handicapuri şi nici dependenţe numind asta ajutor profesional.

Nu cred că eşti un terapeut dacă nu ştii să renunţi, să separi ori să te separi şi care nu ştie să refuze cererea cuiva căruia nu-i este sete. Antipatizez meseriaşii care fac analiză psihologică şi care caută să salveze „suflete rătăcite” chiar şi în parcuri la o plimbare ori într-o întâlnire amicală.

Teoria şi metoda şcolii pot deveni dogme, iar tu o persoană dogmatică – crezi orbeşte în ceea ştii. Nu vezi şi nici nu auzi pentru că orice dogmă are un statut special în raport cu restul şi anume este minunată, miraculoasă uneori. Nu eşti tu un individ deosebit, practicând o metodă minunată?

Un copil care se joacă de-a doctorul îmi pare atât de autentic în jocul lui. Dar ştii de ce? Nu se ia prea în serios. Este fermecat de joc în timp ce se joacă. Noi adulţii am uitat de farmecul jocului, fiind fascinaţi doar de iluzii, cum ar fi iluzia importanţei de sine.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.