Oct 182011
 

Cât de subiective sunt experienţele şi gândurile noastre? Cât de mult pot fi influenţate? Şi mai ales prin ce modalităţi? Le putem schimba?

Robert Galbraith Heath, fondatorul Departamentului de Psihiatrie şi Neurologie din cadrul Universităţii Tulane din New Orleans, a încercat să demonstreze cum oamenii pot fi influenţaţi în schimbarea / lărgirea preferinţelor sexuale prin asocierea (“forţată”, am putea spune) anumitor stimuli cu unele stări extatice (obţinute artificial). De fapt Heath este renumit pentru studiile sale privind bazele neurofiziologice ale plăcerii (nu neapărat de natură sexuală). În rândurile de mai jos mă voi limita la descrierea unei cercetări desfasurate în anii ‘70 (şi publicate în “Journal of Behavioral Therapy and Experimental Psychiatry” – lucrarea s.n. “Septal stimulation for the initiation of heterosexual behavior in a homosexual male”). Continue reading »

Sep 062011
 

Idealul de perfectiune exista doar in mintile noastre ganditoare. Perfectiunea nu are de-a face cu realitatea vietii. Imperfectiunea imi pare un atribut mai nimerit vietii, daca ar fi sa o descriu. In realitate, viata este asa cum este nici perfecta, nici defecta. Atributele sunt in mintea mea care incearca o descriere a vietii folosindu-se de uneltele ei, cuvintele.

Simetria, asemanarea si asocierea sunt principii de organizare a tiparelor noastre perceptive.  De aici la idealul de perfectiune nu e decat un pas.

In baza a ceea ce primeste ani de-a randul ca inputuri senzoriale, creierul construieste realitatea. Practic o modeleaza, generand forme (tipare), si face asocieri acolo unde un alt fragment de informatie pare a se potrivi dar cu o conditie: cei doi stimuli (informatii) sa fie prezenti in acelasi timp sau la foarte scurt timp unul dupa altul. Un exemplu: simti un miros de parfum si simultan traiesti o experienta erotica placuta. Creierul a creat legatura (mirosul de parfum si emotia placuta) care devine stabila mai ales daca experienta e repetata. La un moment dat va fi suficient doar sa simti acel miros de parfum ca sa traiesti o emotie erotica placuta.

Emotiile si sentimentele imi par a semana cu un fel de lipici pentru orice fragment de informatie nou. Creierul deruleaza procese continue in mod automat de modelare a realitatii experientiale in baza tiparelor perceptive si comportamentale deja alcatuite. De exemplu, intri in stare de alerta cand seful iti vorbeste mai taios si o parte a mintii inconstiente il asociaza figurii paterne in baza experientei (memorata afectiv) cu tatal tau care comunica cu tine pe acelasi ton (principiul similaritatii). Iar legatura devine si mai solida, daca mai adaugam alte cateva similitudini concrete, cum ar fi culoarea ochilor si forma nasului. Odata ce conexiunea a fost stabilita vei interactiona cu seful la fel cum ai interactionat mica fiind cu tatal tau. Insa, fara sa stii, adica fara a fi constienta de aceasta conexiune care va fi intarita in timp si prin repetitie, astfel incat relatia cu seful tau devine tensionanta, iar colaborarea cu el aproape imposibila. O terapie de calitate va scoate la iveala aceste conexiuni, ajutandu-te la a face diferenta dintre prezentul experientei de relatie cu seful si experienta relationala din trecut cu tatal tau. Acelasi sef si aceeasi atitudine apare si in raport cu alti colegi si cu toate astea doar tu reactionezi intr-un anume fel personal – pe modelul relatiei cu propriul tata.

La acelasi stimul apar multe reactii diferite, intrucat interpretam datele realitatii variat. E ca si cum fiecare dintre noi poarta o pereche de ochelari cu lentile colorate. Unele culori ne creaza dificultati de “vedere”, adica ne fac viata de relatie cu cei din jur aproape o povara.

Creierul, desi o minunatie a naturii, este totusi o improvizatie a selectiei naturale. Nici pe departe perfect, fiind pentru asta suficient sa-i cunosti structurarea anatomica si functionarea pe verticala a celor doua nivele arhaic si modern. Crede-ma pe cuvant, daca nu, te invit la cercetari, sistemul nervos e departe de perfectiune! Iar daca as crede in existenta lui Dumnezeu care a creat omul (teoria creationista), as spune ca omul e o fiinta imperfecta si m-as intreba ce a fost in mintea divina, de altfel perfecta si infinit de inteligenta, incat sa plamadeasca o fiinta cu un astfel de creier. Insa, nu doar creierul e imperfect si defectuos alcatuit in sensul in care genereaza cu mare usurinta iluzii perceptive si cognitive. Nu ai fost martorul unor nevoi şi dorinte contradictorii ori ale unor ganduri şi emotii necuviincioase în raport cu o alta persoana?

Intregul corp ne poate parea imperfect. O coloana vertebrala dreapta si usor curbata in S fragila in insasi alcatuirea ei si care este atat de slab legata la celelalte parti ale scheletului? O usoara presiune intr-o miscare de rasucire brusca aplicata la nivelul vertebrelor cervicale e suficienta pentru a ucide o fiinta umana. O coloana in forma de cruce ne-ar fi avantajat evolutionist, marindu-ne de exemplu capacitatea de a cara hrana si copii, de a lucra pamantul fara sa obosim usor si apoi sa ne doara spatele.

În fata dovezilor obiective nu suntem nici pe departe fiintele minunate create dupa asemanarea si chipul lui Dumnezeu, de altfel perfect, omnipotent şi omniscient. In situatia in care as fi oglinda Lui, as fi nevoit (pe temeiuri rationale) sa cred ca Dumnezeu e o alta fiinta umana, probabil dintr-o lume extraterestra, iar eu rezultatul (o clona!) unui experiment de laborator. Iar daca totusi sustinem cu incapatanare ca Dumnezeu e perfectiunea absoluta, atunci omul in imperfectiunea lui devine un esec al creatiei divine ceea ce ar contrazice atributele divine. (o incapatanare reusita, adica perfecta, poate ignora aceasta concluzie)

Ce varianta preferi? Clona unei fiinte extraterestre, esecul creatiei divine sau rezultatul improvizatiei selectiei naturale? Eu unul prefer varianta improvizatiei evolutioniste care este consistenta logic in sine şi în acord cu dovezile existentei concrete. Lipsa de perfectiune a a formelor de viata ca urmare a selectiei naturale imi arata ca viata nu are o inteligenta si nici nu evolueaza conform unui proiect care ar implica existenta unui designer divin. Nu exista un scop si nici vreun plan in evolutia vietii. Procesul evolutiei se desfasoara SPONTAN cu pasi mici, din aproape in aproape, astfel ca improvizatiile sunt naturale. Iar cel mai la indemana de observat acest proces spontan al vietii este in cresterea unui copil care experimenteaza, exploreaza, descopera lumea impins de o curiozitate naturala si nu de una intelectuala, care apare mai tarziu in dezvoltarea sa. Din nefericire, educatia în felul în care este inteleasa în prezent blocheaza ori perverteste acest impuls natural spre descoperire.

Doar in raport cu perfectiunea (exista oameni care sufera pe aceasta tema) putem crede ca ceea ce observam în evolutia vietii sau (intr-un plan personal) în propria existenta sunt defecte. Mult mai aproape de adevar cred ca suntem atunci cand renuntam la judecati dupa perechea perfectiune – imperfectiune şi, în schimb, IMPROVIZAM! Asta-i, cred eu, un fel de invitatie din partea Vietii.

 Comentariile sunt închise pentru Invitatie la improvizatie
Sep 052011
 

Daca stai si reflectezi la moarte, oare nu-ti vine in minte nimicul? Nu neaparat, intrucat depinde de convingerile fiecaruia. Daca cineva crede in viata de apoi, atunci moartea pentru el reprezinta o poarta prin care sufletul trece dincolo, intr-o alta lume. Nu exista dovezi in acest sens in afara marturiilor subiective ale celor care au trait experiente in apropierea mortii sau near death experiences. Astfel de experiente au cateva caracteristici comune: tunelul de lumina, persoanele dragi, stralucirea puternica de la capatul tunelului, uneori o fiinta divina cu rol de indrumator, alteori starea de decorporalizare (cand corpul e perceput din exterior) si un sentiment intens de pace si liniste.

Dupa moarte e nimic, pentru ca ce altceva mai poate fi din momentul in care constiinta se stinge la momentul mortii complete (pentru a diferentia de experienta mortii clinice)?

Nimicul ori viata de apoi? Te poti impaca cu nimicul sau sa-I spunem nonexistenta? Sa fi aparut Universul din nimic? Conform stiintei nimicul reprezinta fundamental realitatea (pe nivelul cuantic).

Nimicul genereaza neliniste si poate un pic de fascinatie pentru unii mai curiosi si mai curajosi. Raportata la nelinistea nimicului continuarea vietii dupa moarte e linistitoare, pentru ca de fapt nu exista decat o moarte a corpului fizic ceea ce seamana cu renuntarea la haine, urmand sa iti iei altele.

Nimic ori viata de dincolo sunt versiuni ale reprezentarii mortii in functie de convingerile personale: esti in tabara dualista in care crezi intr-o esenta (suflet, spirit, corp astral) care se desprinde de corp sau faci parte din tabara materialist-emergenta, in care mintea si constiinta sunt proprietati emergente din complexitatea neurofunctionala.

Gasesc o analogie intre reprezentarile asupra mortii si tiparul somn-veghe. Asa cum ne fura somnul ne fura si moartea. Doar ca din somn, suntem convinsi ca urmeaza sa ne trezim. Poti fi sigur de asta? Se poate intampla sa nu te mai trezesti. Cu toate astea, mai nimeni nu se culca cu astfel de gand in minte. Ma culc si sunt sigur ca maine ma trezesc, adica nu voi muri in timpul somnului. In realitate, certitudinea trezirii nu e o certitudine, ci doar o posibilitate cu sanse mari de realizare. Dar fiind un tipar verificat, a devenit pentru mintile noastre o certitudine. Sa fi contribuit oare acest tipar la conceptia vietii de dupa moarte? Viata ca stare de veghe si moartea ca somn din care te trezesti doar ca intr-o alta lume? Poate ca oamenii, observand tiparul somn-veghe verificat si de la natura dat, le-a parut plauzibil si de la sine inteles ca asa se intampla si in cazul vietii si mortii. Cand mori e ca si cum te culci, urmand sa te trezesti, adica sa ramai in viata, doar ca intr-o alta forma, cea spirituala.

Cand ne asezam in pat ca sa adormim e ca si cum urmeaza sa murim. Eul urmeaza sa dispara odata cu trecerea din starea de veghe la cea de somn. In timpul somnului profund toate activitatile corpului sunt incetinite, iar simtul sinelui nu exista. Desi, daca cineva te trezeste, tu iti reamintesti de tine. Intr-un fel, trezirea din somn este o reinviere a eului. Cand dormi dispari, iar cand te trezesti apari. Se mai intampla in vis sa iti reamintesti de tine, doar ca aici joci in filme. Esti mai degraba ca un actor, iar cateodata filmul (din vis) pare extrem de real. De asemenea, filmul (din starea de veghe) este extrem de real nu doar pentru noi doi, tu care citesti si eu care scriu, ci pentru toti, pentru ca noi toti impartasim aceleasi “decoruri”. Aceleasi tipare si conventii exista pentru toti. Filmul este colectiv. Apar doar unele diferente in interpretarea unor scene particulare din derularea filmului cum ar fi in exemplul urmator: ea se plimba prin parc si are lacrimi in ochi. Tu crezi ca tocmai s-a despartit de iubitul ei, insa ea plange, pentru ca picat un examen.

Acolo unde exista moartea nu exista un eu care sa evalueze experienta mortii proprii la fel cum atunci cand adormi nu exista un Eu care sa constate starea de somn. Eul este inspaimantat de moarte, pe de-o parte pentru ca nu o intelege si nu o accepta ca final din ritmul vietii si pe de alta parte, pentru ca e amagit de iluzia propriei continuitati: sunt azi, voi fi maine, saptamana viitoare, dar si in viitorul indepartat, iar cand voi muri o parte din mine va continua sa existe sub alta forma, cea imateriala.

Nu cred ca cineva poate avea o intelegere profunda asupra vietii daca nu mediteaza asupra mortii. Nicio alta fiinta de pe aceasta planeta nu isi face griji si nici nu e infricosata de moarte. Nicio alta specie nu problematizeaza sin u reflecteaza la propria conditie de existenta. Nu dispun de minti capabile de intelegere si reflectie. Orice alta fiinta mai putin omul traieste in prezent. Partea de umbra a aparitiei constiintei de sine consta in iesirea din momentul aici si acum, in separarea de experienta prezentului. Eul moare in momentul prezent si la fel se intampla atunci cand o activitate ne captizeaza. Ne contopim cu experienta in derulare si aproape ca simtul sinelui (eul) dispare. Curgerea prezentului experiential anuleaza existenta unui eu. Intr-un fel e ca si cum esti “furat” de experienta din aici si acum.

Unde este Eu este frica de moarte constientizata sau nu. Motiv pentru care orice om se teme mai mult sau mai putin de moarte. Intrebarea care se naste de aici este cum te confrunti cu anxietatea mortii?

Daca esti o persoana care crede intr-o fiinta divina (ori energii divine) te-ai scos! I-ai pasat problema acestei fiinte divine care va avea grija sa te fereasca de necazuri si sa te treaca pragul dincolo asta daca nu-si baga coada incornoratul. Din aceasta perspective puterea suprema a lui Dumnezeu devine limitata ori Dumnezeu face dovada de sadism, oferind prin neinterventie libertate de actiune Satanei. Te poti gandi cu usurinta ca cei doi sunt parteneri intr-o conspiratie cosmica a suferintei umane. Astfel, grija divina devine iluzorie si amagitoare. Dar, incurcate-s caile Domnului si de neinteles pentru o minte rationala.

Dar daca esti o persoana care crede in finitudinea vietii si nimicul mortii? Cum iti poti  reprezenta nimicul? Cu ce anume il asociezi? Personal, asociez nimicul cu o liniste absoluta. Cred ca este linistea unei minti fara ganduri odata ce eul a disparut. Se poate intampla atunci cand contempli frumusetea ori cand meditezi spre exemplu, asupra mortii . In astfel de momente poti deveni nimeni pentru ca tot ce a mai ramas este nimicul. Fara Eu esti nimeni/nimicul sau totul! Meditatia asupra mortii poate fi o metoda de coping cu anxietatea mortii. Desi poate nu ma vei crede, este o metoda accesibila oricui care isi da voie sa intre in contact constient cu moartea. Moartea e peste tot, la tot pasul si chiar sub ochii tai viata inceteaza si in acelasi timp isi continua curgerea. Sosirea toamnei e un prilej nimerit pentru o astfel de contemplare. Poti observa caderea frunzelor. Daca iti pare ca nu are nimic de-a face cu moartea atunci te invit sa iti observi o batatura, un loc evident in care celulele epiteliale mor. Poate nu e suficient asa ca trecem la nivelul urmator, cel psihologic: o persoana draga care a disparut din viata ta, fie a plecat, fie a murit. O astfel de persoana a ocupat un loc in viata ta, iar acum a ramas doar un gol asociat durerii despartirii. Cineva a fost prezent in viata ta, iar acum nu mai este. E doar nimic, un nimic dureros. El sau ea acum nu mai exista. Locul ocupat (in plan mental) a devenit gol. In planul fizic nu mai este. E doar nimic. Nu e usor de acceptat, dar nici imposibil. E naturala o perioada de doliu in care te separi de o imagine si accepti nimicul ramas. E ca o moarte. Renunti la o imagine (e de dorit, altfel riscam si alte necazuri), pentru ca ea, persoana draga, nu mai exista in realitatea fizica. Astfel, cauti sa accepti moartea ei din spatiul mental personal ceea ce e totuna cu a afirma ca o parte din tine moare. Ce ramane? Nimic. Acest nimic va fi umplut cu o amintire. O amintire care acum nu-ti mai tulbura viata. Asa cred ca stau lucrurile in aceasta privinta. Mai intai, e acceptarea nimicului acolo unde a fost cineva, apoi urmeaza amintirile (ce nu-ti mai dezechilibreaza viata) care umplu acest nimic. Acesta imi pare a fi un travaliu de doliu finalizat. Uneori se intampla de la sine, alteori e necesara asistenta psihologica; o persoana care sa fie prezenta cu tine si disponibila sa te insoteasca in acest travaliu.

Nimicul ne este tovaras de drum. Dar nu nimicul este moartea. Experienta mortii face loc nimicului ( il face “vizibil” constiintei) care a fost dintotdeauna prezent tot asa cum zeroul e prezent oriunde avem un numar.  Daca tot am ajuns la aritmetica as asocia moartea cu operatia scaderii – ceva ori cineva iti e luat din ecuatia vietii, dar nu de catre cineva atotputernic, ci de intamplarea care guverneaza nivelul cuantic al realitatii. Ceea ce ramane este zeroul sau nimicul, care odata facuta scaderea devine perceptibil constiintei. Iar operatia scaderii e dureroasa datorita legaturii de atasament cu acel ceva sau cu acel cineva. Dar unde este plus este si minus mai devreme ori mai tarziu. Ceva se naste din nimic, ceva dispare in nimic. Nimicul este prezentul.

 Comentariile sunt închise pentru Nimicul mortii
Aug 262011
 

(Scriu acest articol noaptea, oarecum sub presiune, în sensul că mă ruşinez, un pic, de „Lecţia de nume”. Cumva, aş vrea să-mi consolidez convingerea că Dumneavoastră realizaţi, după atâta vreme, că sunt absolut capabilă să mă exprim aproape normal şi că scăpările prin DEX-ul ortodox şi moral fac parte din jocul meu existenţial. Cu alte cuvinte, scriu şi public acest articol pentru a-l acoperi, pe prima pagină a interconexiunilor, pe ultimul. Procedez, oare, precum un animal?)

***

Eu nu sunt Doamna Fidget, dar am, ca şi domnia sa, un animal de companie. Îl cheamă Lio, e o broască ţestoasă cu handicap fizic dar foarte sănătoasă la cap, pe care-o tratez, multinivelar, cum se poate mai bine. (Să nu credeţi cumva că articolul fidgetian n-a avut rezonanţă şi în mine, aşa că azi dimineaţă m-am asigurat, o dată în plus, că fac tot ce se poate ca broasca mea să se descurce singură atunci când eu demult voi fi apus: i-am lăsat toată mâncarea pe raftul de sus.)

Despre flori şi despre albine, numai şi numai de bine. Însă despre suprimarea crudă a existenţei normale a unui animal, interiorizându-te în el pe tine, cu nevoia ta control şi, paradoxal, de ieşire din rol, asta-i altă mâncare de peşte. Hai să vă spun, înainte de a trece la experimentul de diagnostic moral, cu ce interpretare generală a subiectului rezonez (cândva, poate că în alt context virtual, am mai făcut precizarea asta: dacă ulterior veţi simţi nevoia să-mi aruncaţi cu bolovani în geamurile de la balcon, vă rog să alegeţi unii cu forme cât mai imperfecte, sunt o colecţionară înrăită de felurite pietre.) Am fost ajutată să privesc lucrurile aşa, astfel că, atunci când mă uit cu drag la broasca mea, mulţumesc din suflet lecturilor de tot soiul: într-un fel aproape natural, omul cu câinele (să-l personalizăm pe animal) rezolvă o discontinuitate destul de importantă în universul actual. Planurile animal şi uman ne-au unit dar ne-au şi izolat, ne-au supraetajat şi, în definitiv, ierarhizat, aşa se face că al meu primitiv câine nu-şi va dori niciodată să fie ca mine, ceea ce inteligenţa mea va accepta cu plăcere, la fel ca şi conştiinţa de sine. Însă, cel puţin la un moment dat, incapacitatea mea de a trăi în prezentul uman (manifestată chiar şi gramatical) mă va izola temporar  (salvator, poate) de însăşi existenţa mea şi mă va determina, într-un plan destul de bine-ascuns mental, să-mi doresc ieşitul din mine, din stratul meu special.  Animalul de companie nu-i altceva decât o punte între noi şi restul naturii pierdute şi câteodată dorite, pe care ne plasăm atunci când nu simţim c-am aparţine.  Animalul de companie stă cu trei picioare în lumea naturii şi cu unul în lumea noastră, adulmecând cald mirosul uman, e ca un fel de ambasador interlumesc, natural şi universal, cine n-ar dori, vorba lui Bosanquet (via Lewis) să aibă un reprezentant la curtea lui Pan? O punte între noi şi restul naturii sub-umane, de care, câteodată, ne este tare dor. Aceasta este varianta fericită, normală, când animalul, măcar pentru rolul lui de pod şi liant, e respectat şi neasimilat.

Ce te faci însă când o ai pe doamna Fidget în tine iar ai tăi, cu mare curaj şi înţelepciune, refuză supra-ofrandele tale de control şi-atâta dăruire? Ce faci când constaţi că îşi doresc (şi chiar reuşesc) să-şi fie ei înşişi darul liber şi curgător? Iată, ai un dram de noroc salvator: realizezi totuşi asta, îţi dai seama. Câinele tău însă n-are deloc: nevoia ta de control îl va transforma în erou nemuritor pentru restul familiei tale, pe care-o va salva de tine, dar nu-l va păzi, săracul, şi pe el. Îi vei mutila existenţa animală (de altfel, atât de decentă şi de normală), pentru că nu vei fi putut s-o faci cu cea umană. Pe bietul câine de apartament îl vei aduce în starea să aibă nevoie de tine toată viaţa, îl vei prosti şi infantiliza să-şi dorească doar ce-ţi doreşti tu, să aibă parte doar de ce vrei tu, când vrei tu, când poţi tu, pentru că, nu-i aşa, câte favoruri umane îi faci numai tu?

Pe doamna Fidget am condamnat-o virtual, am stabilit deja. Numai gândindu-ne la biată familia ei oropsită şi sărmanul ei patruped şi simţim, iarăşi, oareşce mişcări viscerale. Apropo de asta, ce spuneţi de un tânăr bărbat de 25 de ani care se masturbează în timp ce câinele său dă târcoale organelor sale sexuale şi iată, efortul comun, om-animal, conduce, aaaah, la efectul final? (Aţi vrea să vă arăt şi o poză sau vă mulţumiţi doar cu stilul meu literar?)

Ce părere aveţi despre asta?, au fost întrebaţi nişte studenţi occidentali (în cadrul unui studiu amplu, multidirecţional, pe care nu-l pot detalia acum, dacă mai vreau serviciu şi pentru ziua de mâine.) Phuuuuuaaaiiiii, repulsie totală, dezgust integral, condamnare morală pe linie, ucidere virtuală. De acord, au spus cercetătorii, acum vă rugăm să justificaţi moral răspunsurile Dumneavoastră. De ce un “phuuuuuaaaiiiii” atât de prelung şi de repezit? Lăsând la o parte oribilitatea de reprezentare, conform cadrului teoretic occidental, în lume se poate întâmpla orice, câte vreme nimeni nu este rănit. (Nu-i aşa? Ca folosirea animalelor în filme: staţi liniştiţi, e-adevărat că l-au împuşcat pe cal, da’ el, totuşi, n-a murit, fiind ditamai elementul contractual.)

Ei bine, la partea aceasta de raţionalizare, studenţii dezlănţuiţi întru a înfiera fără întârziere au devenit, absolutamente brusc, “înlemniţi moral”, n-au fost în stare să articuleze coerent nimic din proaspăt manifestata dezaprobare. De ce oare? Pentru că, va trebui să admitem cât mai curând, emoţiile deţin o pârghie importantă în a “ridica”, primordial,  aprobarea sau condamnarea. Când emitem judecata, în noi tace, dar loveşte, primitivismul emoţional (de ce oare îl consider, fără niciun studiu de care să mă sprijin, de rang esenţialmente vizual?) În cazul de faţă s-ar putea ca toţi (noi toţi) să fi văzut cu ochii minţii, până să se fi pornit tăvălugul cognitiv şi raţional, penisul lucios al unui câine excitat, alături de ochii închişi, dar satisfăcuţi, ai tânărului bărbat, suficientă bogăţie de concentrare a imaginii pentru a ne îngusta, rapid, perspectiva morală.

Să fie clar: nu susţin astfel de combinaţii între om şi câine (… oare între o veveriţă şi un raton da?…; mă mai gândesc, adică, pardon, mai “văd” până mâine). Dar cred că, aşa forţat cum e, exemplul e taman bun, prin impactul lui emoţional (iar?), să demonstreze cât de mare e prăpastia între afectul scurt, dar decizional şi (mai lenta) raţiune.

Când emitem judecăţi de condamnare, pare atât de clar (câtă inducere în eroare!) că ne-am gândit bine şi profund înainte, cum e şi normal, doar suntem inteligenţe superioare. Iacătă cum, dacă suntem întrebaţi după de ce oare am fost atât de categorici în verdict, în timp ce ni se cere asta nu scoatem  pe gură nici măcar un dram de onorantă şi morală justificare.

Eu v-am mai spus, cândva, ceva, preluat (şi adaptat) de la amicul Montaigne: în viaţă scriu istoria, orice aţi spune, timpurile verbale.

Dacă n-ar fi ocupaţi de doamnele Fidget, până şi câinii de apartamente s-ar apuca, mai serios, de gramatică.

_______________________________________________________

(Johnatan Haidt şi Mathew Hersh: „Sexual morality: the culture and emotions of conservatives and liberals”, 2001, Journal of Applied Social Psychology, 31, 191 – 221)

 Comentariile sunt închise pentru Ce face un bărbat excitat împreună c-un câine  Etichetate cu:

who am I?

 Posted by on 3 august 2011  Autocunoastere, Minte - corp, Psihologie
Aug 032011
 

O idee tare greu digerabilă, dar validată experimental de către un psiholog pe nume Michael Gazzaniga, ulterior şi de alţii, constă în faptul că mintea e divizata şi prin urmare Eul nu este unul singur şi nu este continuu.

Eul este o structura psihologică creată de mintea umană prin asocierea de la o vârstă timpurie cu corpul şi numele. Pare că Eul sau sinele e unul singur şi continuu, dar dovezile ne arată că suntem mai mulţi, căci mintea este altcătuită din module, considerând funcţionarea modulară a creierului, o teorie îmbrăţişată de majoritatea cercetătorilor din neuroştiinţe.

În cartea „Teatrul Minţii” a lui Jay Ingram găseşti referinţele pentru ideea de mai sus. În realitate funţionăm cu mai multe euri asociate mai multor module mentale. Mintea seamănă cu o federaţie de state, fiecare cu legile ei, deşi există şi legi fundamentale pentru întreaga federaţie doar că fiecare stat poate să le interpreteze nuanţat. De exemplu, legea percepţiei selective prin care atenţia se orientează în funcţie de interesele noastre. Dacă îmi e foame, voi descoperi o sumedenie de reclame la hamburgeri gustoşi pe care nu le-am observat, desi drumul imi este cunoscut. În funcţie de intensitatea senzaţiei de foame s-ar putea să văd un hamburger chiar şi acolo unde nu este. Cu toate astea, o altă parte a minţii îţi comunică cum că trebuie să ajungi la timp la întâlnirea stabilită şi că e necesar să-ţi amâni satisfacerea nevoii de hrană. Cei doi sine reuşesc să ajungă la o înţelegere şi astfel te opreşti pentru a-ţi lua hamburgerul dorit cu condiţia să-l haleşti la viteză maximă pe timpul deplasării. Un exemplu trivial şi totuşi în acest fel funcţionăm zilnic. Situaţia se complică când pe scenă în lumina reflectorului apar personaje (părţi ale minţii) cu nevoi psihologice mai subtile.

Nu întâmplător folosesc metafora teatrului. Reflectorul este eul conştient, cred eu cam fără mare putere, având o lăţime de bandă de maxim 40 de biţi pe secundă. La un aşa eu conştient cred că te întrebi urgent ce ne facem cu liberul arbitru. Fii fără grijă, dispui de el doar că într-o măsură minusculă şi doar uneori în versiunea optimistă.

Mintea ar fi o scena ca un fel de spaţiu unde se derulează procesele mentale. Deşi un astfel de spaţiu nu există în realitate după cum nici o minte nu există. Procesele cerebrale generează impresia unei minţii continue, deci şi a unui sine singular-continuu, la fel cum TV-ul generează impresia unei imagini continue, de altfel doar cadre fixe din pixeli coloraţi derulate la o anume viteză.

Câteodată când reflectorul mai luminează pe ici-colo prin marea scenă tu te mai prinzi de ceea ce se joacă în anumite momente. Şi dacă insişti cu reflectorul descoperi treptat tot mai multe detalii şi îţi poţi face o idee despre intriga acţiunii dramatice. Uneori când efortul de manipulare al reflectorului e prea mare pentru resursele tale energetice dată fiind o situaţie existenţială tragică, ambiguă, confuză apelezi la un specialist în teatru, care să te susţină şi să-ţi lărgească banda de conştiinţă. E bine de reţinut că acest specialist nu e un critic de teatru şi nici regizorul tău, chiar dacă e priceput la regia de teatru mental. Mai degrabă, e un martor care te însoţeşte prin propria ta dramă astfel ca tu sa dispui de mai multă lumină acolo unde consideri necesar să improvizezi ceva.

Cu un eu conştient putem face ordine printre personajele noastre astfel încât măcar uneori să coopereze şi nu doar să lupte pentru supremaţie. Este ca într-o şedinţă de consiliu unde se desfăşoară o negociere mediată de o terţă parte. Fiecare membru al consiliului vine cu propriile dorinţe şi nevoi. Sinele conştient se străduieşte să medieze negocierile. E de la sine înţeles că unii membri din consiliu sunt infantili, poate maliţioşi ori cine ştie cum. Cu cât negocierile reuşesc pe formula win-win cu atât un om funcţionează mai coerent, mai armonios în viaţa lui. Evident, primul pas e reprezentat de aşezarea la masa de negocieri. Nu întotdeauna ne iese mai ales cu personajele mai rebele care au o toleranţă microscopică în raport cu un cadru mai structurat.

Din perspectiva acestei teorii a eurilor multiple, devine incorect din perspectiva experienţială să ne exprimăm „eu vreau cutare, dar (tot eu) vreau şi altceva” sau „eu sunt un tip isteţ (sunt identificat cu această etichetă!) şi (tot eu) evident că nu sunt prost”, îmi doresc să fiu împreună cu acest bărbat, dar nu vreau să mă despart de cel cu care sunt”.  Un sine (eu) continuu există doar ca iluzie a minţii. O iluzie care crează impresia de coerenţă unitară în procesele mentale şi comportamentele umane – un tipar economicos şi simplu în procesul diferenţierii de mediu.

În realitate, există euri care curg unul după altul într-un perpetuum mobile de care nu eşti conştient. Tare mult i-ai mai trage una peste bot colegului tău care emite inepţii cu un aer pedant şi totuşi comunici cu el conciliant şi cu tact. Alte două euri, unul agresiv, celălalt diplomat, acesta din urmă câştigând dreptul de a fi pe scenă, celălalt rămânând în spatele cortinei.

Cu această idee în minte te poţi descoperi şi lăsa surprins de care alt sine mai apare în lumina reflectorului, renunţând la a te mai culpabiliza ori judeca nevrotic raportându-te la cine crezi tu că eşti, adică imaginea de sine. Dacă sinele e schimbător cum mai poţi crede într-o imagine absolută? Poţi, desigur, pentru că lăţimea de bandă a conştiinţei este extrem de îngustă. Acesta e unul din motive la care îl adăugăm pe cel al educaţiei parentale şi sociale (pardon, condiţionat, nu educat). Eşti într-un anume fel, fel care este recompensat şi nu esti altfel, pentru că eşti sancţionat. Un exemplu: fii blând cu surioara ta şi mama te iubeşte. Ai ţipat la ea, ţi-ai luat la revedere de la porţia de ciocolată (suficientă ca şi ameninţare). Ai luat notă mare aşa că mami cu tati te iubesc, deoarece eşti un băiat deştept şi silitor. Ai venit cu notă mică te-ai lins pe bot o saptămână de dat pe role, pentru că eşti un leneş.

A ne descoperi aceste parti din sine reprimate, negate şi sancţionate, dar şi pe cele recompensate şi apreciate merită eforturile noastre. În acest fel, cred eu că mintea începe să funcţioneze ceva mai coerent, iar tu devii o fiinţă ceva mai armonioasă, ceea ce face ca ceva mai multă energie să devină disponibilă, deoarece nu mai este consumată inutil prin cenzurarea unor părţi din sine. În alte cuvinte, oferim atenţie şi ne îngrijim de tot mai multe personaje de pe scena teatrului. Ce este actorul fără spectator? Personajele noastre au nevoie de audienţă. Cu puţină regie (cu un eu conştient) şi audienţă putem face spectacole plăcute, adică ne putem face viaţa mai frumoasă. Când te simţi fără chef, dă-ţi voie să fii fără chef, fără să te judeci aspru ca fiind leneş şi că arzi gazul de pomană. Sau, descoperi că poţi fi ipocrit, permite-ţi manifestarea ipocriziei fără să te mai culpabilizezi. Tu ştii bine că nu eşti doar aşa. E doar o particică din sinele tău, un sine ipocrit în aceste momente. Mi se pare absurd să îţi consumi energia pretinzând că eşti un om cinstit tot timpul, când vezi bine (şi-ţi mai spun şi alţii şi de mai multe ori) că poti fi un ipocrit. Iar ipocrizia, dar intrăm într-o altă discuţie, e o calitate ce oferă un avantaj evoluţionist. Nu crezi? Dar ce zici de oportunism? Cred că într-o anume măsură variabilă cu toţii dispunem de aceste aspecte, altfel n-am fi supravieţuit până în acest moment.

Aşadar, suntem mai multe euri care apar şi dispar asemenea valurilor. Pe unele conştiinţa le surprinde şi te întrebi „Oare ce-mi veni să ma comport aşa?”, iar pe altele nu, dar cineva apropiat te poate întreba „ce-ţi veni sa faci asta?”. Desigur, vei inventa nişte motive. De fapt, „povestitorul” aflat în emisfera stângă va inventa o explicaţie după cum arată cercetările lui Michael Gazzaniga.

 Comentariile sunt închise pentru who am I?