Iun 102011
 

La o primă vedere, dependenţa în cuplu ne ofera confort, stabilitate, siguranţă, comoditate, consecvenţă, echilibru. De ce am dori sa renunţăm la dependenţă? Să zicem să sunt nenumărate motive. De exemplu: pentru că nu are potenţial de creştere, fiindcă te face să stagnezi, îţi îngrădeşte libertatea, nu te lasă să îţi manifeşti potenţialul real. În cadrul unei legături de cuplu având la bază dependenţa, o analiză mai amănunţită a sentimentelor care îi leagă pe cei doi participanţi la relaţie, te va face să concluzionezi că de fapt membrii nu acţionează natural, curgător, spontan, nestudiat, ci majoritatea comportamentelor acestora este urmare a unor forţe obsesionale, a unei frici intense, a unui sentiment de panică atotcuprinzător. Într-o relaţie de dependenţă, presupunând că tu eşti soţia, dacă el te va ruga să îi promiţi că nu îl vei părăsi niciodată, ce vei face? Îi vei promite, deşi corect ar fi să îi aduci la cunoştinţă realitatea, şi anume că în prezent îl iubeşti, nu îţi trece prin minte posibilitatea unei despărţiri, însă eşti om şi schimbarea este singura constantă din viaţa unei persoane, iar dacă la un anumit moment din viitorul vostru (peste o lună, un an, cinci, zece ani sau poate niciodată) nevoile tale psihologice fundamentale nu vor mai fi satisfăcute în cadrul cuplului vostru, nu îţi poţi asuma responsabilitatea pentru acţiunile tale provocate de neîndeplinirea trebuinţelor. Aşa că…nu îi poţi promite nimic. Dar asta nu înseamnă că în prezent nu eşti cu totul lângă el şi că iubirea voastră nu e completă. Promisiunile increzătoare şi pline de optimism sunt înşelătoare şi sunt cauzate de angoasă, de anxietate, poate şi de culpabilitatea pe care o resimţi faţă de el. El îţi cerşeşte promisiuni din cauza nevoii lui de siguranţă, din cauza anxietăţii de abandon pe care o resimte, din cauza naturii fuzionale a relaţiei voastre, a fricii de a nu rămâne singur, a nevoii de contopire cu mama probabil (deci, ca urmare a lipsei de asumare a responsabilităţii pentru propria existenţă şi a dorinţei de a se uni în continuare cu cineva care îl va iubi indiferent de obstacolele şi greutăţile vieţii). Iar tu îi vei satisface promisiunea (vorbele nu costă) în principal din aceleaşi motive. Este securizant chiar şi pentru un adult să ştie că cineva „îl veghează” şi îl iubeşte indiferent de acţiunile sale sau de evoluţia sentimentelor sale. Din punctul meu de vedere, dependenţa nu poate fi caracteristică decât persoanelor care nu şi-au asumat creşterea şi transformarea din copil în adult. Din ce motiv un adult stăpân pe sine, care se angajează să fie răspunzător pentru viaţa sa, care e conştient de propria valoare, care îşi cunoaşte punctele forte, dar şi limitele şi slăbiciunile, s-ar agăţa de alt adult şi nu şi-ar imagina viaţa fără respectivul? Da, accept asta în cazul în care e vorba de iubire pură, dar graniţa dintre dependenţă şi iubire e greu de identificat şi nu poate fi recunoscută decât printr-o profundă analiză interioară.

Cred că o modalitate bună de identificare a diferenţelor dintre iubire autentică şi dependenţă este monitorizarea a cât mai multor acţiuni, sentimente, emoţii, gânduri şi încercarea de a identifica ce anume le însoţeşte. Sunt naturale, sunt pozitive, sunt simple, veritabile? Sau sunt „chinuite”, forţate, compulsive, angoasante? Asta chiar o pot spune din propria experienţă. Am avut o perioadă luuuuungă de cumplită dependenţă de partenerul meu. Când îmi telefona, sentimentele care mă copleşeau erau de iubire, de satisfacţie, de bucurie, dar în acelaşi timp de durere (simţeam în cele mai profunde cotloane ale psihicului meu durere şi teamă pentru pierderea acelor momente minunate), frică teribilă, simţeam că orice cuvânt mai dur, răstit sau care poate doar nu ar fi fost pe placul meu mi-ar fi provocat răni ireversibile. Simţeam că trebuie să fie lângă mine, gândurile pentru un posibil viitor fără el nici măcar nu erau aduse în câmpul conştiinţei, nu suportam nici măcar ideea că peste o vreme s-ar putea să nu mă mai iubească. În prezent, multă lume mă întreabă de ce vorbesc atât de mult despre despărţire, despre singurătate, despre plenitudinea fiinţei singure, despre moarte (asta o fac doar în particular, nu pe site), extrapolând: despre sfârşit. Cred că fac asta pentru că prea mulţi ani nici nu mi-am pus problema vreunei posibile despărţiri de cei dragi, pentru că mult prea mulţi ani am respirat prin ei şi pentru ei, pentru că mi-am luat hrana psihică doar de la ei (când de fapt aveam în interiorul meu hrană suficientă pentru mine), pentru că m-am simţit deseori pustiită fără ei. Ani la rândul am simţit un gol colosal în mine ori de câte ori îmi era adresat un cuvânt neplăcut de către cei care reprezentau „raţiunea mea de-a fi” sau când primeam o privire supărată. Mă destabilizau total. Din păcate, multă lume se bucură când cineva manifestă asemenea dependenţă. Însă eu n-aş fi. Ce e atât de plăcut în a-l vedea pe cel de lângă tine atât de îndurerat după ce tu i-ai adresat o vorbă mai dură? Este asta o dovadă de iubire din partea lui? Cum deosebeşti oare iubirea autentică pe care ţi-o poartă de subordonarea faţă de tine? Nu ai vrea să îi cunoşti cu adevărat sentimentele şi să vezi ce îl determină să se comporte aşa? Ca să poţi fi fericit cu cineva (mă refer la fericirea autentică) e obligatoriu să te gândeşti la sfârşit. Încă de la început : -) Sfârşitul, într-un fel sau altul, se petrece zilnic. Când te duci la culcare, oricât de tare l-ai strânge în braţe, tot singur te vei adânci în somn, iar el/ea, oricât de mult ar dori să te însoţească, nu va putea. Când te doare ceva, doar pe tine te doare, oricât de mult şi-ar dori persoana de lângă tine să îţi ia durerea cu mâna sau să o transfere către persoana lui. Indiferent cât de mult ţi-ai iubi copilul sau soţul, dacă mâine moartea ţi-i va lua prin ostilitatea hazardului, îţi poţi scoate inima din piept, dar nu vei putea muri în locul lor. Şi viceversa. Aşadar? Eşti singur. Deja eşti singur, aşa că de ce nu te-ai gândi la cum eşti de fapt? De ce nu ai reflecta la asta? Nu înseamnă că reflecţia te va împinge către abandon, despărţire, fugă etc. Nici gând de aşa ceva. Te va ajuta doar să conştientizezi în fiecare clipă cât eşti de singur şi cât de incorect faţă de tine însuţi ai acţiona dacă ai începe să te agăţi. Conştientizându-ţi singurătatea vei putea creşte. Idem şi pentru partenerul tău.

De ce nu ţi-ai lua jobul la care a visat de mică? A, pentru că jobul acela implică o disponibilitate redusă faţă de iubitul tău timp de trei seri pe săptămână? Analizează – care e nevoia ta primordială comparându-le pe cele două: să ai jobul visurilor (asumându-ţi o oră târzie de finalizare a programului trei seri pe săptămână, deci fără el) sau să fii cu el în acele trei seri (asumându-ţi pierderea jobului visurilor)? Dacă alegi jobul, nu înseamnă că nu îl iubeşti. Ci înseamnă că în acest moment dintre două nevoi, una este prioritară. Şi se întâmplă să fie acel job. Nu trebuie să te condamni. Poate fi şi invers. E o chestiune de analiză şi de prioritizare, indicat a fi aplicată în toate ariile vieţii. Ce va face un dependent? Nu se va mai gândi la cât de mare e nevoia de a lucra într-un alt domeniu (noul job), ci din start va respinge ideea singurătăţii, îi va fi teamă de abandon şi chiar dacă nu simte că decizia aleasă este cea mai bună, din cauza panicii va renunţa la orice alt plan. Problema cu deciziile luate ca urmare a fricii de singurătate este că nu oferă o satisfacţie reală. Şi întotdeauna insatisfacţia iese la iveală, chiar şi peste o durată foarte mare de timp. Dacă tu ţi-ai dorit mult să urmezi cursuri de limbă străină, însă partenerul ţi-a sugerat că mai bine te-ai potoli cu astfel de gânduri, că în timpul pe care l-ai pierde la cursuri mai bine ai petrece vremea cu el, iar tu renunţi, nu te gândi că dorinţa ta se va stinge. Ea doar se va transforma. Într-o zi, îi vei reproşa că nu te-a lăsat să îţi desăvârşeşti educaţia, că din cauza lui ai renunţat, iar probabil dorinţa va deveni şi mai accentuată. Sunt amuzată urmărind oameni care îşi reproşează după ani de zile deciziile pe care le-au luat. „Dacă nu erai tu, mi-aş fi terminat facultatea”, „Nu m-ai lăsat să merg la cursurile acelea de perfecţionare, tu îţi dai seama ce salariu aş fi avut acum?”, „Dacă ai fi vrut copii mai devreme, acum nu am fi întâmpinat astfel de probleme medicale”, „Dacă nu erai tu să îmi îngrădeşti libertatea şi să fii asupritor, acum aş fi avut un grad mult mai însemnat al încrederii în mine” etc. Nu e vina nimănui că tu ai luat deciziile pe care le-ai luat. Le-ai ales din cauza dependenţei, din cauză că nu ai reuşit să faci distincţia dintre nevoie autentică, nevoi primare, nevoi secundare, obsesie, subordonare, compulsiune. Dacă ţi-ai fi folosit raţiunea, te-ai fi hotărât asupra variantei potrivite pentru tine şi care să nu îţi genereze regrete. Dependenţa nu are nici în clin nici în mânecă cu raţiunea. După ce iubitul tău te-a lovit, în cazul în care îşi va cere iertare, dependenta îl va strânge în braţe, va plânge şi se va consola cu gândul că totul a trecut, sperând la un comportament mai bun al partenerului în viitor. Nu va lămuri nimic, ci mai degrabă se va consola spunându-şi „rău cu rău, dar mai rău fără rău”.   

Jacques Salomé spunea că pentru a se dezvolta, a se maturiza, a creşte şi a se împlini, fiecare dintre noi trebuie să accepte apariţia unei schimbări în relaţiile noastre apropiate şi posibilitatea unei pierderi în relaţiile vitale. Viaţa e presărată numai cu astfel de despărţiri şi  întâlniri. A creşte înseamnă a învăţa să te desparţi rămânând un tot. Nu spunem acceptarea unei despărţiri, ci acceptarea posibilităţii unei despărţiri. Cu alte cuvinte: să îţi pui problema singurătăţii, să ai în vedere posibilitatea ca tot ceea ce ai acum nu va mai corespunde nevoilor tale (sau poate va corespunde, dar nu ai cum să ştii de la început). Creşterea şi alungarea dependenţei din viaţa ta presupune un grad ridicat de fidelitate faţă de propria persoană. Mult mai ridicat decât fidelitatea faţă de ceilalţi. Persoanele dependente nu se consideră apte a funcţiona de unele singure. Au nevoie a se regăsi în cadrul unor relaţii pentru a se descurca, pentru a funcţiona. Nu m-aş baza pe loialitatea, bunul simţ, docilitatea unei persoane dependente. Nu de alta, dar nu sunt reale. Sunt false. Sunt prefăcute, simulate, ipocrite chiar. O spun analizându-mi propriul comportament din trecut: dacă eram furioasa, nu mi-aş fi manifestat furia (nici direct, nici indirect) faţă de persoana cu pricina, ba chiar mi-aş fi înăbuşit atât de bine sentimentele încât aş fi lăsat impresia nu numai că nu m-a deranjat, ci chiar mi-au făcut plăcere acţiunile acesteia. Dacă mă simţeam rănită de cineva apropiat, nu i-aş fi comunicat asta în ruptul capului pentru că în mintea mea ar fi echivalat cu lezarea, ofensarea, îndurerarea celui care mi-a provocat rana. Multa vreme am crezut că e vorba de lipsa mea de egoism, de empatia mea ieşită din comun. Aiurea! Tot timpul a fost vorba de pasivitatea mea, de frica de a nu fi singură, de angoasa care mă cuprindea doar la apariţia gândului că cei dragi m-ar putea abandona. Pe scurt: era vorba de dependenţă. De nimic altceva. Am trăit în minciună ani la rândul: m-am considerat o persoană mult prea bună şi mult prea blândă, când de fapt a fost vorba doar de lipsa mea de curaj în asumarea sentimentelor şi emoţiilor care mă cuprindeau. Furia…oricum exista, supărarea exista şi ea, tristeţea aşişderea – existau, colcăiau în mine, se zbăteau, dar nu le lăsam să iasă la iveală. „Patetic”, aş zice acum. Dar  asta e. Îmi asum trecutul petrecut în falsitate şi ipocrizie. Dependentul îşi neagă individualitatea, îşi minimizează diferenţele faţă de ceilalţi şi nu cere de la alţii decât suport şi acceptare.

Pentru „a rupe pisica în două” consider absolut necesară reflectarea asupra unicităţii şi autenticităţii sentimentelor şi emoţiilor care te străbat, chibzuirea limpede în scopul clarificării naturii lor, diferenţierea, detalierea, defalcarea acestora în frânturi de sentimente sau fragmente de emoţii. Analizează-le la sânge, oricât de dureros ar fi (am plâns ore întregi în hohote când am făcut asta pentru prima dată). Altfel nu ai cum să extragi partea nocivă din ele şi nu te poţi lămuri cât sunt de reale. Cel puţin la mine doar varianta asta a funcţionat. Sigur că o dependentă / un dependent nu va recunoaşte în veci că sentimentele lui ar putea fi contaminate. Dacă acum câţiva ani cineva mi-ar fi sugerat că disperarea pe care o manifestam în relaţia cu partenerul meu nu e iubire reală, ci e cu precădere dependenţă, aş fi fost în stare să mor cu el de gât.

Iar dacă nu eşti singur, caută singurătatea. Nu exagerată, nu abuzivă, ci moderată. Fă lucruri şi singur(ă), ocupă-te de tine şi de tot ceea ce ai neglijat atâta timp (dar la care ai visat), du-te neînsoţită în locuri unde nu ai îndrăznit să calci decât ţinută de mână, realizează lucrurile pe care nimeni din jurul tău nu ţi le aprobă (a nu se confunda cu atitudinea sfidătoare adolescentină), dă frâu liber imaginaţiei şi reprezintă-ţi un posibil viitor de una singură. Nu înseamnă că asta vei căuta, dar măcar pune-ţi problema. În final, oricum eşti singură. Vor fi momente în viaţa ta dureroase, triste, pe care va trebui să le traversezi neînsoţită. Ţi s-a întâmplat vreodată ca tu să ai nori şi ploaie în interiorul tău, iar toţi cei dragi să se veselească, să se bucure din felurite motive ş.a.? Ţi s-a întâmplat să te simţi complet neînţeleasă de cei iubiţi? Atunci află un secret: în acele momente ai fost singură, dar nu ai ştiut asta. E timpul să aduci singurătatea în planul conştiinţei şi să ţi-o asumi. E frumos şi dureros în acelaşi timp. Însă este un drum sigur spre creştere.

„Fericirea a trecut repede prin viaţa mea. Am urmat-o. Şi-am adormit în braţele ei. Când m-am trezit……eram singur.” (Victor Hugo)            

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  8 Responses to “Când teroarea dezgolită a dependenţei se evaporă şi te redă ţie însuţi”

  1. ajuta.ma cu niste sfaturi..sa merg mai departe..simt ca singura nu pot…am nevoie de cineva care sa ma sustina sa ma ajute sa trec si peste aceasta etapa din viata mea! Vreau sa fiu si eu fericita sa simt ca sunt iubita sa ma simt bine si atunci cand sunt sngura fara el…sa nu mai depind atat de mult de el…i.am iertat multe gesturi numai sa nu il pierd..sa nu raman fara el..nu suport ideea de a fi cu altcineva..de a sti k e cu altcineva…k il saruta altcineva..ma omoara gandul asta! eu nu am fost decat a lui….iar akm imi e din ce in ce mai greu. vreau sa.l uit vreau sa merg mai departe..nu reau sa mai adorm cu gandul la el si cu lacrimi pe obraji in fiecare seara! nu vreau sa ma mai doara asa…off:(

  2. Buna Rodica! Nu stiu cum sa incep..sau cu ce sa incep..cert e faptul ca am ajuns intr-o stare deplorabila..nici nu-mi gasesc cuvintele..ma simt singura..nefericita…neimplinita…asta pt ca tocmai am trecut printr-o despartire de cineva cu care am stat 3 ani..mi-a fost si imi e in continuare foarte greu sa-mi revin…sa merg mai departe fara el. Mai ales ca despartirea s-a petrrecut brusc..si nici acum nu pot intelege de ce s-a ajuns aici dupa atata timp? de ce a trebuit sa fie totul asa? Inca ma gandesc ca nu stiu daca voi putea trai fara el..in continuare fara sa.l vad..sa-l aing…sa-l sarut..sa-l simt langa mn:( iti scriu aceste randuri cu lacrimi in ochii pt k altfel nu pot..e prea mare durerea din sufletul meu pt a ma putea stapanii..dar uneori ma gandesc k a fost si e vorba de dependenta la mijloc…eu am 20 de ani iar el 27..ne.am cunoscut knd eu aveam aproape 17 ani..si a fost primul si unicul barbat din viata mea..mi.e greu.

  3. Imi place expresia asta „vom muri si vom vedea” 🙂
    O s-o retin : -) si o s-o introduc in repertoriu.
    Cat priveste granita dintre dependenta si iubire, mi se par mai usor de extras caracteristicile „dependentei”. Odata identificate, exista posibilitatea sa nu fie vorba despre iubire. Partea proasta este ca exista situatii in care ele se intrepatrund.

  4. graniţa dintre dependenţă şi iubire e greu de identificat şi nu poate fi recunoscută decât printr-o profundă analiză interioară” … hmm, poate ca simplific eu prea mult, da’ as spune ca-n momentul in care la intrebarea „de ce ma iubesti” exista un raspuns rational … putem spune linistiti ca nu-i vorba de iubire pura. altfel spus: habar n-am de ce-o iubesc!

    referitor la sfarsit: glumim uneori impreuna pe ideea „cine moare primul” … adica fiecare incearca sa argumenteze cat mai bine de ce-ar trebui sa fie primul dintre noi doi care moare … cand de fapt niciunul nu vrea sa fie primul tocmai pentru a il scuti pe celalalt de durerea provocata de moartea partenerului, cu pretul propriei suferinte. la final ajungem mereu la concluzia c-ar fi ideal sa murim simultan … da’ cum probabilitatea e infima, radem si incheiem cu ceva gen „vom muri si vom vedea”. 🙂

  5. Foarte frumos articolul, poate ca mi s-a parut asa de frumos pentru ca si eu pendulez intre dependenta si independenta. Habar n-aveam nici eu cat sunt de dependenta, de ne-diferentiata. Practic, chiar daca ceilalti ma vedeau ca facand doar ce-mi place, eu practic urmam sabloanele celorlalti, inoculate cu gratie si seductie in mintea mea. Stiam ce trebuie sa faca o fata ca mine, ce mi se cere si ce „da bine”, si asta faceam, fara sa am habar ce vreau eu de fapt.
    ideea e ca cineva m-a „trezit”, si mi-a facut o prescriptie, care consta pur si simplu macar 5 minute sa stau in fiecare zi eu cu mine, si sa vorbesc despre mine: cine sunt, ce vreau, ce planuri am, etc.
    Cred ca acele prime zile au fost momente esentiale in viata mea, pentru ca mi-am dat seama cat de mult fugisem de mine pana atunci. A fost foarte greu sa stau cu mine la inceput, dar mi-am dat seama de fapt cat de mult ma parasisem pe mine, cat de putin facusem de fapt pentru mine. In primele zile mi-am dat seama cat de mult m-am respins de fapt toti anii astia, tocmai prin faptul ca am fugit de mine. Si in loc sa ma urasc si mai tare pentru ca ma resping- cerc vicios de amplificare a auto-respingerii, am stat primele zile acceptand faptul ca ma resping si ca fug de mine. Si practic la mine asta a fost de fapt cheia dobandirii independentei, din faptul ca am invatat sa fiu eu cu mine, indiferent cum sunt.
    Cele 9 luni de exercitiu au fost cele in care am fost in cel mai profund contact cu mine cred. Momentan m-am cam delasat, si poate tocmai de aia tot apar evenimente care ma bulverseaza si care ma provoaca sa reflectez la ce vreau eu de fapt.

    • Multumesc, Raluca. Si despre mine se spunea ca sunt rebela, insa eu stiam ca de fapt urmam tot scenariul stabilit de ceilalti. Sfidandu-i. Deci nu facand neaparat ce doream, ci sfidandu-i. Ai dreptate cu privire la importanta timpul petrecut cu noi. Pentru mine a devenit foarte pretios acest timp. De fapt reprezinta cele mai importante momente ale zilei. Eu cu mine. E de necrezut cum putem lasa anii sa treaca si sa fim atat de putin prieteni cu noi insine. Ma bucur ca ne-am trezit. : -)

  6. Rodi, mi-a ajuns la suflet articolul tau, ai talentul de a patrunde in viata cititorului si a-i arata cu degetul propriile slabiciuni. Merci frumos…o ex(sper)-dependenta

Sorry, the comment form is closed at this time.