Music, my first love

 Posted by on 2 decembrie 2012  Autocunoastere, Experiente
Dec 022012
 

(O sincronicitate sau poate doar o intalnire intamplatoare dintr-o realitate plina de probabilitate)

Azi iti voi spune ceva, ceva ce ti-am spus si altadata…

Pe la 21 de ani m-am indragostit de o melodie! Sunt foarte sensibila la muzica si traiesc emotii estetice intense in compania acordurilor muzicale…. Am ascultat-o de cateva ori la radio si, de fiecare data, inima mea dansa pe aripile acestui cantec, de mare succes la vremea aceea. O auzeam parca pretutindeni! Nu stiam cine o canta, dar eram de fiecare data fericita sa o ascult!

Intr-una din zile, melodia preferata era difuzata la televizor, deci am reperat imediat interpretii. Era compusa si cantata de 2 tineri din Bucuresti, studenti la Conservator, simpatici, de altfel – insa vazandu-i, mi-a placut de unul dintre ei in mod deosebit, printr-o caractreristica fizica aparte. Acum stiam cum ii cheama, asa incat mi-am cumparat o caseta. O ascultam la un walk-man de mai multe ori pe zi, oriunde mergeam, in drum spre serviciu, prin mijloace de transport in comun, peste tot…

Dupa cateva zile, in troliebuzul cu care circulam, in dreptul usii mele, vad ca se urca un tanar ce-mi parea cunoscut, dupa un detaliu fizic aparte. Era chiar cantaretul meu preferat, a carui melodie o ascultam chiar in clipa accea, la casti. Nu mi-a venit sa cred! Il vazusem la TV in urma cu cateva zile, pentru prima oara in viata mea. Ce sincronicitate!

Am avut o scurta conversatie, aratandu-i ce melodie ascultam chiar in acel moment. A zambit, amuzat si el, asa ca m-a invitat peste 2 zile la un concert ce urma sa aiba intr-un cadru restrans. Mi-a transmis doar locul si ora, iar eu i-am confirmat ca voi fi acolo cu o prietena.

Pana la urma am ajuns cu doua bune prietene. Eram asteptate si ne-au invitat fara sa platim bilete, pe primul rand, in locuri rezervate pentru VIP. Dupa reprezentatia lor, cand au coborat de pe scena, i-am vazut inconjurati de foarte multe persoane care ii admirau si ii felicitau. In seara aceea am schimbat doua vorbe banale cu cantaretul meu; doar imi arunca cate o privire si un zambet din cand in cand. Nu am ramas prea mult, pentru ca una din prietene se simtea rau si a vrut sa plecam. L-am felicitat si ne-am luat la revedere fara a face schimb de numere de telefon. Am parasit locatia destul de repede, lasandu-l inconjurat de o multime de fete. Chiar nu vroiam sa ma indragostesc de un asemenea personaj fermecator!

Am continuat sa ascult cu placere muzica lui, dar mi-am vazut linistita de viata mea. Uneori mai citeam cate un articol despre el, deci aveam un minim de date in ceea ce il priveste. Interesant mi s-a parut ca, la scurt timp, cele doua prietene ale mele care m-au insotit la concert, s-au intalnit intamplator pe strada, pe rand, cu acest artist; isi amintea de noi.

Dupa cateva luni, una din aceste fete m-a invitat foarte incantata la un „concert caravana”, cu miscare in aer liber, unde va veni sa cante si formatia aceasta. Cu chiu cu vai m-am dus, doar ca sa nu o las sa se duca singura. In timpul concertului, in multimea de oameni, ma abordeaza un reporter de radio pentru un mic interviu in direct pe post. Am acceptat si m-a invitat in autocarul lor pentru interviu. M-a intrebat printre altele care-mi sunt preferintele muzicale in materie de formatii autohtone, asa incat am fost cat se poate de explicita si la obiect. Cand ma uit mai bine, cantaretul preferat era chiar pe scaunul din fata mea. Spre iesire, l-am salutat si se pare ca a fost la fel de surprins ca si mine, de prezenta mea in autocarul artistilor.

Din nou, dupa cateva luni, aceeasi prietena imi propune sa sarbatorim Revelionul 2000 la un concert in aer liber, unde, desigur, urma sa cante si formatia cu pricina. Din principiu nu imi place inghesuiala, multimea… si eu sa fiu in multime, asa incat am refuzat-o.

A doua zi, mi-a povestit cat de minunata a fost seara aceea! Dupa ce au cantat baietii, i-a cautat in culise sa-i ceara cantaretului un autograf pentru mine. A primit autograful si a primit totodata si invitatia de a continua Revelionul impreuna cu ei acasa, intr-un cadru foarte restrans. Prietena mea (cu cativa ani buni mai mare decat mine) a filmat cate ceva din seara aceea petrecuta cu cei doi artisti, cu prietenele lor si cu mama unuia dintre ei. Imi povestea regretand parca mai mult decat mine ca nu am fost acolo.

Dupa vreo 6 luni, l-am intalnit din nou pe strada intamplator pe cantaretul meu preferat. Nu mi s-au mai intamplat niciodata atatea coincidente cu o alta persoana. Am vorbit putin, m-a invitat la un concert peste 2 zile, insa nu puteam ajunge. Atunci mi-a dat numarul lui de telefon pentru a-l suna daca vreau sa vin la un alt concert, cu alta ocazie. Nu-mi amintesc daca l-am sunat vreodata.

Au trecut 13 ani de atunci, timp in care viata si-a urmat mai departe cursul pe cai ce nu au o legatura evidenta cu aceste intamplari, insa eu am pastrat in minte, cu drag, mesajul cantecului atat de special pentru mine si pe care aveam nevoie din cand in cand sa il aud: „Esti atat de frumoasa cand razi, …si cand plangi / Doamne, ce frumoasa esti, cand imi zambesti…”

Morala: Exista, desigur, un sens al acestei frumoase povesti… Sensul este acela pe care noi il oferim propriei noastre experiente!

 Comentariile sunt închise pentru Music, my first love
Aug 152012
 

Am încercat să redau în scris o scurtă meditaţie asupra morţii pentru cei care cred că meditaţia asupra acestei sperietori (de care, by the way, nu scapi nici tu, nici eu, nici copilul tău nou născut, nici cele mai speciale persoane din viaţa ta) te îndepărtează de miezul vieţii. Cred că dacă meditaţia asupra morţii este realizată fără a fi întreruptă brusc, are puterea de a ne scoate din letargie, de a ne deschide ochii până acum închişi, de a vedea valoarea acolo unde uşile erau ferecate (de minţile noastre), de a crea poduri acolo unde ne creasem singuri prăpăstii.

Este doar un exerciţiu asupra valorii unei persoane iubite, dar mai sunt şi alte tipuri de meditaţii, ca de pildă meditaţia asupra propriei morţi sau asupra morţii unor persoane cu care ai anumite similitudini, fără a fi persoane iubite.

Meditaţia poate dura oricât, până când simţi ceea ce trebuie să simţi. În ceea ce mă priveşte, durează aproximativ 15-20 minute şi este efectuată atunci când îmi dau seama că mă leg de detalii nesemnificative şi că las să îmi scape printre degete oameni preţioşi pe care raţional vorbind ar trebui să îi valorizez mai mult. Neştiind cum să mă trezesc şi emoţional (şi să resimt valoarea lor din rărunchi), recurg la cele de mai jos. Celor care îi iau pe cei care îi iubesc „for granted” şi nu ştiu că mâine s-ar putea să nu mai aibă nimic din ce au azi, le recomand de asemenea meditaţia.

Deocamdată, ia un loc şi închipuie-ţi că el / ea a murit. Continue reading »

Iul 202012
 

Nu-mi pot imagina iubirea adevarata decat alaturi de sentimentul libertatii. Dar ce este pana la urma iubirea adevarata? Si care este adevarata iubire?

Cred ca iubirea adevarata este o modalitate intima si personala de manifestare a libertatii noastre interioare. Toti suntem liberi sa iubim, fiecare in felul nostru. Nimeni nu-si propune sau nu sa iubeasca. Nimeni niciodata nu-ti poate interzice sau nu-ti poate cere “hai, incearca sa ma iubesti” sau “nu ma iubi”. Nu vad altfel iubirea adevarata, decat sentimentul ce incolteste in mintea si in corpul tau, fie ca vrei sau nu vrei, in afara unui act de vointa sau staruinta.

A iubi este o expresie a libertatii personale ce nu-ti poate fi luata vreodata. A iubi cu adevarat presupune a respecta libertatea celui pe care il iubesti – chiar si libertatea de a ramane sau a pleca.

Iubirea adevarata este o forma de exprimare a libertatii, prin care, simplu: un El o alege pe o Ea, in acelasi timp in care, aceeasi Ea, il alege exact pe El, fara prea multe cuvinte si gesturi formale. O intamplare fericita in care 2 oameni se simt mai bine cand sunt aproape unul de celalalt, cautandu-si unul prezenta celuilalt. Cine iti poate lua sentimentul unei chemari atat de profunde, intime, personale? Te trezesti doar cu el/ea in gand si nimeni altcineva nu mai conteaza. Iubirea adevarata nu are vreo legatura cu arta seductiei, cu talentele seductive si nu presupune munca de convingere. Cel care te iubeste este cel care, pur si simplu, nu-si poate controla zambetul in momentul in care te vede, se impiedica, greseste si se balbaie uneori, se inroseste, face poate gesturi prostesti, insa pentru tine este adorabil oricum.

Cred ca iubirea adevarata inseamna reciprocitate. Nu cred in iubirile unilaterale. Este o chestiune strict personala, e alegerea fiecaruia, de a ramane sau nu alaturi de cel care nu iubeste – mie imi pare o modalitate de existenta costisitoare din punct de vedere emotional, o scurgere de energie aproape fara sens (si care, din cunostintele mele, nu a facut pe nimeni fericit).

Nu-mi pot imagina iubirea adevarata decat alaturi de sentimentul de admiratiei. Cand te iubesc iti admir fiecare gest, fiecare cuvant, te admir pentru felul in care gandesti, felul in care arati,  in care ai gasit potrivit sa te manifesti, pentru bunatatea si generozitatea ta, pentru felul in care alegi sa iti traiesti fiecare clipa (mai ales cele alaturi de mine). A iubi inseamna a vedea in celalalt tot ce are mai frumos si mai bun!

A iubi cu adevarat inseamna a-l iubi cu tot cu defecte, stiu, invizibile la inceput, insa pe masura trecerii timpului, inevitabil se releva o serie de atribute suplimentare din celalalt spectru, ce solicita la tine capacitatea de toleranta si acceptare.

Daca celalat nu descopera, nu vede la tine acele calitati care te fac demn(a) de iubirea lui/ei, nici eu nu vad cum s-ar mai vorbi despre iubire. Daca tu nu vezi un dram de frumusete, inteligenta sau bunatate, cine altcineva te-ar putea convinge de aceasta?

Iubirea este sentimentul care se descopera si, desigur, se cultiva. Iubirea vine peste tine, pe neanuntate si nicidecum atunci cand o cauti, o „invoci” sau alergi dupa ea. Un lucru inteligent pe care il poate face cineva in iubire este acela de a o primi in viata sa…Pentru ca iubirea adevarata nu se gaseste pe toate drumurile…

 Comentariile sunt închise pentru How do I love

Limitless

 Posted by on 18 iulie 2012  Autocunoastere, Experiente
Iul 182012
 

“Fight like hell, just like I did.” – Lance Armstrong

  

Am primit de la colegul meu, Emilian Croitoru, un articol care exprima intr-o maniera foarte detaliata, coerenta si lucida trairile, emotiile, experientele lui din timpul participarii la triatlonul din St Polten – Austria. Nu m-am putut abtine : -) (lipsa de autocontrol?) si l-am rugat sa imi acorde permisiunea de a-l publica. M-a frapat modul in care si-a formulat obiectivul, dar mai ales planul de actiune pentru atingerea obiectivului indraznet, de altfel, pe care si l-a stabilit. Izbitor este ca, desi crescut (probabil), ca noi toti, intr-o societate care incurajeaza competitia, a participat la triatlon nu pentru a castiga in fata altora, ci pentru a face fata siesi, pentru a isi depasi recordul personal, pentru a fi mai bun ca Emilian cel de ieri. Fara comparatii cu ceilalti participanti. Doar comparandu-se cu el insusi.

 

Limite? Norme? Reguli? Constrangeri? In numeroase cazuri, acestea nu exista per se. Sunt create doar de mintile noastre  care aleg deseori sa ramana inchise, punand bariere unei vaste game de posibilitati pe care optam sa le lasam neexplorate. Nu pledez pentru depasirea limitelor fara a ne lua in considerare aptitudinile, competentele, realitatea. Insa atentie la diferenta dintre realitatea obiectiva si cea subiectiva (care in fapt nici macar nu este o realitate, ci este o perceptie subiectiva a realitatii). Consider inoportun ca o persoana suferind de glaucom, de pilda, sa isi stabileasca un obiectiv de tipul: in doua saptamani de acum incolo sa particip la concursul de tir cu arcul, chiar daca motivatia este enorma. In aceste cazuri, dorinta nu este suficienta pentru a compensa lipsa posibilitatilor reale de indeplinire a scopului. Dar…din momentul in care scopul a fost fixat tinand cont de toate aspectele obiective pe care le poti lua in considerare…sky is the limit. Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Limitless
Iun 262012
 

Întrebare: Dacă ai avea doi copii, iar unul dintre ei ţi-ar fi ucis de un criminal, ce ai face?

Răspuns: Păi, cu mâna mea l-aş omorî pe făptaş.

Î: Bun! Dar ce s-ar întâmpla dacă l-ai pedepsi în felul acesta?

R: M-aş simţi eliberat şi m-aş răzbuna.

Î: Şi care ar fi consecinţele faptei tale?

R: Cel mai probabil aş intra în închisoare pentru  o lungă perioadă, lucru injust de altfel, judecând prin prisma corectitudinii universale  : -). Dar m-aş răzbuna, aş provoca aceeaşi suferinţă atât lui cât şi familiei acestuia.

Î: Ok. Lui. Am înţeles. Dar de unde ştii că familia acestuia i-a aprobat comportamentul? De unde ştii că mama şi tatăl făptaşului nu suferă cumplit din pricina alegerilor fiului? Sau de unde ştii că au cunoştinţă de comportamentele fiului?

R: Nu ştiu. Dar chiar şi aşa, tot aş vrea să le provoc suferinţă.

Î: Lor? Din ce motiv? Cu ce sunt ei responsabili că fiul lor adult a ales să recurgă la un astfel de act?

R: Ar fi putut să îl educe în spiritul empatiei şi compasiunii faţă de cei din jur.

Î: Am înţeles ce spui. Dar presupunând ca respectivul criminal ar fi orfan, deci nu ai avea cui să provoci suferinţă, fiind singur pe lume, ai recurge la un gest similar?

R: Da.

Î: În acest caz, unica suferinţă pe care ai provoca-o ar fi lui însuşi şi atât (neavând familie). Te-ai interesa înainte de a-l ucide la rândul tău în care din cele două situaţii se află: membru al unei familii sau singur pe lume?

R: Nu. M-aş duce direct şi l-aş ucide.

Î: Ok. Înţeleg că nu este vorba despre posibila suferinţă provocată familiei întrucât nu te-ar interesa dacă are familie sau nu. Trecem peste asta: dar ce se va întâmpla cu al doilea copil, fiind privat de prezenţa tatălui timp de o perioadă atât de îndelungată?

R: Va fi crescut de mama lui.

Î: Pe care dintre cei doi copii l-ai iubi mai mult?

R: Pe amândoi i-aş iubi. De ce întrebi asta?

Î: Pentru că privându-l pe cel de-al doilea de prezenţa tatălui pentru a răzbuna moartea primului copil, ar însemna că îl valorizezi mai mult pe primul.

R: Nu e aşa. I-aş iubi pe amândoi la fel.

Î: Atunci, ţinând cont de realitatea (crudă, ce-i drept) care este următoarea: un copil decedat şi unul în viaţă, din ce motiv nu îţi adaptezi comportamentele în funcţie de consecinţele pe termen lung ale deciziilor tale? Copilul decedat nu îl mai poţi reînvia, iar gestul tău nu îl mai ajută. Al doilea copil ar purta stigmatul unui tată criminal la rândul lui (chiar dacă pe bună dreptate), ar avea de înfruntat durerea provocată de moartea fratelui, iar în plus ar beneficia doar de prezenţa maternă pentru mulţi ani de acum încolo, fiind privat de discuţiile dintre tată-fiu, de susţinerea emoţională şi materială a tatălui etc. Cum arată gestul tău că îl valorizezi pe cel de-al doilea? (singurul, de altfel, pentru care mai poţi face ceva şi a cărui bună creştere ai mai avea posibilitatea de a o influenţa).

R: Nu ştiu. Dar tot l-aş omorî.” Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Thinking is a door. All you have to do is open it!