Mar 022011
 

De ce nu ţi-ar plăcea teribil de tare ceea ce faci şi ceea ce eşti? Eşti aşa cum eşti şi faci ceea ce faci şi îţi poate plăcea la nebunie. Macar sa iti placa. Plăcerea care poate deveni o nebunie? Da, se poate intampla. Când faci ceva ori cineva îţi place poţi experimenta o stare de euforie sau o stare asemănătoare cu cea de îndrăgostire. Nu o cauti tu, vine ea la tine… in vizita.

Oamenii fac lucruri în virtutea unei recompense viitoare şi sunt dispuşi să depună eforturi chinuitoare. La finalul drumului se bucură o scurtă vreme de recompensă şi, apoi, o iau de la capăt. Alte planuri şi scopuri şi alte eforturi. Promisa fericire a atingerii scopului pare că mereu se îndepărtează asemeni iluziei oazei din deşert pentru călătorii însetaţi şi chinuiţi de soarele dogoritor. Îmi pare zadarnic să tot vrei a împinge bolovanul spre vârful muntelui pentru a obţine ce? Îţi împlineşti o dorinţă, o nevoie? Ok, dar la ce bun acest efort chinuitor la care te supui? Să fii oare structurat ca şi caracter masochist fără alternative de acţiune elegantă şi plăcută? Elegantă şi plăcută sunt două epitete favorite când mă gândesc la o activitate. Aud deja răspunsul (poftim, aud voci). Nu am de ales, poate spune cineva. Am datorii, trebuie să trăiesc şi îmi place să trăiesc bine, adică în confort. Desigur, pentru acest bine confortabil eşti dispus să te chinui, să suferi, să faci lucruri care nu-ţi plac si sa te minţi că-ţi plac. Această minciună poate  fi atât de bine ţesută de propria minte cosmetizată de cultură şi educaţie încât să crezi în ea. Dar minciunile costă. Nu mă miră de ce peste o vreme nemulţumirile devin tot mai numeroase, deşi ai o viaţă prosperă, pe care tu o experimentezi subiectiv ca fiind mai degrabă goală.

Cineva poate afirma „Tu Seramis eşti un hedonist. Eşti fixat în rolul de copil şi nu eşti dispus să te angajezi responsabil ca adult pentru a-ţi realiza planurile.” Dar eu te întreb: De ce ar fi necesar chinul pentru satisfacerea unor dorinţe?

Aud răspunsul: „Trăim într-o Societate care presupune constrângeri şi limitări. Tu faci parte din această societate, aşadar te supui acestor limite”. De ce m-aş supune şi nu m-aş adapta ca o fiinţă inteligentă, uneori creativă, ce mă consider? Dar pot face asta din plăcere şi nu prin suferinţă ori pentru evitarea unei suferinţe viitoare.

Nu orice ne place (continuă să te chinui!). Ca să obţii ceva, trebuie să… Munca înseamnă şi chin. Cel puţin efort… şi stres. Nu poţi obţine ceva fără sacrificii, fără efort, stres şi bani.

Parţial sunt de acord. Uneori „trebuie” este necesar ca în exemplul următor. Îmi e foame. Dacă vreau un sandviş, am nevoie de bani. Ca să am bani, trebuie să muncesc. Aşadar, dacă muncesc, voi avea bani şi îmi pot cumpăra sandvişul. Pentru asta (în oraş fiind) trebuie să mă deplasez la supermarket. Dar dacă trebuie să muncesc şi să mă deplasez la supermarket ori în bucătărie n-aş putea face toate astea cu plăcere? De ce aş munci din neplăcere? Pentru a-mi permite un prânz la un restaurant din buricul capitalei? Cu această idee nu mă pot împăca.  Cred că este de la sine înţeles că scopul este diferit în funcţie de dorinţele ori nevoile fiecăruia. Iar nu scopul în sine mă preocupă, ci modul în care, să zic aşa, „te desfăşori” spre el. Această desfăşurare implică o investire a resurselor tale, a sinelui tău, care presupune costuri personale. Eforturile tale sunt investite într-o direcţie, una, două, motiv pentru care alte eventuale direcţii se închid. Dacă îţi vei lua un al doilea job pentru a-ţi permite participarea la carnavalul din Rio de Janeiro, ce timp îţi mai rămâne disponibil pentru a construi relaţii de prietenie?  Crede-mă, mess-ul ori facebook-ul nu este o soluţie în acest caz.

Virtuosul „trebuie” este de preferat să nu devină nevrotic, crescând asftel şansele de risc pentru apariţia unor boli ori tulburări mentale. Iar unii trăiesc bine pe seama acestui „trebuie”, deorece alţii fac eforturi nebuneşti să se potrivească într-o formă străină de sinele autentic ori să modeleze realitatea vieţii conform aşteptărilor lor. Tragicomic este faptul că se întâmplă să reuşească şi, recompensaţi fiind, să continue. Iar tragic îmi pare că doar unii devin conştienţi de zădărnicia eforturilor şi timpul irosit.

Totuşi nu-ţi imagina că sunt un hedonist radical. Dacă ţin morţiş să particip la carnavalul din Rio de Janeiro, am nevoie de bani, deci trebuie să muncesc mai mult, poate chiar să-mi iau un alt job care nu-mi place. Îmi asum neplăcerea (deci renunţ la a mă lamenta), deoarece vreau să-mi satisfac dorinţa de a participa la acest carnaval. Cu toate astea, în situaţii similare, ne putem întreba dacă nu cumva e doar o dorinţa care maschează una sau mai multe nevoi afective. Şi, din moment ce, am eliminat suspiciunea, putem acţiona responsabili spre împlinirea ei.  Constrângerea nu este doar nevrotică, uneori poate fi sănătoasă. Un medicament cu un gust oribil pe care urmează să-l iau pentru o problemă de sănătate poate fi o constrângere sănătoasă.

Ne orientăm după principiul plăcerii şi facem asta by default. Aşa suntem cosmetizaţi de make-up artistul selecţia naturală. Nimeni nu caută suferinţa decât dacă unele rotiţe sunt tocite şi se rotesc în gol, tipare repetitive, iar ca efect tu stai pe loc, plafonat. Nimic nu se mai mişcă în viaţa ta. Un carnaval în acest caz e binevenit ca sedativ sau iluzie amăgitoare. Desi, te poti la fel de bine „desfasura” in pasi de samba chiar in viata ta. Exact, presupune exercitiu, adica efort, dar cu mentiunea ca e placut.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.