cand tragem concluziile?

 Posted by on 27 ianuarie 2011  Sens si constiinta
Ian 272011
 

Mintea mamei mele se cufunda din ce in ce mai mult in bezna. Pe de o parte citeste filozofie iar pe de alta nu stie intotdeauna sa se intoarca acasa. Ma intreb la ce-i foloseste lectura daca in capul ei legaturile se fac cateodata si aleatoriu. Apoi merg cu rationamentul (oare chiar e ratiune?) mai departe si ma intreb cat de coerenta sunt eu, pana la urma. Si daca sunt cat de cat acum, cand o sa incep sa incetosez realitatea? Si atunci tot ce stiu acum se va pierde si nu vad unde e evolutia. Oare chiar exista evolutie sau doar iluzia ei data de miscarile ondulatorii ale existantei?

 Pentru ca ne gandim ca evoluam si ne preocupa dezvoltarea personala, dar cum putem „masura” aceasta evolutie sau dezvoltare si cum o departajam de iluzie sau dogma.

Mie mi se parea ca ar fi normal ca odata cu trecerea timpului sa acumulam „intelepciune” iar spre sfarsitul vietii multiplele piese de puzzle sa se imbine armonios intr-o personala si coerenta concluzie de viata, pe care eventual o poti transmite si altora. Si asa evoluam. Asa mi se pare ca au facut cei care au lasat o mostenire culturala la moartea lor. Dar daca mintile ti se rarefiaza, atunci oare viata ta a avut vre-un rost?

Ca sa complic situatia, adaug si variabila ca pe parcursul vietii teoriile ti se pot schimba si ar trebui trase pe parcurs niste concluzii, nu?

Astept cu interes comentarii 🙂

Cat de repede, pana nu uit despre ce era vorba…

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  5 Responses to “cand tragem concluziile?”

  1. Nu ne contrazicem ! Dreptatea e a amandurora. Ma gandeam doar la atasamente . E omeneste sa ai ambitii, dorinte dar nu scopuri. Iubeste si lupta nu doar victoria .

  2. Pai, si atunci abandonezi ambitiile, planurile de viitor, „implinirea viselor” si traiesti asa zen, in echilibru si in faimosul „aici si acum”?
    Pur si simplu??
    Sa nu mai simti dulceata aia speciala cand ti-ai pus in gand sa rastorni niste munti si ai reusit? Gustul atat de incitant al gloriei, al succesului, al aplauzelor si medaliilor il lasi in urma ta pe jos sangerand?
    Nu mai ai nevoie de recunoasterea celorlalti si iti esti suficient tie insuti? Pentru ca le-ai facut din orgoliu („pentru a acoperi golul” cum zicea Adrian)?
    Si nu te transformi oare intr-o chestie amorfa, fara vointa si fara scopuri? Ma gandeam la conditia umana ca fiind mai presus decat un hedonism jucaus de feline ce stau la soare.
    Ca daca-i asa, atunci „totul e perfect, in cea mai minunata dintre lumi”… si e foarte bine: ne bucuram de viata.
    Dar parca lipseste ceva…

  3. Ce-i aia evolutie, soro?? Evolutie ar insemna ceva ce incepe in trecut ,este in prezent si continua in viitor . Nu? Dar…exista trecut si viitor?? Utopie !! Doar prezent. Azi ti-e bine?? Minunat ! Traieste din plin si umple-ti sufletul cu cerul, cu marea , cu zarea..
    Ai fite si vrei sa lasi ceva posteritatii?? Lasa pozele prezent-urilor. Ce-i in jurul tau? Doar clipe materializate de unul sau altul. Bucura-te de toate ce ti le cuprinde privirea si fii convinsa ca sub pragul casei tale e comoara.
    In alta ordine de idei, te iubesc.

  4. Multumesc pentru raspuns. 🙂
    Excelent
    Hmm… Ai dreptate…
    🙂

  5. Ma gandeam acum, oare dezvoltarea personala inseamna evolutie? Depinde dinspre si incotro privesti, zic eu.
    In raport cu tine insuti beneficiezi de o evolutie, te transformi fie si macar „trezindu-te”, daca nu chiar mai mult. In raport cu unii dintre ceilalti dobandesti macar o viziune diferita, noua, benefica, speram cu totii. Pare ca evoluezi, nu? In raport cu propria viata ai facut pasi in plus; si asta s-ar putea chema c-ai evoluat.
    Pana si actiunea de „a trai” in sine pare ca e tot evolutie. Macar in timp. Cel cu care noi ne-am obisnuit. Si-ntr-un corp. Cel care imbatraneste.
    O vreme pare ca evoluezi, dupa care, nu se stie cand, ti se pare ca, imbatranind, involuezi de fapt. Nu?
    Poate ca in asta consta iluzia …
    Dezvoltarea n-o putem cuprinde decat pe bucati, separat. Unele sunt superioare, altele nu.
    E acelasi lucru cu a te gandi la nastere si moarte. Mori si dispari? Atunci de ce viata s-a numit dezvoltare? De ce conceptul de dezvoltare iti lasa impresia ca urmeaza sa ajungi undeva si intotdeauna undeva-ul ala e imposibil de atins? Cam asa s-o fi nascut si povestea perfectiunii, si cea a infinitului, si cea a vietii de dupa moarte ….

    Am pornit de la un gand , am ajuns la altul. 🙂

Sorry, the comment form is closed at this time.