Iul 112013
 

A studiat biologia la vârsta la care majoritatea copiilor abia începeau să se prindă că monstrul de sub pat este o poveste expirată, iar luna nu este un balon pe cer. La 10 ani deja a început să publice articole. Primul său articol a apărut într-o revistă de istorie a naturii în care descria o vrabie albinoasă pe care o observa în parcul din apropierea casei. Apoi în adolescență a fost în mare parte absorbit de studiul fetelor cu fustă ffffoarte scurtă….nu, nu scuze, îmi fugiseră  ochii pe o revistă de scandal, vroiam să spun că fost abosorbit de studiul moluștelor. La 21 de ani deja își terminase doctoratul în biologie, iar cu 4 ani mai târziu a început să devină foarte pasionat de psihologie (tu ce făceai la 25 de ani? Eu pot să-ți răspund dar nu vreau să mă laud J), lucru care nu s-a schimbat tot restul vieții lui (94 de ani). În timp ce ajuta la elaborarea itemilor pentru testul de inteligență Albert-Simon, interesul i-a fost captat mai degrabă de răspunsurile greșite ale copiilor decât de cele corecte. Funny, little guy!  Greșelile făcute de copilași se pare că era comune majorității celor cu vârsta până în 8 ani (făceau același fel de greșeli). Așa a pornit să studieze pe cont propriu mintea copiilor și în scurt timp a început să dezvolte o teorie nouă (pe vremea aceea „legile” psihanalizei erau foarte răspândite) despre stadiile dezvoltării cognitive bazată pe  studiile sale, atât în psihologie cât și în biologie. O teorie, care azi, apare în toate manualele de introducere în psihologie. Multe dintre observațiile acestui copil precoce a cărui identitate probabil ți-ai dat seama de mult că este Jean Piaget, sunt încă în picioare în zilele noastre (desigur altele sunt criticate de noile cercetări). Am uitat să spun că Piaget s-a născut într-o țară pe care de ceva timp o admir puternic datorită unei asociații pe nume Dignitas, Elveția.

Mi-am zis: Ce minunat! Un copil care a schimbat lumea! Am o groază de motive să îmi arăt admirația pentru realizările lui care m-au luminat în multe privințe.

Da, Jean Paget a fost un observator fin al minții umane, reușind să surprindă erori de gândire specifice anumitor etape de vârstă asociate cu 4 stadii de dezvoltare cognitivă (intuiești bine, e vorba de acele momente de amuzament create de lipsa de logică cu care copiii răspund la întrebările puse de adulții despre care sper să fi ajuns în stadiul operațiilor formale cu succes ). Faptului că lucrez cu copiii și cu familiile lor mi-a oferit o ocazie minuntă să observ (sau să-mi fie împărtășite de părinți) aceste tipuri de gândire magică și m-a inspirat să vă scriu.

Iata cum demonstreaza Piaget cu unul dintre micutii lui subiecți „realiști” (de fapt incapabili să facă distincția între persoana lor și lume și între gând și realitate) în vârstă de 6 ani primul stadiu de dezvoltare cognitiva:

Piaget: De unde vine visul?

Copilul: Din noapte.

P: Ce e el?

C: E seara.

P: Cum e noaptea?

C: E neagră.

P: Cum se fac visele?

C: Acolo afară(arată spre fereastră).

P:Din ce sunt făcute visele?

C: Negru.

P: Da, dar din ce?

C: Din lumină.

P: De unde vin?

C: De la lumini de afară.

P: Unde sunt ele?

C: Sunt undeva acolo, afară (arată spre becurile stradale).

P: De ce vin visele?

C: Pentru că le face lumina.

 

Da chiar, de unde vin visele? Mai avem un candidat considerat de Piaget „foarte inteligent” care ar putea ști răspunsul. Cum care răspuns? Răspunsul șoptit de prietenul imaginar. Ia să vedem:

P: Ai uneori vise? Ce e un vis?

C:Te gândești la ceva noaptea.

P:Tu cu ce visezi?

C: Cu sufletul, cu gândurile.

P:De unde vine visul?

C: În timpul nopții. Noaptea e cea care ne arată visul.

P: Ce înseamnă asta? Unde este visul în timp ce visezi?

C: e în…(era pe punctul de a spune în cap) e între noapte și cap.

P: În timp ce visezi ai ochii deschiși sau închiși?

C: Închiși.

P: Și atunci unde e visul?

C: Când vezi negrul atunci vine visul.

P: Unde este?

C: Când nu dormi, e în cap. În timp ce dormi iese. Când e noapte, e noapte, dar în timp ce dormi nu mai e noapte.

P: Când vine visul unde este?

C: În fața ochilor și se așează pe perete.

P: Tatăl tău ar putea să-l vadă?

C: Nu.

P: Doar tu?

C: Da, pentru că eu sunt cel care doarme.

 

Eu am rămas cu mintea fixată la întrebarea tu cu ce visezi? Nu de alta dar eu aș fi răspuns că visez cu elefanți, indieni, soldăței sau angry birds, după caz J. Dacă îl visezi diseară pe Piaget am să-l întreb : mă, sigur asta era un copil inteligent sau un inteligent copil?

Dialogurile sunt extrase din cartea Psihologia Superstiției, Stuart Vyse, Editura Trei, 2012.

Mar 112013
 

(… sau, dacă supravieţuieşti pân’ la final, te salvezi providenţial)

Aşadar, iubitul şi adoratul meu cititor, ştiu că nu-ți doreşti, însă, nu ştiu cum să-ți spun mai suav şi mai puțin teatral …, s-ar putea ca într-o zi să faci un foarte mişto accident cerebral.

… Acesta era începutul articolului pe care îl promiteam acum ceva vreme. Doar că m-am sucit iar: e prea lung şi abundă, oarecum, în detalii tehnice combinate (anatomo-psihologice, îndeobşte plictisitoare şi deloc rafinate). Însă povestea merită spusă (şi e bine că există sprijinul audio-vizual), pentru că sună aşa: într-o bună zi (care, de regulă, se cunoaşte de dimineaţa – căci dimineaţa era), o blondă oarecare (că doar sunt atâtea femei bălăioare pe lumea aceasta care au un frate bolnav de schizofrenie), specialistă în neuroanatomie (orice soră ar vrea să înţeleagă de ce, nu-i aşa?), posesoare de funcţie de cercetare postdoctorală în neuroştiinţe la Facultatea de Medicină de la o Universitate banală, undeva pe la Harvard, purtătoare de cuvânt a Alianţei Naţionale pentru Managementul Bolilor Mintale, şi, ca să-şi mai omoare timpul, profesoară la o reputată facultate de medicină, membră în Comitetul Director al Băncii de Creiere de la Harvard (voi reveni pe această temă) … ei bine, să n-o mai tot lungim cu CV-ul, în dimineaţa cu pricina, cercetătoarea noastră blondă de 37 de ani, specialistă în interioare craniene de tot felul, face un accident cerebral. (… M-am tot gândit, între timp: nu ştiu, zău, dacă merită să treci printr-o astfel de experienţă ca să ajungi în topul celor mai influenţi 100 de oameni din lume – cred că nici ei nu i-a trecut prin cap un astfel de obiectiv -, însă, cum-necum, iacătă, i-a cam reuşit.)

Mai departe, dacă aţi putea consuma 18 minute şi 42 de secunde din timpul Dumneavoastră ferit, deocamdată, de orice ticălos accident cerebral, vă invit să alunecaţi cu privirea mai jos şi, ulterior, să-mi îngăduiţi vreo 40 de precizări de final:

Jill Bolte Taylor – TED

Să ne fie clar: nu stă în puterea mea intenţională să încerc să modific sau să intervin în ceea ce înţelege cineva din experienţa sa, cu atât mai mult în ceea ce transmite celorlalţi, memetica îşi face treaba aşa cum ştie mai bine, are şi ea ascuţitele ei furci caudine. Cred însă foarte serios, asta trebuie să subliniez, că orice posibilă teamă sau neîncredere în emisfera cea dreaptă (să-i spunem, jucându-ne cu cuvintele: emisfera cea bună) ne-ar plasa, evolutiv, într-un mare dezavantaj. Doar că eu, personal, aş prefera să-l suport fară niciun pic de îndoială, în loc să ajung, cine ştie cum, să mă îndrăgostesc, câtuşi de puţin, de Dreptăciunea Sa, să o văd, să o simt, să o gândesc ca pe un teribil şi supra-spiritual panaceu. Ba chiar sunt dispusă s-o pierd definitiv, dacă, la nivel planetar, ea este cea care-l ţine în viaţă pe Dumnezeu.

De fapt, ceea ce mă interesează să vă transmit, deocamdată, după ce aţi văzut-o pe Jill, ţine de tehnica remodelării integrative, de ceea ce suntem datori să învăţăm, noi, încă neaccidentaţii, în raporturile noastre cu alţii. Pot considera, fără teama de a greşi, că nimeni nu m-ar putea acuza de reproducere neautorizată a celor de mai jos câtă vreme am fost, prin parcurgerea REVELAŢIILOR DESPRE CREIER, Editura Curtea Veche, 2011, împuternicită chiar de autoare s-o fac: Recomandări privind recuperarea. „Sper să împărtăşiţi aceste informaţii cu toţi cei care ar putea avea nevoie de ele.” Şi, pentru că în momentul de faţă, cunosc câteva persoane care au, în paturile de-acasă, oameni dragi care au supravieţuit accidentelor cerebrale, o fac cu inima deschisă, ba chiar oferindu-mi, fizic, ajutorul, îndrăznind astfel să (re)afirm că am ajuns, în sfârşit, în starea de a înţelege de ce unora, chiar dacă îşi iubesc la disperare răniţii, nu prea le iese convieţuirea.

… Ah. Să nu uit. Capacitatea de a-ţi reveni, atunci, după un accident cerebral (… ce-i drept, nu din acela foarte bine făcut…), ţine de respectul pe care i-l arăţi creierului tău acum.  E mult mai simplu decât crezi ca el să nu rămână tăcut. E doar o chestie de abordare. Foloseşte-l cu neruşinare.

POST ACCIDENT CEREBRAL – Atunci când crezi că ai în faţă o legumă exotică, pe care nu speri că ai mai putea da, vreodată, doi bani (nota mea)

„Patruzeci de lucruri de care am avut cea mai mare nevoie:

  1. Nu sunt proastă, sunt doar rănită. Vă rog să mă respectaţi.
  2. Apropiaţi-vă de mine, vorbiţi rar si pronunţaţi cuvintele clar.
  3. Repetaţi mesajul – plecaţi de la premisa că nu ştiu nimic şi luaţi-o de la început cu explicaţiile ori de câte ori este nevoie.
  4. Când îmi explicaţi ceva pentru a douăzecea oară, fiţi la fel de răbdători ca atunci când mi-aţi explicat prima dată acel lucru.
  5. Apropiaţi-vă de mine cu inima deschisă şi domoliţi-vă energia. Fiţi cât se poate de răbdători.
  6. Fiţi conştienţi de ceea ce îmi comunicaţi prin limbajul trupului şi prin expresiile voastre faciale.
  7. Stabiliţi contactul vizual cu mine. Sunt aici – sunteţi liberi să mă descoperiţi. Încurajaţi-mă.
  8. Vă rog să nu ţipaţi – nu sunt surdă, sunt doar rănită.
  9. Fiţi grijulii în privinţa felului în care mă atingeţi şi stabiliţi o legătură cu mine.
  10. Respectaţi puterea vindecătoare a somnului.
  11. Protejaţi-mi energia. Fără radio, televizor sau vizitatori agitaţi. Vizitele trebuie să fie scurte (de aproximativ 5 minute).
  12. Stimulaţi-mi creierul când vedeţi că am energie să învăţ ceva nou, dar fiţi conştienţi că obosesc foarte repede.
  13. Pentru a facilita învăţarea, folosiţi jucării si cărţi educationale adecvate vârstei mele mentale (adică cea a unui copil).
  14. Ajutaţi-mă să stabilesc contactul cu lumea kinestezică. Lăsaţi-mă să simt totul. (Sunt din nou un copil.)
  15. Ajutaţi-mă să învăţ prin imitaţie – să fac ceea ce văd că fac alţii.
  16. Aveţi încredere în mine: îmi dau silinţa, doar că nu pot face acest lucru la nivelul la care îl faceţi voi si nici când vreţi voi.
  17. Puneţi-mi întrebări cu mai multe variante de răspuns. Evitaţi întrebările cu răspunsuri de tipul da/nu.
  18. Puneţi-mi întrebări la care aşteptaţi răspunsuri specifice. Daţi-mi timp să găsesc răspunsul.
  19. Nu-mi evaluaţi capacităţile cognitive după cât de repede pot să gândesc.
  20. Trataţi-mă cu grijă, aşa cum v-aţi purta cu un nou-născut.
  21. Când îmi vorbiţi, priviţi-mă în ochi şi nu mă trataţi ca şi cum nu aş fi prezentă.
  22. Încurajaţi-mă. Aveţi încredere că îmi voi reveni, chiar dacă pentru asta îmi vor trebui douăzeci de ani.
  23. Aveţi încredere că nu mi-am pierdut capacitatea de a învăţa.
  24. Descompuneţi toate acţiunile în paşi mici de acţiune.
  25. Fiţi atenţi la obstacolele care m-ar putea împiedica să îndeplinesc o sarcină.
  26. Explicaţi-mi clar care este următoarea mişcare, ca să ştiu ce să fac.
  27. Reţineti că nu pot trece la un nivel mai avansat de învăţare decât după ce îl stăpânesc perfect pe cel de dinainte.
  28. Felicitaţi-mă pentru cele mai mici victorii. Acest lucru mă inspiră.
  29. Vă rog să nu terminaţi propoziţiile în locul meu şi să nu-mi divulgaţi cuvintele pe care nu mi le amintesc. Trebuie să îmi exersez capacităţile cognitive.
  30. Dacă vedeţi că nu pot accesa un dosar cu informaţii mai vechi, ajutaţi-mă să creez altele noi.
  31. S-ar putea să vă las impresia că înţeleg mai mult decât e cazul.
  32. Concentraţi-vă asupra lucrurilor pe care le pot face şi nu deplângeţi ceea ce nu reuşesc.
  33. Faceţi-mi cunoştinţă cu viaţa mea de dinainte. Nu plecaţi de la premisa că nu mă voi bucura de muzică sau de actul de a cânta la un instrument doar pentru că nu pot face acest lucru la fel de bine ca înainte.
  34. Ţineţi minte că, în absenţa unor funcţii, am dobândit abilităţi noi.
  35. Ajutaţi-mă să rămân conectată la familie, la prieteni şi la oamenii care mă sprijină. Realizaţi pe un panou, la vedere, un colaj cu felicitări, vederi şi poze. Etichetaţi-le, ca să le pot trece în revistă mai uşor.
  36. Chemaţi întăriri. Puneţi bazele unei echipe vindecătoare. Transmiteţi-le tuturor că e momentul să mă susţină, să-mi arate dragoste şi afecţiune. Ţineţi-i la curent cu starea mea şi cereţi-le să întreprindă lucruri concrete pentru a mă susţine – să se uite la mine, constatând că reuşesc să înghit mâncarea fără greutate sau că, prin balans, mă pot ridica singură în şezut.
  37. Iubiţi-mă pentru cine sunt în prezent. Nu încercaţi să mă faceţi să fiu cea care am fost înainte. Am un alt creier acum.
  38. Protejaţi-mă, dar fără a vă pune în calea evoluţiei mele.
  39. Arătaţi-mi înregistrări video mai vechi cu mine, pentru a-mi aminti cum vorbeam, cum mergeam şi ce gesturi făceam.
  40. Ţineţi minte că există probabilitatea ca medicamentaţia să-mi inducă o stare de oboseală şi, de asemenea, să-mi înceţoşeze capacitatea de autopercepţie.”

Cam atât pentru azi, dar voi reveni cu un nou articol psiho-medical. Din nefericire, tot despre ce înseamnă un accident cerebral. Despre ce revelaţie au produs un preot, Crăciunul, Michael Bublé şi Jill, adunaţi în mintea mea în aceeaşi zi şi în acelaşi ring post-existenţial, un pic mai târziu. Am ceva foarte important să vă spun, iar pentru asta am nevoie de timp.

Dec 212011
 

Se-apropie Crăciunul iar spiritul nostru (nu, nu acela opus materiei) se orientează înspre expulzie. Mie însă îmi vine să scriu despre moarte pentru că, nu-i aşa?, brazii proaspăt tăiaţi din jurul meu miros teribil de frumos, miros a departe, miros divin, aproape uterin. I-o fi întrebat cineva ce simt, murind pentru naştere? Cum le-o fi în copârşeiele caselor noastre? Dar ţie, când îţi imaginezi moartea, cum îţi (mai) este? Poţi s-o faci? Priveşti în jurul tău oamenii cum mor, brazii cum se duc, porcii cum se coc, dar tu chiar crezi cu adevărat că vei muri într-o zi? Simţi, cu adevărat, cum crezi? Îţi poţi imagina propria inexistenţă? Deloc, voi răspunde eu, cu obrăznicie, în loc. Din interiorul tău foarte viu, oricat te-ai strădui, nu te vei putea imagina nicicând ca nefiind, ca neexistând. (La fel cum, iacătă, nu prea poţi să înţelegi ceva ce ai în stăpânire deplină, moartea verde a bradului, emoţia brutală dintr-o cuvioasă viaţă creştină). Aşa că dacă nu-ţi poţi concepe, de fapt, inexistenţa, nici nu poţi să crezi că, pentru tine, moartea chiar există. Moartea ta, vreau să spun. Desigur, ea se află, câteodată prea multă, la toţi ceilalţi. (Ceilalţii. Să fie primit. Spiritul Crăciunului nu e chiar atât de neprihănit.)

S-o luăm altfel, mai încetişor. Imaginează-ţi, te rog, că tocmai ai leşinat, că ţi-ai pierdut cunoştinţa. (Nimic grav, doar o stare lipotimică, absolut trecătoare, în acute sunete de salvare.) Ei, cum e? Fi-mi-ar lipsa de imaginaţie de ocară, şi eu mă străduiesc, jur. Nimic, nicidecum. Să-mi fac oare, pentru deblocare, un harakiri cu iz creativ? Atâta incapacitate de nerelevare? Atâta efort inutil pentru o neimaginare? Din interior, nicio şansă. Noroc cu philo-psihologii care ne aruncă mereu în afară, în două picioare. Imaginează-ţi că ai murit (sau, dacă ţi-e mai comod, că ai leşinat, să zicem că din cauza durerii morţii unui apropiat, sau chiar a tăierii creştine a unui porc sau a unui brad) şi că priveşti înspre tine, cel fără conştientă suflare, dintr-un exterior securizant. (Sugerez, spre a fi de ajutor preţios, interiorul luxos al unei firme de pompe funebre situată pe un bulevard pretenţios.) Fireşte că eşti conştient atunci când faci exerciţiul pe care tocmai ţi l-am indicat, dar nu te arunca, te rog, în plasa iluziei că te-ai putea simţi, la un oarecare nivel raţional, chiar bine (e un exerciţiu serios, ce dacă firmele astea au, pentru cei care aşteaptă prestarea serviciilor, fotolii cu masaj sau poate chiar şi antidepresive?). Pentru mulţi dintre noi e o perspectivă cu legătură directă pe şira spinării, am dreptate sau ba? … Şi iacătă cum am creat împreună, adhoc, un psiho-test intitulat, sărbătoresc, “Credeţi în Moş Crăciun, în reîncarnare şi în vieţile viitoare?” (E un test promoţional, la pachet, o reducere trei la unu, de cam aceeaşi valoare.) Dacă perspectiva ca tu să nu mai exişti te tulbură într-un fel care are cea mai mică legătură cu teama, e destul de cert că speri în reîncarnarea, de exemplu, a lui Lady Di sau a moşului cel bun, a Moşului Crăciun. Dacă nu, adică eşti convins că viaţa ta se va termina odată cu moartea, neadmiţând supra-proiecţie, orice fel de nelinişte e de-a dreptul nimic, e, cum să spun?, pur şi simplu nu, foarte departe de cel mai paralizant tabu.

Ei bine, da. Moartea. Perspectiva externă contra celei interioare. Să poţi s-o integrezi în felul în care îţi trăieşti viaţa. Să vezi norul când e soare. Cer, oameni buni, şi eu cer. Asta mi-aş dori, Moşule, să găsesc drept dar de an sub bradul pe care nu-l am.

Se-apropie Crăciunul iar spiritul nostru (nu, nu acela opus materiei) se orientează înspre naştere. Mie însă mi-a venit să scriu despre moarte pentru că, nu-i aşa?, brazii proaspăt tăiaţi din jurul meu miros teribil de frumos, miros a departe, miros divin, aproape uterin. N-avem nicio problemă cu faptul că n-am fost înainte de a ne fi născut, dar ne doare al dracului, precum pe brazii aceştia, că nu vom mai fi după ce vom trăi. Mă incită teribil oamenii încă vii, cum naiba ar trebui să te simţi (ca să fii în trend de sărbătoare, vreau să zic), în faţa morţii ca sfârşit? Dacă e sfârşit, e nimic, iar dacă e nimic, nu poate fi nici bine, nici rău. Cum ar trebui să mă simt, întreb din nou? Care-i valoarea morţii, în ce sentiment să investesc, încă de pe-acum: foarte pozitivă sau prea negativă? Care va fi semnul tău, om care-ai murit?  Habar n-am. Rămâne doar gândul, perpendicular pe axă, că lumea se va crăciuni bine-mersi şi fără tine, bun plătitor de taxă. Al dracului sfârşit de prea-mult mult sau de nimic. Socoteala nu prea iese. Fără mine ca tulpină, niciun bai. Dar fără brazi cu rădăcină, e cam vai.

S-aveţi un Crăciun fericit.

 Comentariile sunt închise pentru Alt articol de post (din nedeclarata serie: “Ecologia în straie de sărbatoare”)  Etichetate cu:
Noi 132011
 

Cea mai fascinantă informaţie de care-am aflat, graţie lui Alin Leş, taman în ziua sfârşitului lumii.

Poa’ să vină, mi-am zis.

Pe pământ, capul nostru are grijă.

***

„Ce parte din neurochirurgie cercetaţi acum?

Am descoperit o nouă celulă în creier, este o premieră mondială. Am început cercetarea acum trei decenii, împreună cu biologul Viorel Păiş. Eu luam biopsii din creier, le duceam la laborator, le secţionam, le analizam, făceam poze; şi am descoperit la un moment dat această prelungire, care s-a dovedit a fi o nouă celulă. Din 2006 am anunţat descoperirea noastră la Cape Town (Africa de Sud), Los Angeles, San Diego (America), acum aştept confirmarea internaţională. Este o celulă extrem de lungă, sub formă de sfoară, pe care am identificat-o prin microscopie optică, electronică de transmisie şi scanning, care protejează: dacă hematiile (n.r. – celulele care transportă oxigenul spre ţesuturi) ies din vasul de sânge, celula respectivă le opreşte, ca să nu plece substanţa nobilă a creierului.”

(text preluat din interviul acordat de Leon Dănăilă Roxanei Lupu, ziarul „Adevărul”, 11.11.’11)

… Există iubire. Categoric, există.

 Comentariile sunt închise pentru Celulă de apocalipsă