Who am I?

 Posted by on 4 iunie 2014  Experiente
Iun 042014
 

Probabil că te întrebi cine sunt. E normal. Care e primul lucru pe care îl afli atunci când întâlneşti o persoană? Sau pe care vrei să îl afli? Numele… evident. Dar cu mine va fi altfel, iar asta pentru că nu ştii cine sunt. Şi cred că-i mai bine nici să nu afli, deocamdată.

Toată viaţa am încercat să mă integrez. Să mă integrez …. în orice. La şcoală, în grupurile de prieteni, la petreceri… niciodată nu am reuşit. Am vrut să ajung undeva, dar tot timpul exista cineva mai bun decât mine, cineva care încerca (şi reuşea) să mă împiedice să-mi ating scopurile. De fiecare dată când mă străduiam şi chiar credeam că fac progrese, exista mereu cineva care mă făcea să încep din nou, şi din nou, şi din nou… Dar cine mai numără, de fapt?

… Sunt un outsider, mereu am fost şi întotdeauna voi fi. Încercând să intru în lumea de-afară şi să îmi găsesc un loc cât mai stabil, am pierdut ceea ce aveam de la bun început. Doar că, între timp, pierdusem şi urma locului unde eram şi nici nu mai ştiam unde aveam de gând să ajung. Deşi de multe ori m-am amăgit că m-am găsit, eu nu mă căutam pe mine. Câteodată am crezut că m-am întâlnit, întâmplător, dar tot atunci am realizat, de fapt, cât de pierdută eram. Eram atât de concentrată la unde vroiam să ajung încât nu am realizat că… da, stăteam pe loc. Nu mergeam nicăieri. Eram la sute de mii de mile depărtare de visele pe care le imaginam realitate. Într-o zi am deschis cu adevărat ochii şi nu mi-a venit să cred: visul meu urma să se termine încă înainte de a începe, iar asta pentru că gândurile şi fanteziile mele mă purtaseră departe de realitate. Atât de departe de realitate… Atât de departe încât nu mai eram în stare să spun când am ajuns acolo sau cum. Era timpul să păşesc în lumea reală, unde viaţa e dură. Viaţa nu seamănă deloc cu ceea ce credeam eu că e, pentru că să creşti e greu. Tare greu. Să-ţi vezi prietenii schimbându-se… schimbându-se atât de mult încât începi să te întrebi dacă au fost vreodată acolo pentru tine sau dacă ţi-au fost, cu adevărat, prieteni. Şi începi să te schimbi şi tu… uşor, uşor, până când, uitându-te în oglindă, nu te mai recunoşti.

… Nu ştii cum e să te prefaci mereu. Să pară că nu îţi pasă, că nu te afectează, când pe interior, de fapt, te doare mai mult decât îţi poţi imagina. Aproape că te omoară. Să simulezi zâmbete, să simulezi râsete, să te prefaci cu toată fiinţa ta, când tot ceea ce vrei să faci, de fapt, e să te rupi de toate şi să plângi. Cel mai nenorocit sentiment e să ai nevoie să plângi şi să trebuiască să te abţii pentru că eşti în public. Pentru că… să fim serioşi, e mult mai uşor să taci şi să porţi un zâmbet fals pe faţă decât să fie nevoie să te explici tuturor. Doar că, la un moment dat, zâmbetul nu mai poate ascunde lacrimile, cuvintele nu mai pot ascunde durerea … de unde atâtea resurse pentru a mai putea fi tu? … Sunt obosită de străini care cred că mă cunosc doar din zvonurile pe care le aud sau din zâmbetele pe care nici măcar nu le privesc; de oameni interesaţi doar de poveste, nu şi de ceea ce se află în spatele ei.

… Acesta e începutul poveştii mele adevărate… poveste pe care nu a ştiut-o nimeni, asta până acum.

 Comentariile sunt închise pentru Who am I?
Iul 252013
 

Banal, va ziceti. Probabil toata lumea e indragostita de Yalom. La mine a durat ceva.
Prima data am citit Minciuni pe canapea. I-am dat-o si lui A s-o citeasca. Comentariul lui a fost: plictisitor de previzibila cartea asta; bine, trebuie spus ca A are un talent deosebit la a detecta sfarsitul unui film, autorul crimei, in fine miezul problemei. Mie, pe de alta parte imi place sa ma las dusa de poveste, infasurata in mister si actiune si surprinsa la final.
Comentariul lui m-a facut insa sa desconsider instantaneu cartea, punand-o la categoria “guilty pleasures”. M-a amuzat un pic sa imi inchipui cum s-a straduit mr. Yalom sa prezinte o poveste care sfideaza in mai multe feluri ceea ce trebuie facut in calitatate de terapeut, straduindu-se sa atace mai multe tabu-uri ale relatiei client-terapeut si primind la final un calificativ de “boringly predictable” pentru efortul sau de intriga politista.
Anul asta, intr-o intalnire cu cateva prietene cineva a adus in discutie o carte a dlui Yalom, in care terapeutul face schimb de notite cu clientul, privind sedintele de terapie, ca plata a sedintei si ca stimulant pentru blocajul in ale scrisului pentru care trebuia sa trateze clienta [printre multe altele].
Dupa aceasta discutie interesanta si intriganta, cand am ajuns in librarie, gandindu-ma sa imi iau ceva placut si relaxant pentru lectura de vacanta, si mi-am luat 2 carti de Yalom. Din nefericire cartea cu schimbul de notite nu am gasit-o atunci. Dupa lectura primei carti cu scurte povesti de situatii terapeutice implicand ca personaj central tema mortii-care a atras din nou exasperarea lui A.: “toata cartea e doar despre moarte?”-nu, Yalom zice ca e despre mama, am plonjat in lectura solutiei Schopenhauer.
Bam, bam. Si m-a lovit. Biblioterapie. Adica un fel de autoterapie prin carti. Foarte, foarte familiar. Foarte multa vreme am considerat ca singurul lucru care m-a tinut pe linia de plutire vreme indelungata au fost cartile. Am trait prin carti, am invatat din carti, m-am oglindit prin carti, am iubit in carti. Si nu genul:”cum sa inveti sa fii mai sigur pe tine in 3 zile”. Am spus aceasta idée intr-un grup de formare, iar ceilalti s-a uitat la mine ca la masini straine. Mda, nu ma simteam suficient de ciudata. Deci, am primit o mare validare pur si simplu; iata ca mai sunt ciudati ca mine. Funny thing, cateva saptamani mai tarziu descopar un grup pe facebook cu denumire biblioterapie in el. Iata cum se leaga lucrurile.
Bine, in cartea lui Yalom omu cu biblioterapia era ciudatul care avea nevoie de tratament- normal daca nu putea sa se exprime in lumea exterioara – si perspectiva fundamentala a terapiei ca vindecarea nu se produce decat in relatie. Mie mi-a luat asa vreun an doi sa pricep ce vor astia sa zica cu vindecarea in relatie. De fapt ca sa vad pe pielea mea cum functioneaza si apoi mi-am dat seama la ce se refera, dincolo de continutul pur si simplu cognitive derivat din intelesul strict senso al cuvintelor. Povestea in carte e asa: domnul terapeut e pe moarte [da, existentialistii astia se dau in vant dupa moarte] si un pic debusolat isi revede lista de fosti clienti intrebandu-se ce s-a ales de ei. Asa da peste numele unui client pentru care terapia s-a terminat cu un esec total. Chestia asta il face sa se intrebe ce face in prezent respectivul si devine un pic obsedat de chestia asta. V-am zis déjà, intriga nu e punctul forte al cartilor lui Yalom si puteti sa le cititi linistit stiind exact care este povestea, pentru ca nu acolo sta valoarea lor. Supriza totala respectivul client –un om complet disfunctional la momentul terapiei – era ghici un fel terapeut- consilier filosofic isi zicea el, datorandu-se vindecarea miraculoasa unui domn destul de mort [din nou chestia asta cu moartea] numit Schopenhauer. Ca o paranteza, citind primele pagini din cartea “O chemare curioasa” nu mai e asa surprinzator ca oameni extrem de disfunctionali se orienteaza spre frumoasa cariera de psihoterapeut.
Cartea continua in doua planuri, unul urmarind viata si gandirea fascinanta a lui Schopenhauer [cu siguranta o sa ma apuc sa il citesc, in ciuda misoginsimului sau manifest], un om incredibil de disfunctional si alt plan, cel al terapiei de grup in care bibliofilul nostru e transformat intr-o fiinta vie si umana. Mi-a placut la nebunie ideea unui grup de terapie restrains [erau parca doar vreo 5 membri] in care ajungi sa ii cunosti cu adevarat pe participant si in care poti sa oferi si sa primesti suport adecvat pentru crestere personala. Recunosc ca n-am priceput niciodata sensul participarii intr-un grup de terapie de 20 de persoane care se mai si schimba la o luna, dar pe de alta parte frica mea de interactiune cu mase mari de oameni si neincrederea mea nu sunt buni indicatori ai succesului meu intr-un astfel de grup. Mai ales daca ceilalti incep sa se transforme in obiecte si personaje diferite.
Asta probabil ca va fi cel mai lung articol de-al meu de pana acum, dar mai aveti un pic de rabdare. Pentru ca dupa cartea asta cu Schopenhauer care m-a atins in multe feluri am pus mana si pe cartea cu schimbul de notite despre sedintele de terapie. Ideea mi s-a parut fascinanta, mai précis partea cu terapeutul care ii da clientului gandurile sale despre sedinta. Acum, cartea nu e fictiune si lucrul asta s-a intamplat in realitate, dar vorbim aici de Yalom care probabil a avut instinctele si experienta necesare pentru a trece cu bine prin aceasta incercare. Chiar si asa, sinceritatea sa aproape dezarmanta si evidenta caldura cu care vorbeste despre partenerul sau de terapie sunt ele insele aproape terapeutice pentru cititor. Mai ales cand cititorul este o persoana care isi regaseste bucati trecute din viata intr-un mod izbitor in mare parte din ceea ce i se intampla clientei. A fost ca o recuperare de memorie intr-un sens reconfortant, adica fara pericolul ca situatia sa devina prea anxiogena. Am vazut de asemenea un Yalom, viu, real, cu limitarile sale, dar si cu doza sanatoasa si necesara de incredere in sine, in capacitatile sale de fiinta umana si de terapeut. Explicand la final doct planul de tratament si combatand o eventuala acuzatie de terapie haotica si la intmplare. Si uite asa amuzata si cucerita m-am indragostit

 Comentariile sunt închise pentru Cum m-am indragostit de Yalom
Iul 092013
 

În seara asta am sărbătorit viața interioară într-un mod relativ nou pentru mine și iată, te invit și pe tine să participi (citind, evident). Am eliberat niște proteine numite pe scurt BDNF (factorul neurotrofic care stimulează creșterea de noi celule neronale) și niscaiva endorfine plăcut gâdilicioase. Am fost să fac jogging! Este a treia oară în utimele 6 zile. Știu pe cineva care mi-ar fi spus că întregul meu corp îmi este recunoscător acum pentru bucuria care i-am făcut-o. I-aș răspunde cu drag că încep deja să recunosc acest mesaj în dorința, din adâncuri izvorâtă, pentru și mai mult jogging. Fac și acasă gimnastică (în special abdomene și stretching), și deși am doar 3 „ședințe” de mișcare în aer liber, încep să conștientizez minunatele avantaje pe care nu le regăsesc  în activitatea realizată acasă. În primul rând peisajul, aproape de fiecare dată am alergat văzând apusul, în al doilea rând vântul delicat de vară, în al treilea rând pentru mine este plăcut să observ cum și alții fac jogging în jurul meu (mi-ar plăcea să le cunosc motivul) și nu în ultimul rând sentimentul indescriptibil de la sfârșit în care parcă am renăscut. Mintea este clară, ageră, toate celulele în corp mișună, iar „eu” cu mintea mea atentă mă delectez cu această „orhestră” de simțuri care durează o vreme (15-20 min) după care rămân cu o stare excelentă.  Realizez că mișcarea fizică a devenit  în ultimii 2-3 ani o împletire între responsabilizarea pentru propria viață/sănătate și o metodă de explorare de sine.
Sub impulsul stării de după tura din seară asta, m-am gândit să vă fac și vouă poftă printr-o scurtă prezentare a beneficiilor exercițiilor fizice oferită de Ted Talks: Run for you life!

P.S.: Salutări echipei cu care recent m-am conectat 🙂 !

Cea mai frumoasa zi

 Posted by on 29 iunie 2013  Autocunoastere, Experiente
Iun 292013
 

A fost cand puteam iubi. Mi-amintesc perfect ziua aceea in care l-am vazut. In care i-am vazut. Mergea cu ea, unul langa altul, fara sa se tina de mana. Era intre ei un spatiu care era evident ca nu avea ce sa caute acolo. O privea si zambea asa cum facea si cu mine; cand ma facea sa nu-mi doresc decat sa il iau in brate si sa il sarut fara sfarsit. M-am uitat la ei ca proasta, cu materialul de la rochia de bal in mana. Cand s-a intamplat asta? Eu unde eram? De ce nu mi-a spus? Atunci am aflat care e sunetul inimii mele pornita la vale in cascada Niagara. S-a rupt si a plecat. Apoi gol. Apoi durere. Inima chiar poate sa doara. Disperarea doare al naibii de rau. Doare inauntru ca dracu. Si nici nu ai unde sa pui mana sa alini durerea aia ingrozitoare. Si apoi iar durere. Si hau. Si plans. Si iar plans. Si De ce, mai ales De ce.

Cum stim cu toti e musai sa ai inima ca sa traiesti, deci probabil ca a venit iute la loc inima de rezerva. Problema cu inima de rezerva e ca desi e goala, isi aminteste perfect sunetul vechii inimi crapand la vale. Creierele sunt mai oneste; ele nu au rezerve; doar neplacuta proprietate de a-si aminti absolut toate detaliile.

Mai suntem impreuna? L-am intrebat

Trebuie sa vorbim mi-a spus un pic amuzat

Si am vorbit; si a plecat; cu ea bineinteles

Nu as fi crezut niciodata ca viata mi se poate schimba in timp ce ma uitam la spatiul inefabil dintre doi oameni. Nu imi amintesc cum arata ea, dar imi amintesc exact imaginea si senzatia acelui spatiu transformat brusc intr-un zid de netrecut. Completa uimire. Si apoi intrebarile De ce De ce De ce

Tarziu mi-am dat seama ca cel mai sigur drum spre disperare si depresie este sa te intrebi De ce.

Niciun raspuns nu e multumitor; desi ai sute de raspunsuri, iti amintesti zeci de detalii, construiesti rationamente care justifica totul perfect, faci introspectii si descoperi lucruri si mai profund si mai profund; nimic nu e satisfacator pana nu accepti ca pur si simplu a plecat; ca asa a vrut; ca chiar daca avea sau nu o suta de motive, chiar daca poate a fost un las, ideea e ca a plecat; si asta nu poate fi schimbat de niciun De ce; pentru ca foarte probabil nu te-a mai vrut ; De ce? –conteaza? Cum a putut? Uite asa, usurel, s-a tot dus si tu ai ramas sa jelesti in urma lui ca o baba nebuna

Poate ca daca ai afla de la el de ce poate ca .. poate ca l-ai putea convige sa se intoarca; esti absolut sigura ca daca ai vorbi cu el s-ar intoarce; tu stii ca te iubeste inca si de fapt ii e frica de aceasta iubire prea mare; vrea sa se intoarca la tine si nu stie cum; cealalta e doar o palida copie a ta in care isi ascunde iubirea pentru tine; trebuie s ail mai vezi macar o data; o sa mori daca nu o sa il mai vezi macar o data; oare ce face acum? Se gandeste la tine? pana la nebunie mai e doar un pas

As da timpul inapoi; as fierbe doua oua moi….

 Comentariile sunt închise pentru Cea mai frumoasa zi
Mar 112013
 

(… sau, dacă supravieţuieşti pân’ la final, te salvezi providenţial)

Aşadar, iubitul şi adoratul meu cititor, ştiu că nu-ți doreşti, însă, nu ştiu cum să-ți spun mai suav şi mai puțin teatral …, s-ar putea ca într-o zi să faci un foarte mişto accident cerebral.

… Acesta era începutul articolului pe care îl promiteam acum ceva vreme. Doar că m-am sucit iar: e prea lung şi abundă, oarecum, în detalii tehnice combinate (anatomo-psihologice, îndeobşte plictisitoare şi deloc rafinate). Însă povestea merită spusă (şi e bine că există sprijinul audio-vizual), pentru că sună aşa: într-o bună zi (care, de regulă, se cunoaşte de dimineaţa – căci dimineaţa era), o blondă oarecare (că doar sunt atâtea femei bălăioare pe lumea aceasta care au un frate bolnav de schizofrenie), specialistă în neuroanatomie (orice soră ar vrea să înţeleagă de ce, nu-i aşa?), posesoare de funcţie de cercetare postdoctorală în neuroştiinţe la Facultatea de Medicină de la o Universitate banală, undeva pe la Harvard, purtătoare de cuvânt a Alianţei Naţionale pentru Managementul Bolilor Mintale, şi, ca să-şi mai omoare timpul, profesoară la o reputată facultate de medicină, membră în Comitetul Director al Băncii de Creiere de la Harvard (voi reveni pe această temă) … ei bine, să n-o mai tot lungim cu CV-ul, în dimineaţa cu pricina, cercetătoarea noastră blondă de 37 de ani, specialistă în interioare craniene de tot felul, face un accident cerebral. (… M-am tot gândit, între timp: nu ştiu, zău, dacă merită să treci printr-o astfel de experienţă ca să ajungi în topul celor mai influenţi 100 de oameni din lume – cred că nici ei nu i-a trecut prin cap un astfel de obiectiv -, însă, cum-necum, iacătă, i-a cam reuşit.)

Mai departe, dacă aţi putea consuma 18 minute şi 42 de secunde din timpul Dumneavoastră ferit, deocamdată, de orice ticălos accident cerebral, vă invit să alunecaţi cu privirea mai jos şi, ulterior, să-mi îngăduiţi vreo 40 de precizări de final:

Jill Bolte Taylor – TED

Să ne fie clar: nu stă în puterea mea intenţională să încerc să modific sau să intervin în ceea ce înţelege cineva din experienţa sa, cu atât mai mult în ceea ce transmite celorlalţi, memetica îşi face treaba aşa cum ştie mai bine, are şi ea ascuţitele ei furci caudine. Cred însă foarte serios, asta trebuie să subliniez, că orice posibilă teamă sau neîncredere în emisfera cea dreaptă (să-i spunem, jucându-ne cu cuvintele: emisfera cea bună) ne-ar plasa, evolutiv, într-un mare dezavantaj. Doar că eu, personal, aş prefera să-l suport fară niciun pic de îndoială, în loc să ajung, cine ştie cum, să mă îndrăgostesc, câtuşi de puţin, de Dreptăciunea Sa, să o văd, să o simt, să o gândesc ca pe un teribil şi supra-spiritual panaceu. Ba chiar sunt dispusă s-o pierd definitiv, dacă, la nivel planetar, ea este cea care-l ţine în viaţă pe Dumnezeu.

De fapt, ceea ce mă interesează să vă transmit, deocamdată, după ce aţi văzut-o pe Jill, ţine de tehnica remodelării integrative, de ceea ce suntem datori să învăţăm, noi, încă neaccidentaţii, în raporturile noastre cu alţii. Pot considera, fără teama de a greşi, că nimeni nu m-ar putea acuza de reproducere neautorizată a celor de mai jos câtă vreme am fost, prin parcurgerea REVELAŢIILOR DESPRE CREIER, Editura Curtea Veche, 2011, împuternicită chiar de autoare s-o fac: Recomandări privind recuperarea. „Sper să împărtăşiţi aceste informaţii cu toţi cei care ar putea avea nevoie de ele.” Şi, pentru că în momentul de faţă, cunosc câteva persoane care au, în paturile de-acasă, oameni dragi care au supravieţuit accidentelor cerebrale, o fac cu inima deschisă, ba chiar oferindu-mi, fizic, ajutorul, îndrăznind astfel să (re)afirm că am ajuns, în sfârşit, în starea de a înţelege de ce unora, chiar dacă îşi iubesc la disperare răniţii, nu prea le iese convieţuirea.

… Ah. Să nu uit. Capacitatea de a-ţi reveni, atunci, după un accident cerebral (… ce-i drept, nu din acela foarte bine făcut…), ţine de respectul pe care i-l arăţi creierului tău acum.  E mult mai simplu decât crezi ca el să nu rămână tăcut. E doar o chestie de abordare. Foloseşte-l cu neruşinare.

POST ACCIDENT CEREBRAL – Atunci când crezi că ai în faţă o legumă exotică, pe care nu speri că ai mai putea da, vreodată, doi bani (nota mea)

„Patruzeci de lucruri de care am avut cea mai mare nevoie:

  1. Nu sunt proastă, sunt doar rănită. Vă rog să mă respectaţi.
  2. Apropiaţi-vă de mine, vorbiţi rar si pronunţaţi cuvintele clar.
  3. Repetaţi mesajul – plecaţi de la premisa că nu ştiu nimic şi luaţi-o de la început cu explicaţiile ori de câte ori este nevoie.
  4. Când îmi explicaţi ceva pentru a douăzecea oară, fiţi la fel de răbdători ca atunci când mi-aţi explicat prima dată acel lucru.
  5. Apropiaţi-vă de mine cu inima deschisă şi domoliţi-vă energia. Fiţi cât se poate de răbdători.
  6. Fiţi conştienţi de ceea ce îmi comunicaţi prin limbajul trupului şi prin expresiile voastre faciale.
  7. Stabiliţi contactul vizual cu mine. Sunt aici – sunteţi liberi să mă descoperiţi. Încurajaţi-mă.
  8. Vă rog să nu ţipaţi – nu sunt surdă, sunt doar rănită.
  9. Fiţi grijulii în privinţa felului în care mă atingeţi şi stabiliţi o legătură cu mine.
  10. Respectaţi puterea vindecătoare a somnului.
  11. Protejaţi-mi energia. Fără radio, televizor sau vizitatori agitaţi. Vizitele trebuie să fie scurte (de aproximativ 5 minute).
  12. Stimulaţi-mi creierul când vedeţi că am energie să învăţ ceva nou, dar fiţi conştienţi că obosesc foarte repede.
  13. Pentru a facilita învăţarea, folosiţi jucării si cărţi educationale adecvate vârstei mele mentale (adică cea a unui copil).
  14. Ajutaţi-mă să stabilesc contactul cu lumea kinestezică. Lăsaţi-mă să simt totul. (Sunt din nou un copil.)
  15. Ajutaţi-mă să învăţ prin imitaţie – să fac ceea ce văd că fac alţii.
  16. Aveţi încredere în mine: îmi dau silinţa, doar că nu pot face acest lucru la nivelul la care îl faceţi voi si nici când vreţi voi.
  17. Puneţi-mi întrebări cu mai multe variante de răspuns. Evitaţi întrebările cu răspunsuri de tipul da/nu.
  18. Puneţi-mi întrebări la care aşteptaţi răspunsuri specifice. Daţi-mi timp să găsesc răspunsul.
  19. Nu-mi evaluaţi capacităţile cognitive după cât de repede pot să gândesc.
  20. Trataţi-mă cu grijă, aşa cum v-aţi purta cu un nou-născut.
  21. Când îmi vorbiţi, priviţi-mă în ochi şi nu mă trataţi ca şi cum nu aş fi prezentă.
  22. Încurajaţi-mă. Aveţi încredere că îmi voi reveni, chiar dacă pentru asta îmi vor trebui douăzeci de ani.
  23. Aveţi încredere că nu mi-am pierdut capacitatea de a învăţa.
  24. Descompuneţi toate acţiunile în paşi mici de acţiune.
  25. Fiţi atenţi la obstacolele care m-ar putea împiedica să îndeplinesc o sarcină.
  26. Explicaţi-mi clar care este următoarea mişcare, ca să ştiu ce să fac.
  27. Reţineti că nu pot trece la un nivel mai avansat de învăţare decât după ce îl stăpânesc perfect pe cel de dinainte.
  28. Felicitaţi-mă pentru cele mai mici victorii. Acest lucru mă inspiră.
  29. Vă rog să nu terminaţi propoziţiile în locul meu şi să nu-mi divulgaţi cuvintele pe care nu mi le amintesc. Trebuie să îmi exersez capacităţile cognitive.
  30. Dacă vedeţi că nu pot accesa un dosar cu informaţii mai vechi, ajutaţi-mă să creez altele noi.
  31. S-ar putea să vă las impresia că înţeleg mai mult decât e cazul.
  32. Concentraţi-vă asupra lucrurilor pe care le pot face şi nu deplângeţi ceea ce nu reuşesc.
  33. Faceţi-mi cunoştinţă cu viaţa mea de dinainte. Nu plecaţi de la premisa că nu mă voi bucura de muzică sau de actul de a cânta la un instrument doar pentru că nu pot face acest lucru la fel de bine ca înainte.
  34. Ţineţi minte că, în absenţa unor funcţii, am dobândit abilităţi noi.
  35. Ajutaţi-mă să rămân conectată la familie, la prieteni şi la oamenii care mă sprijină. Realizaţi pe un panou, la vedere, un colaj cu felicitări, vederi şi poze. Etichetaţi-le, ca să le pot trece în revistă mai uşor.
  36. Chemaţi întăriri. Puneţi bazele unei echipe vindecătoare. Transmiteţi-le tuturor că e momentul să mă susţină, să-mi arate dragoste şi afecţiune. Ţineţi-i la curent cu starea mea şi cereţi-le să întreprindă lucruri concrete pentru a mă susţine – să se uite la mine, constatând că reuşesc să înghit mâncarea fără greutate sau că, prin balans, mă pot ridica singură în şezut.
  37. Iubiţi-mă pentru cine sunt în prezent. Nu încercaţi să mă faceţi să fiu cea care am fost înainte. Am un alt creier acum.
  38. Protejaţi-mă, dar fără a vă pune în calea evoluţiei mele.
  39. Arătaţi-mi înregistrări video mai vechi cu mine, pentru a-mi aminti cum vorbeam, cum mergeam şi ce gesturi făceam.
  40. Ţineţi minte că există probabilitatea ca medicamentaţia să-mi inducă o stare de oboseală şi, de asemenea, să-mi înceţoşeze capacitatea de autopercepţie.”

Cam atât pentru azi, dar voi reveni cu un nou articol psiho-medical. Din nefericire, tot despre ce înseamnă un accident cerebral. Despre ce revelaţie au produs un preot, Crăciunul, Michael Bublé şi Jill, adunaţi în mintea mea în aceeaşi zi şi în acelaşi ring post-existenţial, un pic mai târziu. Am ceva foarte important să vă spun, iar pentru asta am nevoie de timp.