Feb 272013
 

Biblioteca Congresului din Washington deține foarte multe documente ce au legătură directă cu părintele psihanalizei, însă, la solicitarea celor care frământă în mâini posteritatea freudiană (din motive protective la adresa vieților private Freud – descendenți, pacienți – familii aferente),  nu vor fi făcute publice decât încet-încet, precum se târâie broscuța mea fenomenală, pe tot parcursul secolului XXI: o scrisoare primită de Freud de la fiul său cel mare a fost secretizată până în anul 2013 (ochii pe factor, tovarăși!), alta, de la unul dintre mentorii săi, până în 2102 (douămiiosutădoi). Oare ce s-o afla acolo, bre, de se impune o așa excepțională lentoare? (… Ţine-m-ar Dumnezeu sănătoasă și neviermănoasă, fără să decedez prea curând dintr-o curiozitate prea bolnăvicioasă.)

Nota prezentului: Vizitați www.furnicute.ro. Serviciile noastre de curierat, prompte şi precise, vă expediază scrisorile chiar înainte de a fi scrise.

***

Până prin anii `60, discriminarea față de evrei a fost  la ordinea zilei atât în cazul admiterii la universități precum Harvard, Yale și Princeton, cât și în ceea ce privește ascensiunea pe scărița universitară, pe oriunde ar fi fost  plasată înălțimea (și lățimea) sa intelectuală. Schimbarea de nume s-a dovedit a fi o practică (ne)rezonabilă, astfel că Isadore Krechevsky a devenit David Krech, David Bakanovsky – David Bakan, Harry Israel – Harry Harlow. (Toți studenții la psihologie au auzit, cu siguranță, de ei.) Deși a fost extrem de mult împins de la spate să scape de prea evidentul prenume, Abraham Maslow a refuzat categoric. (…  Să vezi belea când oi câștiga eu Nobelul, Eurovisionul sau Cupa UEFA, cum mă vor suspecta imediat jurnaliștii planetari de nevinovate origini maghiare, căci sovago înseamnă, numai și numai în limba cu pricina, tăietor de sare, că’ n-am avut și io un dram de noroc să-mi fi solubilizat clorura în vreo neaoșă uniune făcută la soroc…)

Nota prezentului: Acum există, numai și numai pentru Dumneavoastră, www.furnicute.ro.  Specialiștii noștri vă scapă, definitiv, de toate petele și scamele și, în plus, drept bonus de lansare, vă înfrumusețează balcoanele.

***

Aviz constructorilor de teorii și sisteme (sau doar de celebritate). Mottoul lui era: Cine se ascunde bine trăiește bine.” Decartes a avut o atât de mare nevoie de solitudine încât în 20 de ani a schimbat 13 orașe și 24 de case, ținându-și adresa secretă față de (aproape) toată lumea. Deși a păstrat rezerve enorme în a-și părăsi intimitatea creatoare (dar mai ales pentru că se temea teribil că va da ortu’popii prin străinătățuri deloc primitoare), a acceptat, totuși, s-o învețe filosofie pe tânăra Regină Christina a Suediei, așa că în septembrie 1649 s-a înființat la Stockholm. În februarie 1650, ce credeți domniile voastre?, Descartes a murit. Iar acum citez, pentru că tare-mi mai place pasajul (Schultz & Schultz, O istorie a psihologiei moderne”, Trei, 2012): „Înmormântarea sa constituie un epilog interesant la dispariția unui om care, după cum vom vedea, și-a consacrat multe momente problemei interacțiunii corp-minte. La șaisprezece ani de la dispariție, prietenii au decis că trupul său trebuie să se întoarcă în Franța. Au trimis un sicriu în Suedia, însă acesta era prea scurt pentru ca să încăpă în el rămășițele pământești, iar soluția adoptată de autoritățile suedeze a fost să-i taie capul și să-l îngroape până când lucrurile vor putea fi, cumva, rezolvate.  În vreme ce restul corpului era pregătit să fie expediat către casă, ambasadorul francez în Suedia a decis că ar fi bine să aibă o amintire, așa că i-a tăiat arătătorul mâinii drepte. Corpul, mai puțin capul și un deget, a fost îngropat cu multă pompă la Paris. Însă, după o vreme, un ofițer suedez a exhumat capul lui Descartes. Timp de 150 de ani, craniul sau a fost în posesia mai multor colecționari suedezi, până când, în final, a fost înmormântat la Paris.” (… Așa că, să-mi fie cu mare iertare, da’ maestru’ nostru Nicolaescu să zică mersi c-a scăpat ieftin după decedare, că de intrau autoritățile noastre în incinerare, să fi văzut acolo pluralism cețos între minte și alte organe reproducătoare!)

Nota prezentului: Și nu uitați, vizitați site-ul www.furnicute.ro! Precum vă spuneam, specialiștii noștri mai întâi măsoară și abia mai apoi taie.

***

John Stuart Mill s-a îndrăgostit, la 25 de ani, de Harriet Taylor, o femeie ravisantă, deșteaptă, elegantă, însă foarte căsătorită. Prietenie, afecțiune, dragoste, sex, intelectualitate, relație (re)cunoscută în mediile sociale. Însă, la cererile insistente și iubitoare ale soțului legitim de a nu se mai vedea cu utilitaristul iubibil, Harriet a rămas pe poziție și a negociat un compromis rezonabil (divorțul, banuiți, era imposibil): ba da, va continua întâlnirile spirituale cu neoficialul, însă va locui în continuare cu petiționarul și nu, nu va mai avea relații sexuale cu niciunul. Mă credeți sau ba, chiar a funcționat. E-adevărat, nu foarte mult timp, doar 20 (douăzeci) de ani, până când soțul cel fioros a murit (io cred c-a tras de timp, neînţelegătorul…) și cei doi vii s-au căsătorit, în sfârșit. (Iar ea s-a dus după 7 ani. Lăsând tonul jucăuș la o parte, Harriet Taylor l-a influențat și l-a ajutat în muncă enorm pe John Stuart Mill. Sigur că nu mă pot abține să nu-nchei paragraful pieziș, privind spre realitatea unui vis: nesatisfacerea dorinței sexuale să fie, oare, un cât de mic prezicător al marii realizări intelectuale?

Nota prezentului: Din păcate, www.furnicute.ro nu oferă astfel de servicii (nici împreunare, bașca divorţare), dar, folosind soluții speciale, vă poate asigura, înainte de sosirea nevestelor, curățenia în sertare.

***

… Cât despre nasul de sub frunte, l-ați citit pe Gogol?  Da’ de Robert Fitzroy ați auzit? Ei bine, ultimul domn în cauză, care se lăuda că putea mirosi un caracter după liniile trăsăturilor faciale, era, pe la 1831, căpitanul lui „HMS Beagle”, celebra navă hărăzită de guvernul britanic pentru o lungă  şi deosebită călătorie științifică în jurul lumii. (Fitzroy nefiind un neica nimeni, de la el avem prognozele meteo,  weather forecast, tot el a pus, în domeniu, bazele tehnicilor predictive, a sistemelor de avertizare pentru furtună, a salvat, carevasăzică, prin descoperirile sale, niscaiva serioase vieți omenești astfel încât să-i fie iertată, oarecum, propria moarte.) Individul care voia să urce la bord, pe postul de naturalist alocat în schema de cercetare, era taman Charles Darwin. Verdictul comandantului a fost negativ. După forma nasului, Darwin nu corespundea absolut deloc. Nasul lui exprima lenevie (adică se culca pe-o ureche, trândavul…), ori ținta naturalistă vizată de Fitzroy în călătorie era (mai ales) adunarea de dovezi în favoarea teoriei creaționiste, iar asta, se-nțelege, necesita ceva harnicie… (… Anul ăsta ați auzit, fizio-psihologic vorbind, vreun cancan mai grozav? Să nu-l poți căuta pe Dumnezeu pentru că ai un nas prea baban…)  Ei bine, nasul lui Darwin chiar a dus la o biblico-tragedie. (Care, în esența ei, pentru mine-i tot un fel de comedie…) De fapt, Darwin chiar era leneș și nu prea mult implicat în propria-i viață, însă, până la urmă, zarurile s-au aruncat astfel încât, într-un final, mai cu chiu, mai cu vai, Fitzroy l-a acceptat, iar la sfârșitul călătoriei, Darwin chiar s-a ales cu alt nas: nu numai c-a devenit activ și pasionat, da’ l-a și prins pe Dumnezeu de picior, trăgându-l în jos, pentru c-a reușit să adulmece, iremediabil  și curajos, teoria originii și evoluției speciilor. Fitzroy și-a reproșat toată viața că, în ciuda formei nasului pe care l-a avut de evaluat, a cedat și l-a acceptat pe Darwin pe navă (cum ar veni, i-a avut nasul în mâini și, oups!, l-a scăpat…), exprimându-și, pe toate căile, enormul și chinuitorul regret DE A-I FI OFERIT OCAZIA (inclusiv în fața reprezentanților Asociației Britanice pentru Progresul Științei, la Universitatea Oxford, atunci când s-a desfășurat celebra dezbatere pe marginea teoriei darwiniene). Într-o zi, înainte de a pleca la biserică, Fitzroy s-a sinucis, iar obsesia lui de organ pare-se că n-a fost deloc străină de alesul final. Nu știu dacă a participat la înmormântare, nu știu dacă a comandat vreo coroană sau dacă și-a exprimat regretele în ziarul local, însă Darwin i-a trimis soției îndoliate o mare sumă de bani.

Nota prezentului: Nu ezitați să folosiți serviciile www.furnicute.ro. La noi găsiți specialiști pentru absolut toate nasurile.

***

Galton. Domnul acesta îmi place enorm.  Mai ales pentru că-mi amintește de mine. În liceu m-am apucat de un anume fel de dicționar, … ehei, vise, planuri, proiecte, speram cel puțin la Academia Romană… M-am oprit, din motive ce nu pot fi virtualizate, la litera „C”. Așa și Galton. Cred c-avea tot vârsta mea (observați, va rog, unitatea de referinţă…) când, dornic fiind să determine, pe viu, care sunt efectele reale ale medicamentelor din farmacia în care își făcea ucenicia, a început chiar de la litera „A”. La „C” s-a oprit. Nu de alta, da’ uleiul de croton (croton oil), te trimite afară dintr-o dată, pe durată nedeterminată, într-un loc în care până și regele merge neînsoțit de armată. Dac-a renunțat așa de ușor la înghiţit, pare-se că domnișorul Galton a cam avut ceva de domnit.

(… Însă, în jucăuşa noastră poveste comparativă, când s-a pus problema statisticii, drumurile noastre s-au despărțit.)

Nota prezentului: Nu uitați de www.furnicute.ro. La nevoie, suntem în stare să vă transportăm cu tronuri cu tot. Însă, este foarte adevarat, milităm, serios, pentru mersul pe jos.

 Comentariile sunt închise pentru Trecut și prezent (sau despre oficiul poștal al lui Freud, renumirea evreilor, abstinența sexuală, nasul lui Darwin, Galton și ieșitul afară)
Feb 252013
 

(sau, dacă strângi din dinți și buchiseşti pân’ la final, te salvezi providențial)

Așadar, iubitul și adoratul meu cititor, știu că nu-ți dorești, însă, nu știu cum să-ți spun mai suav și mai puțin teatral …, s-ar putea ca într-o zi să faci un foarte mișto accident cerebral.

… Acesta este, desigur, începutul unui articol care va fi publicat integral mâine sau poimâine (sigur răspoimâine), căci m-am sucit fundamental. Astăzi vreau să devin un foarte poetic agent special.

Așadar, chiar ai făcut un accident cerebral și ai dori pe cineva care să se apropie de tine fără teama că, în curând, s-ar putea stropi cu apa aceluiași val?

Creierul tău, despre care știi că-și poate schimba, esențial, conexiunile clasice, are disperată nevoie de un zugrav de stimuli noi și de un instalator de resurse sinaptice?

Cari în bagaj, dragul meu cititor, o greutate de peste 40 de ani și simți nevoia unui antrenor de mișcare ritmică evolutivă, care să-ți scuture un pic suava și, desigur, remontabila structură cognitivă?

Tânjești după cineva care să se plimbe cu tine prin parc și, sub ploile de tei parfumat, absolut nevinovat, să te-ajute să eliberezi conținutul biasat al unui pattern deja viciat?

Ai pe cineva bolnav, pe muchie de moarte, așa c-ai avea nevoie de cineva care să-l sprijine, pur și simplu, să se despartă de ceea ce încă-i aproape?

Cauți un specialist care să-ți monteze o cameră web ca să-ți vezi, în sfârșit, interiorul, pentru ca apoi să-l revezi, din nou și din nou, cu foarte încetinitorul?

De cineva care să-ți cureţe dorul?

Să-ți fotografieze angoasele? Să le photoshopeze ponoasele?

Sau poate ai nevoie de un sicriu pe care să ți-l dulgherească un meșter adevărat, român get-beget și, în plus, excelent la măsurat și abia mai apoi la tăiat?

Ești un leu care are nevoie de dinți?

Vreun căutător de arginți?

Sau, poate, o minunată fată bătrână care, în sfârșit, se mărită, jelind, existențial, după rochia de mireasă pe care nimeni, la vârsta asta, nu mai vrea să i-o coasă?

Ai nevoie de o viață frumoasă?

… În curând se vor rezolva toate cele de mai sus, îți promit.

Însă până atunci, dragul meu cititor esențial, dacă-ți picură chiuveta în gând și îți umple, disperabil și clar, vreun legitim șănțuleț cingular, dacă n-ai cu cine să-ți lași animalul și asta nu te doare drept în lobuleţul frontal, dacă odraslele proprii te-au declarat incapabil și insalutar și au nevoie, măcar pentru o oră, de un părinte psihologit exemplar, dacă vrei, pur și simplu, să-ți muți sentimentele arhivate din mucegăitul subsol emotiv în neinundabilul pod rațional, dacă ți s-a ars becul din cap și vrei să treci, definitiv, pe iluminatul cognitiv natural, dacă laptopul tocmai ce te-a lovit virtual și ai disperată nevoie de-o copcă pe buza de sus a interminabilului zbucium existențial,

… dacă toate astea se-ntâmplă , zic, stai, adoratul meu cititor, liniștit.

Am, pentru tine, un sit.

(Ce cadru, ce priveliște, câte resurse, ce peisaj!)

Dooooooooooamnelor și doooooomnilor, domnițe și domnișori, în premieră națională, vă-ndemn, cu tot dragul, să solicitați, să cereți, să pretindeți, să oferiți, să ajutați,

să dați, rogu-v-aș, năvală:

www.furnicute.ro

Nici c-aș fi putut găsi vreo modalitate de revenire mai specială.

Viața-i doar un mușuroi.

Câți ca noi, câți ca noi?

 Comentariile sunt închise pentru Dragul meu cititor, bine te-am regăsit, îți aduc niște vești: s-ar putea s-o mierlești

De ce nu mai scriu

 Posted by on 27 octombrie 2012  Fără categorie
Oct 272012
 

Nu îţi mulţumesc pentru întrebare, dar îţi sunt recunoscătoare.

Pentru că Sorescu.

Care-mi vorbea prin Iona singur, răspunzându-şi atât de plin, încât, în final, a înjumătăţit ecoul din senin.

“-  Câteodată sunt vesel. (Râde.)

–  Vesel de tot.

–  Pentru că uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai uita o carte pe fereastră.

–  Păi dacă am şti în fiecare clipă unde ne găsim… (O zguduitură a scenei.)

–  Se clatină lumea ca un ou clocit.

–  Clocit şi răsclocit.

–  Din care trebuia să iasă cine ştie ce viitor luminos.

–  (Râzând.) Dar s-a răzgândit.

–  O fi amânat.

–  S-a clocit oul.

–  Acum sunt vesel, ori… ?

–  Aşa şi-aşa.

–  Simt o moleşeală…

–  De ulcior care se umple, gâlgâind în fântână.

–  Într-o fântână seacă.

–  (Pauză.) Ce pustietate.

–  Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici.

–  Mi-e dor să văd pe cineva mergând pe drum. Să apară de acolo şi să dispară pe dincoace. Câţiva paşi prin dreptul meu…

–  Când am să ies de aici, am de gând să opresc primul om întâlnit şi să-l întreb: „Ce mai faci?”

–  Sunt plin de planuri.

–  Vezi să nu crăpi.

–  Ca băşica aceea?

–  Mai rău: ca toate băşicile de pe pământ la un loc.

–  Atunci, măcar o să fie o explozie ca lumea.”

(Marin Sorescu, “Iona”.

Da, ştiu că-i plagiat de abordare, doar că, răspunzând aşa, n-am consum de energie foarte mare.)

 Comentariile sunt închise pentru De ce nu mai scriu

realitatea

 Posted by on 28 aprilie 2012  Fără categorie
Apr 282012
 

Daca e astfel adevarat ca aspiratia firii noastre se indreapta dupa realitate si ca personalitatea noastra nu poate fi fericita cu un univers fantastic iesit din propria ei zamislire, atunci esentialul e ca vointa noastra se poate impaca cu lucrurile, numai supunandu-se legii lor, iar nu punadu-se in dezacord cu ele.

Aceasta neindoioasa siguranta a realitatii zadarniceste uneori vointa si ne aduce adesea in nenorocire dupa cum soliditatea pamantului il doare, cand cade, pe copilul care invata sa mearga. Si totusi tocmai aceasta soliditate ii face mersul cu putinta.

Trecand odata pe sub un pod, imi ramase catargul barcii sprijinit intr-o grinda. Daca numai o clipa s-ar fi aplecat catargul cu doua degete, sau daca podul s-ar fi incovoiat de spate ca o pisica in vreme ce casca, sau daca fluviul ar fi cedat putin, atunci toate mi-ar fi mers struna. Dar lor nici nu le pasa de neajutorarea mea. Si tocmai din aceasta pricina putui sa ma folosesc de fluviu si sa plutesc la suprafata cu ajutorul catargului si, cand cusul lui fu prea puternic, putui sa ma incred in sprijinul podului.

Lucrurile sunt ce sunt si noi trebuie sa le cunoastem daca vrem sa le manuim si putem numai sa le cunoastem, fiindca dorinta noastra nu e legea lor.

Acesta cunostinta e o bucurie pentru noi, caci ea e o legatura care ne leaga cu lucrurile; ea ne ajuta sa ni le insusim si largeste astfel granitele eului nostru. (Rabindranath Tagore)

 Comentariile sunt închise pentru realitatea
Apr 232012
 

A fost odata un print ratacitor. Nu era print in adevaratul sens al cuvantului ci doar in masura in care el insusi credea asta cand mama lui il striga asa.

Si a plecat sa cucereasca o cetate incapatanata, sarcina la care nu se inghesuiau prea multi pentru ca riscurile erau  mari iar singura recompensa o faima efemera. Isi asuma deci cu modestie aceasta sarcina de salvator gratuit si porni in lupta cu morile de vant. Nu analiza prea mult ratiunile unei asemenea intreprinderi, pentru ca stia ca prea multa analiza incetoseaza mai mult decat clarifica scopurile. Pentru ca daca ar fi stat un pic sa se gandeasca daca merita sa-si puna pielea pe bat pentru a rezolva problemele conjugale ale altora, si asta chiar daca era vorba de cea mai frumoasa muiere din lume, si-ar fi data seama ca nu, dar nu ar mai fi plecat nicaieri si spiritul sau de aventura ar fi rancezit in sufletul sau, inutil si parasit.

Iata-l deci plutind peste crestele involburate ale marii, cu pletele-i zbatute de vantul libertatii sau poate al disperarii, pe puntea vasului sau.

Treaba se termina repede si fu uimit chiar si el de eficienta, maiestria si succesul sau. Faima veni si adie asupra lui dulcea ei mangaiere. Se bucura de ea cu un zambet modest si rapuse pe altarul umilintei ultimile zvacniri vanitoase.

Dar abia acum incepea greul. Nu mai era nici o cetate de cucerit, nici o domnita de salvat, nimic din ce se asteptau ceilalti de la el sa faca. Nu mai era nici un proiect pentru el. Si ramase derutat in mijlocul drumului, scarpinandu-se in varful capului.  Isi aduse aminte de indoielile si ezitarile pe care le avuse si pana atunci, dar care nu avusesera curajul sa se iteasca si sa-i tulbure determinarea. Mai palpaisera timide sau sacaitoare, nelamuriri dar si doruri incerte, in scurtele momente de calm. Dar el le alungase cu un gest spartan si o ridicare imperceptibila din umeri. Acum insa, o liniste apasatoare si deplina se instala implacabil. Presupuse ca ar trebui sa se intoarca acasa. Se trezi gandindu-se care ar fi cel mai lung drum. Si se justifica zicandu-si ca si daca ar merge la intamplare, daca e sa fie, oricum va ajunge acasa. Daca nu, nu.

 Comentariile sunt închise pentru legenda calatoriei fara sfarsit