4 ani mai tarziu

 Posted by on 21 decembrie 2014  Autocunoastere, Poezie
Dec 212014
 

Am incercat sa imi subtiez haina trupului
Pana ce sufletul s-a ivit
Ca o caracatita intinsa pe sarma
Am incercat sa ma arat goala la luna
Imbatata de bucurie, paralizata de frica
Resortul intern al terorii cu care m-am nascut
Bantuie bland in fiecare gest al meu
Am invatat sa te simt
Prietena mea, Frica,
Imi amintesti ca nu am murit inca
Tu esti urma durerii mele demult uitate
Amintirea unei altfel de vieti
Te aud torcand in mine ca o pisica extatica
Te intinzi languros prin venele mele
Ma privesti in fata cu ochi inocenti de copil
‎Si stiu ca vom fi impreuna pentru totdeauna
Pentru ca, oricat as incerca ‎sa imi subtiez haina trupului,
‎Sufletul meu inca se joaca de a v-ati ascunselea

 Comentariile sunt închise pentru 4 ani mai tarziu

Linişte.

 Posted by on 28 iulie 2013  Autocunoastere, Psihologie sociala
Iul 282013
 

În mintea lor nu e deloc linişte. E o avalanşă de idei, colorate şi strălucitoare, sunt argumente de pus în balanţă şi analizat atent, înainte de luarea unei decizii; pot să fie planuri şi strategii; sunt întrebări; personaje din cărţi şi din realitate, replici pe care ar fi vrut să le dea în discuţiile de grup – şi n-au reuşit.

Sunt, în schimb oameni tăcuţi; oameni care pot părea ezitanţi; care stau mult pe gânduri. Care nu se grăbesc să ia cuvântul, cărora nu le place să fie în centrul atenţiei, deşi au multe de oferit. Sunt oameni pe care lumea „asurzitoare” îi oboseşte, pe care stimulii îi epuizează, pe care locurile aglomerate îi lasă fără energie. Sunt introverţii. Şi povestea lor o spune Susan Cain în „Quiet: the Power of Introverts in a World that Can’t Stop Talking” – tradusă şi la noi şi apărută în Colecţia Cărţi practice a Editurii Paralela 45.

liniste2

Povestea noastră.

Noţiunile „introvertit” şi „extravertit” sunt unele dintre puţinele cu care psihologii din lumea întreagă sunt de acord (ei, care nu sunt de acord cu aproape nimic altceva). Şi sunt noţiuni pe care le-am învăţat la şcoală.

Dar nu cred că am conştientizat până acum cât de valorizat şi încurajat este stilul extravertit, cum se subînţelege (atunci când nu se afirmă de-a dreptul) că dacă eşti mai tăcut şi mai retras, dacă îţi place să citeşti şi dacă nu te arunci cu capul înainte în luarea deciziilor – ceva este în neregulă cu tine şi ar trebui să faci ceva în privinţa asta.

Cartea reuşeşte să pună în lumină punctele tari ale introverţilor, fără a le minimiza pe cele ale persoanelor extravertite, oferind în acelaşi timp sugestii pentru gestionarea punctelor slabe şi idei despre cum pot funcţiona împreună oameni cu stiluri diferite, mizând unii pe calităţile celorlalţi şi chiar bucurându-se unii de compania altora.

În plus, oferă idei pentru părinţii care au copii aparţinând celuilalt stil, pentru partenerii de cuplu care încearcă să găsească o cale de mijloc între a da 52 de petreceri de vineri seara pe an – şi a se închide în casă numai ei doi şi pentru cei care au o pasiune pentru un anumit domeniu profesional care „aparţine”, în mod tradiţional, stilului cu care ei nu sunt obişnuiţi.

Am citit-o într-un loc liniştit, pe malul unei ape, printre copaci (aşa cum se poate vedea mai sus). Iar la final, pentru a decide dacă este pentru voi sau nu, vă las cu speech-ul TED al lui Susan.

Iul 252013
 

Banal, va ziceti. Probabil toata lumea e indragostita de Yalom. La mine a durat ceva.
Prima data am citit Minciuni pe canapea. I-am dat-o si lui A s-o citeasca. Comentariul lui a fost: plictisitor de previzibila cartea asta; bine, trebuie spus ca A are un talent deosebit la a detecta sfarsitul unui film, autorul crimei, in fine miezul problemei. Mie, pe de alta parte imi place sa ma las dusa de poveste, infasurata in mister si actiune si surprinsa la final.
Comentariul lui m-a facut insa sa desconsider instantaneu cartea, punand-o la categoria “guilty pleasures”. M-a amuzat un pic sa imi inchipui cum s-a straduit mr. Yalom sa prezinte o poveste care sfideaza in mai multe feluri ceea ce trebuie facut in calitatate de terapeut, straduindu-se sa atace mai multe tabu-uri ale relatiei client-terapeut si primind la final un calificativ de “boringly predictable” pentru efortul sau de intriga politista.
Anul asta, intr-o intalnire cu cateva prietene cineva a adus in discutie o carte a dlui Yalom, in care terapeutul face schimb de notite cu clientul, privind sedintele de terapie, ca plata a sedintei si ca stimulant pentru blocajul in ale scrisului pentru care trebuia sa trateze clienta [printre multe altele].
Dupa aceasta discutie interesanta si intriganta, cand am ajuns in librarie, gandindu-ma sa imi iau ceva placut si relaxant pentru lectura de vacanta, si mi-am luat 2 carti de Yalom. Din nefericire cartea cu schimbul de notite nu am gasit-o atunci. Dupa lectura primei carti cu scurte povesti de situatii terapeutice implicand ca personaj central tema mortii-care a atras din nou exasperarea lui A.: “toata cartea e doar despre moarte?”-nu, Yalom zice ca e despre mama, am plonjat in lectura solutiei Schopenhauer.
Bam, bam. Si m-a lovit. Biblioterapie. Adica un fel de autoterapie prin carti. Foarte, foarte familiar. Foarte multa vreme am considerat ca singurul lucru care m-a tinut pe linia de plutire vreme indelungata au fost cartile. Am trait prin carti, am invatat din carti, m-am oglindit prin carti, am iubit in carti. Si nu genul:”cum sa inveti sa fii mai sigur pe tine in 3 zile”. Am spus aceasta idée intr-un grup de formare, iar ceilalti s-a uitat la mine ca la masini straine. Mda, nu ma simteam suficient de ciudata. Deci, am primit o mare validare pur si simplu; iata ca mai sunt ciudati ca mine. Funny thing, cateva saptamani mai tarziu descopar un grup pe facebook cu denumire biblioterapie in el. Iata cum se leaga lucrurile.
Bine, in cartea lui Yalom omu cu biblioterapia era ciudatul care avea nevoie de tratament- normal daca nu putea sa se exprime in lumea exterioara – si perspectiva fundamentala a terapiei ca vindecarea nu se produce decat in relatie. Mie mi-a luat asa vreun an doi sa pricep ce vor astia sa zica cu vindecarea in relatie. De fapt ca sa vad pe pielea mea cum functioneaza si apoi mi-am dat seama la ce se refera, dincolo de continutul pur si simplu cognitive derivat din intelesul strict senso al cuvintelor. Povestea in carte e asa: domnul terapeut e pe moarte [da, existentialistii astia se dau in vant dupa moarte] si un pic debusolat isi revede lista de fosti clienti intrebandu-se ce s-a ales de ei. Asa da peste numele unui client pentru care terapia s-a terminat cu un esec total. Chestia asta il face sa se intrebe ce face in prezent respectivul si devine un pic obsedat de chestia asta. V-am zis déjà, intriga nu e punctul forte al cartilor lui Yalom si puteti sa le cititi linistit stiind exact care este povestea, pentru ca nu acolo sta valoarea lor. Supriza totala respectivul client –un om complet disfunctional la momentul terapiei – era ghici un fel terapeut- consilier filosofic isi zicea el, datorandu-se vindecarea miraculoasa unui domn destul de mort [din nou chestia asta cu moartea] numit Schopenhauer. Ca o paranteza, citind primele pagini din cartea “O chemare curioasa” nu mai e asa surprinzator ca oameni extrem de disfunctionali se orienteaza spre frumoasa cariera de psihoterapeut.
Cartea continua in doua planuri, unul urmarind viata si gandirea fascinanta a lui Schopenhauer [cu siguranta o sa ma apuc sa il citesc, in ciuda misoginsimului sau manifest], un om incredibil de disfunctional si alt plan, cel al terapiei de grup in care bibliofilul nostru e transformat intr-o fiinta vie si umana. Mi-a placut la nebunie ideea unui grup de terapie restrains [erau parca doar vreo 5 membri] in care ajungi sa ii cunosti cu adevarat pe participant si in care poti sa oferi si sa primesti suport adecvat pentru crestere personala. Recunosc ca n-am priceput niciodata sensul participarii intr-un grup de terapie de 20 de persoane care se mai si schimba la o luna, dar pe de alta parte frica mea de interactiune cu mase mari de oameni si neincrederea mea nu sunt buni indicatori ai succesului meu intr-un astfel de grup. Mai ales daca ceilalti incep sa se transforme in obiecte si personaje diferite.
Asta probabil ca va fi cel mai lung articol de-al meu de pana acum, dar mai aveti un pic de rabdare. Pentru ca dupa cartea asta cu Schopenhauer care m-a atins in multe feluri am pus mana si pe cartea cu schimbul de notite despre sedintele de terapie. Ideea mi s-a parut fascinanta, mai précis partea cu terapeutul care ii da clientului gandurile sale despre sedinta. Acum, cartea nu e fictiune si lucrul asta s-a intamplat in realitate, dar vorbim aici de Yalom care probabil a avut instinctele si experienta necesare pentru a trece cu bine prin aceasta incercare. Chiar si asa, sinceritatea sa aproape dezarmanta si evidenta caldura cu care vorbeste despre partenerul sau de terapie sunt ele insele aproape terapeutice pentru cititor. Mai ales cand cititorul este o persoana care isi regaseste bucati trecute din viata intr-un mod izbitor in mare parte din ceea ce i se intampla clientei. A fost ca o recuperare de memorie intr-un sens reconfortant, adica fara pericolul ca situatia sa devina prea anxiogena. Am vazut de asemenea un Yalom, viu, real, cu limitarile sale, dar si cu doza sanatoasa si necesara de incredere in sine, in capacitatile sale de fiinta umana si de terapeut. Explicand la final doct planul de tratament si combatand o eventuala acuzatie de terapie haotica si la intmplare. Si uite asa amuzata si cucerita m-am indragostit

 Comentariile sunt închise pentru Cum m-am indragostit de Yalom
Iul 092013
 

În seara asta am sărbătorit viața interioară într-un mod relativ nou pentru mine și iată, te invit și pe tine să participi (citind, evident). Am eliberat niște proteine numite pe scurt BDNF (factorul neurotrofic care stimulează creșterea de noi celule neronale) și niscaiva endorfine plăcut gâdilicioase. Am fost să fac jogging! Este a treia oară în utimele 6 zile. Știu pe cineva care mi-ar fi spus că întregul meu corp îmi este recunoscător acum pentru bucuria care i-am făcut-o. I-aș răspunde cu drag că încep deja să recunosc acest mesaj în dorința, din adâncuri izvorâtă, pentru și mai mult jogging. Fac și acasă gimnastică (în special abdomene și stretching), și deși am doar 3 „ședințe” de mișcare în aer liber, încep să conștientizez minunatele avantaje pe care nu le regăsesc  în activitatea realizată acasă. În primul rând peisajul, aproape de fiecare dată am alergat văzând apusul, în al doilea rând vântul delicat de vară, în al treilea rând pentru mine este plăcut să observ cum și alții fac jogging în jurul meu (mi-ar plăcea să le cunosc motivul) și nu în ultimul rând sentimentul indescriptibil de la sfârșit în care parcă am renăscut. Mintea este clară, ageră, toate celulele în corp mișună, iar „eu” cu mintea mea atentă mă delectez cu această „orhestră” de simțuri care durează o vreme (15-20 min) după care rămân cu o stare excelentă.  Realizez că mișcarea fizică a devenit  în ultimii 2-3 ani o împletire între responsabilizarea pentru propria viață/sănătate și o metodă de explorare de sine.
Sub impulsul stării de după tura din seară asta, m-am gândit să vă fac și vouă poftă printr-o scurtă prezentare a beneficiilor exercițiilor fizice oferită de Ted Talks: Run for you life!

P.S.: Salutări echipei cu care recent m-am conectat 🙂 !

Iun 302013
 

Îmi propun să pornesc aici de la un fragment din dialogul Phaidon a lui Platon și anume: “dacă [lucrurile] sunt așa cum sunt, este pentru că așa e cel mai bine pentru ele” și să urmăresc premisa de la care se pornește, și anume că Binele este principiul universal. În urmărirea acestei idei, se poate interpreta că Platon nu dă o cale ușoară și accesibilă de parcurs, dar oferă din belșug motive întemeiate pentru care nu o face.

Socrate (personajul) îi explică lui Cebes cum a fost, în tinerețe, atât de preocupat să afle cauzele pentru care lucrurile iau ființă, sunt și pier. Sau să afle “de ce este mai bine ca pământul să fie așa și nu altfel”. Pare că există o premisă implicită de la care pleca Socrate, și anume aceea că Binele este ceea ce leagă.
Când a aflat că Anaxagoras ar fi spus că Spiritul (Nous) este cel care orânduiește toate și că acesta este cauza fiecarui lucru, a fost foarte bucuros. Dar curând, și-a dat seama că Anaxagoras nu facea o distincție importantă, și anume aceea între cauza adevarată pentru care lucrurile sunt așa cum sunt (pentru că așa e cel mai bine pentru ele) și cauza materială a lor. Și dă exemplul cu faptul că el se află acum în închisoare nu pentru că oasele și mușchii trupului său l-au adus sau sunt acolo, ci pentru că a fost osândit, iar el a hotărât că a se supune acestei judecăți e cel mai bine.
Va fi nevoie de “a doua navigare” pentru a continua acest demers în cautarea, am putea spune, universalului din spatele aparențelor.
Socrate pleacă de la premisa ontologică a întemeierii pe conceptul de Bine, așa că noi ne întrebăm dacă vom ajunge să aflăm de ce este Binele principiul ultim și universal.
In Republica, Socrate prezintă prin analogie cu soarele, Binele ca principiu suprem. Așa cum soarele, prin lumina sa, face pentru ochi posibilă vederea obiectelor din jur, în același mod, Binele face posibilă sufletului cunoașterea Adevărului și Frumosului.
Din punct de vedere ontologic, Binele este cel care în-ființează. Binele, “ca Idee cu valoare ființială, înființează, și prin aceasta, se instituie și ca scop”. “Binele, înființându-le pe toate, este dincolo de ele și altceva decât ființa lor”. Binele este “cauza prin excelență și cauza universală”, o “entitate supremă și necondiționată”.
Epistemologic, “ideea Binelui este cunoașterea supremă, ideea prin care și cele drepte și toate celelalte bunuri devin utile și de folos”. Binele este “cauză a cunoașterii și a adevărului”. “În analogie cu soarele, Binele face ca tuturor celor cognoșcibile să le revină “putința de fi cunoscute”.
Apoi Binele este inteligența, un sistem de relații inteligibile. „Deoarece raţiunea de a fi a oricărei realităţi rezidă în binele său, iar acest bine, în esenţă măsură şi proporţie, e elementul care-i conferă inteligibilitate”.
Deci, am aflat că există o structură a universului și nu numai că aceasta exită, dar ea este una inteligentă și are ca principiu Binele. Binele este structura inteligentă a lumii. Universul este un Kosmos noetos, e inteligent si inteligibil.
Este o perspectivă atractivă și pe care o îmbrățișăm cu bucurie. Este ceea ce cumva căutăm în mod constant de-a lungul vieții noastre. Poate pentru că în sine, binele este “valoarea structură a sufletului” . Și poate pentru că sufletele noastre mereu “cată în sus”, către bine. Binele este comunicabil cu tot ceea ce este “fapt sufletesc” și este prezent în suflet.
Dar, în nerăbdarea noastră, nu am aflat de ce este aceasta structura lumii și nici nu putem, deocamdată, să fim foarte convinși că așa este.
Așadar, ce ar putea constitui o problemă este faptul că Platon, prin personajul său Socrate, nu aduce argumente în spijinul acestei idei. Nu găsim o construcție argumentativă, ci analogii.
La o primă abordare, acesta ar putea părea o situatie paradoxală, având în vedere continua străduință pentru rigurozitatea și fundamentarea discursului filosofic pe care chiar Platon ne-a propus-o. Pare inevitabilă, la o primă lectură, dezamăgirea că mult așteptatul adevăr nu se dezvăluie clar sau nu este demonstrat cu argumente tari. Nu există un discurs, construit pe cale demonstrativă, despre existența unui principiul cauzal absolut.
Această situație ar putea fi motiv îndreptățit de nemulțumire pentru cititorii nerăbdători și eficienți ai zilelor noastre.

Răspuns la problemă
Platon avertizează, în mai multe rânduri, că există câteva motive importante pentru a proceda astfel.
În primul rând, pentru că pricipiul fundamental nu se poate delimita și astfel să devină cognoscibil. “Binele este doar de-gândit nu însă și de-cunoscut. Despre el putem vorbi numai prin analogie și apofatic”.
Apoi, este inutil să se comunice un conținut complex cuiva nepregătit sau incapabil de receptare. Aceste conţinuturi sunt “de nespus înainte de vreme” și comunicate prea curând, înainte ca receptorul să fie pregătit, „nu clarifică nimic”. Și nu numai că este inutil, ci poate fi chiar periculos, pentru că “reaua folosire a cuvintelor face rău sufletelor”. De aceea, cei care dețin cunoașterea trebuie să manifeste o anumită responsabilitate atunci când o împărtășesc și să o ofere doar celor suficient pregătiți.
Pentru a afla “rezolvarea completă”, candidatul la cunoașterea acesteia este nevoit să parcurgă o metamorfoză, el trebuie să se pregătească. Este și “un apel adresat cititorului pentru căutarea individuală a semnificaţiei”, cu implicare și entuziasm.
Altă condiție necesară receptării, pe care Socrate o expune în dialogul Gorgias, este prezența bunăvoinței fată de partenerul de discuție, în lipsa căreia încetează comunicarea reală.
Acestui reproș de a fi esoteric ce i se face lui Platon, i se poate răspunde, deasemenea, cu necesitatea unei atitudini înțelepte pe care trebuie să o aibă filozoful în a nu cultiva semințele cunoașterii într-o “grădină a lui Adonis”, o gradină de proba, unde ele nu sunt sortite încolțirii, ci pe terenul fertil al adevărului exprimat adecvat.
Și nu în ultimul rând, mai este necesară protecția scriiturii în sine, care nu se poate apăra singură împotriva subestimării, în lipsa autorului care să-i lămurească poziția.

Concluzie
Dacă vrem să aflăm mai mult de la Platon, nu ne rămâne decât varianta acceptată cu bucurie de a oferi răgazul, răbdarea și determinarea pe care el ni le recomandă. Este mai bine de a ne apleca cu grijă, bunăvoință și metodă peste aceste dialoguri și de a aștepta cu speranță ca, rând pe rând, să ni se dezvăluie multiplele lor înțelesuri.
Și dacă principiul universal pe care îl căutăm este Binele, nu poate fi altă perspectivă mai generoasă. Pentru că “cel care începe să filosofeze cu Platon se poate ști pe drumul cel bun”.

 Comentariile sunt închise pentru calea spre „bine” greu de urmat?