Aug 152012
 

Am încercat să redau în scris o scurtă meditaţie asupra morţii pentru cei care cred că meditaţia asupra acestei sperietori (de care, by the way, nu scapi nici tu, nici eu, nici copilul tău nou născut, nici cele mai speciale persoane din viaţa ta) te îndepărtează de miezul vieţii. Cred că dacă meditaţia asupra morţii este realizată fără a fi întreruptă brusc, are puterea de a ne scoate din letargie, de a ne deschide ochii până acum închişi, de a vedea valoarea acolo unde uşile erau ferecate (de minţile noastre), de a crea poduri acolo unde ne creasem singuri prăpăstii.

Este doar un exerciţiu asupra valorii unei persoane iubite, dar mai sunt şi alte tipuri de meditaţii, ca de pildă meditaţia asupra propriei morţi sau asupra morţii unor persoane cu care ai anumite similitudini, fără a fi persoane iubite.

Meditaţia poate dura oricât, până când simţi ceea ce trebuie să simţi. În ceea ce mă priveşte, durează aproximativ 15-20 minute şi este efectuată atunci când îmi dau seama că mă leg de detalii nesemnificative şi că las să îmi scape printre degete oameni preţioşi pe care raţional vorbind ar trebui să îi valorizez mai mult. Neştiind cum să mă trezesc şi emoţional (şi să resimt valoarea lor din rărunchi), recurg la cele de mai jos. Celor care îi iau pe cei care îi iubesc „for granted” şi nu ştiu că mâine s-ar putea să nu mai aibă nimic din ce au azi, le recomand de asemenea meditaţia.

Deocamdată, ia un loc şi închipuie-ţi că el / ea a murit.

Te-ai trezit într-o dimineaţă exact la aceeaşi oră ca şi în dimineaţa precedentă. Ţi-ai petrecut ziua ca de obicei: parca nimic strălucit, aceleaşi probleme zilnice, momente care s-au dus unul după altul fără parcă a le conştientiza trecerea din pricina gradului de încărcare de la serviciu, stres, emoţii, poate chiar şi stăpânire de sine, totul desfăşurându-se cu o similaritate copleşitoare, ieri ca azi, alaltăieri ca ieri etc. Viaţa nu era nici urâtă, nici frumoasă în sine. Era cum era. O petreceai aşa cum venea. Cu alte cuvinte: supravieţuiai. Te legai de vise, de idealuri, de planuri măreţe sau mai puţin măreţe, trăiai azi pentru concediul de peste o săptămână, respirai azi pentru preţioasa întâlnire de diseară, munceai poate pentru bucuria de a-ţi permite o zi liberă în weekend, trăiai în speranţa îndeplinirii unei aspiraţii mai vechi ş.a.m.d. Nimic special. Nimic cu adevărat valoros. Viaţa aşa cum e.

Fir-ar a dracu’ de viaţă. De-ar trece mai repede şi ziua de azi, că parcă nimic nu-ţi convine. Unde e mărirea aia de salariu pe care o aştepţi de doi ani, unde e copilul acela care se încăpăţânează să nu apară în viaţa ta, unde e bărbatul sau femeia ideal(ă) cu care viaţa ar fi un izvor de miere? Lasă…că poate apar mâine.

Cu toate astea, când ai ajuns acasă nu l-ai mai găsit. N-ar fi nicio problemă. Apare el. Dacă nu acum, peste o oră, dacă nu peste o oră, peste două, dacă nici atunci, poate peste trei…iar daca peste o vreme îngrijorarea te va ucide, asta e: îl contactezi.  În seara asta, se simte ceva ciudat în aer. Casa pare goală. De ce oare conştientizezi goliciunea casei şi a vieţii tale în felul acesta? Este un fel deosebit. Până ieri puţin îţi păsa. Lasă că apare el. Însă în seara asta…parcă e ceva ireversibil. Miroase a moarte. Miroase a definitiv. Ce-o fi oare?

Nu îţi aminteşti exact în ce clipă ai primit telefonul care te anunţă ceea ce deja presimţeai. El nu mai e. Realizezi, da? EL NU MAI ESTE. El s-a stins. De fapt, nu! Nu realizezi încă. N-ai cum să realizezi. E prea curând. Nu îţi aminteşti foarte clar nici reacţiile tale, ce ai făcut sau n-ai făcut în zilele ce au succedat morţii lui. Ştii doar că simţi durere. Şi furie. O furie pe el, pe soartă, secondată de întrebarea „de ce?”, aştepţi în orice clipă să îi auzi paşii prin casă, să te enervezi că îşi lasă hainele murdare pe jos, să îl duşmăneşti că uneori este cocoş, iar tu nu suporţi asta. Da, ţi-ai dori să se întâmple aşa, să ştii că mai este (chiar dacă nu îl vezi), să ştii că mai este chiar aşa cum e el (cu tot cu haine murdare aruncate şi cu tot cu atitudinea sa de mascul ce îşi ţine femela în frâu). Poţi să crezi? Ţi-ai dori să fii nervoasă din pricina lui, dar nu mai ai cum. Pentru că obiectul duşmăniei tale nu mai există. Eşti singură. Mai aveai ceva să îi spui? Oooo, infinte lucruri. De ce nu i le-ai spus până acum? De ce ori de câte ori simţeai măcar o fărâmă de afecţiune faţă de partenerul tău nu i-ai transmis-o? Crezi că era ghicitor în stele? Dimpotrivă: era o persoană pragmatică, raţională şi cerebrală pentru care doar sentimentele transmise (prin vorbă sau fapt) valorau. Tu totuşi ai ales să nu i le transmiţi. De ce? Păi acum o lună erai prea obosită, acum cinci zile ai stat la serviciu până noaptea, iar când ai ajuns acasă dormea, acum patru zile a trebuit să te duci la coafor, pe urmă la manichiură şi uite aşa iar ai ajuns târziu, acum trei zile ţi-a fost lene să vorbeşti cu el, acum două zile te-a enervat cumplit că a uitat să deschidă geamurile când a plecat de acasă, aşadar te-ai gândit să îl pedepseşti, iar ieri n-ai simţit nimic deosebit faţă de el, aşa că de ce să îi aduci la cunoştinţă ce ai simţit acum două săptămâni? N-avea sens. N-ai mai fi fost autentică. În plus, n-ai avut chef de vorbă şi nici de arătat ceva cuiva, de demonstrat ceva cuiva. Ia să te lase toată lumea în pace. Dacă n-ai chef, n-ai chef. Asta e. Să te accepte aşa cum eşti, mama lor de idioţi! Şi aşa viaţa e de rahat. Ce? Ţie îţi mai arde să îi bagi în seamă? Ducă-se!

Dar, vai! Ce-o fi simţit dragul de el în clipa morţii? O fi avut vreun regret? S-o fi gândit la tine? S-o fi simţit singur? O fi vrut să îl strângă cineva în braţe? Şi-o fi dat seama că peste o secundă nu va mai fi? Nu. Nu te poţi gândi la asta. E prea mişcător. Te tulbură.

Ai dreptate când eşti nervoasă din pricina idioţilor (printre care şi el) care doreau să ştie dacă eşti bine, dacă te pot ajuta cu ceva, care doreau să facă parte din viaţa ta. Totuşi azi parcă ai simţi nevoia să îl vezi, să vorbeşti cu el, parcă ai nevoie să îi auzi glasul, ba chiar şi să îl atingi. Însă, ştii ce? Nu mai poţi face asta. El zace nemişcat în capelă (imaginează-ţi asta, meditează intens la asta, uită-te bine la el, la chipul lui, la ochii închişi, atinge-i mâinile reci, sărută-i fruntea, sărută-i palmele, fă lucrul ăsta cât poţi de mult şi concentrându-te profund la ceea ce vezi, la senzaţiile din corpul tău, la gândurile pe care mintea ta le generează). Acesta e bărbatul care te făcea să vibrezi şi la a cărui atingere se întâmpla să simţi că te dizolvi într-o mie de lacuri adânci de plăcere. Ce-ţi spune corpul lui acum? E un corp inert. Nu te mai poate mângâia, nu îl mai poţi mângâia. Nu se poate! Nu mai mişcă deloc? Îl zgudui. Degeaba. Tot nu se mai mişcă. Câte ai împărtăşit cu acest om (care nu mai e om în clipa asta, când îl priveşti cutremurată de durere)! Nu le mai poţi împărtăşi. Orice, dar absolut orice povară ai avea în tine, nu i-o mai poţi destăinui (pentru că el nu te mai ascultă). Cum aşa? Va trebui să treci singură prin toate cotloanele în care te va împinge viaţa? Umărul tău, stâlpul tău, sprijinul tău s-a stins? S-a evaporat? Îţi aminteşti de câte ori ţi-a spus că nu te va abandona niciodată şi că iubirea lui pentru tine nu ţine cont de limite, de condiţionări, de norme sociale, de reguli, de faptele tale? E uşor de găsit pe cineva care să te facă să te simţi securizată aşa cum o făcea el? Nu, nu-i uşor. Reflectează puţin la ceea ce ţi-a oferit. Pentru moment, lasă deoparte ceea ce nu ţi-a oferit, şi gândeşte la ceea ce a ales să îţi dea, fără ca măcar tu să i-o ceri. E puţin lucru? Nu. Dimpotrivă: e mare lucru. Era un om de valoare? Îl preţuiai? Da. îl preţuiai…doar că nu ţi-ai dat seama până acum. Nu-i nimic. Vei avea o viaţă întreagă la dispoziţie pentru a-l preţui, pentru a reflecta asupra valorii aduse de acest corp inert (fost om) în existenţa ta. Păcat că e prea târziu. Ar fi fost minunat să ştie şi el asta.

Te trezeşti. Te scoli speriată cu lacrimile curgând în neştire pe obraji şi auzi un zgomot în camera alăturată. Ce se aude? Par paşii lui. Dar el nu mai este. Tocmai înainte de a adormi lângă sicriul lui priveai pe cineva special conştientizând că a fost, dar nu mai este în viaţa ta. Dai iama agitată, dar cu speranţă pentru a vedea ce se întâmplă. Este EL! Cum e posibil? E chiar el. Tocmai s-a întors acasă şi, desigur, şi-a aruncat hainele pe jos, aşa cum o face de-o viaţă. Lacrimile îţi şiroiesc de bucurie. A fost un vis? Îi iei hainele şi îi simţi mirosul impregnat în ele. Le săruţi şi le laşi culcate pe podea, fără ca acest lucru să te mai deranjeze. Aveai o infinitate de vorbe să îi spui? Oooo, da. Bucură-te! În clipa de faţă e viu aşa cum eşti şi tu.

Vorbele tale însă…sunt încă nespuse.

Ştii ce ai de făcut, da? S-ar putea să nu mai ai timp. Mâine cine ştie…poate el nu va mai fi.

Aşa că: spune-i-le!

PS: „Mai mult decât moartea, te sperie izolarea care o însoţeşte. Încercăm să trecem prin viaţă doi câte doi, însă fiecare trebuie să moară singur – nimeni nu poate să ne moară moartea împreună cu noi sau în locul nostru. Evitarea celor pe moarte de către cei vii prefigurează abandonul final absolut.” (Irvin D. Yalom)

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  One Response to “Ca şi cum ar fi murit”

  1. Realist. Unul dintre cele mai „intense” articole. Emana viata, in ciuda subiectului.

Sorry, the comment form is closed at this time.