Iul 292011
 

sunt in carapace

 ma simt infasurata intr-un zid de care mi-e imposibil sa trec

 pe care majoritatea oamenilor din jurul  meu

il ocolesc cu gratie

la un moment dat am crezut ca am evadat

dar mereu si mereu ma intorc in acelasi loc

stransa intr-un mod ciudat de protector

 in invelisul pe care mi l-am construit ani la rand

confortabil si restrictiv in acelasi timp

acum multa vreme de-a dreptul salvator

are consistenta pantecelui matern

pe care niciodata nu mi l-am amintit

si duritatea sticlei incasabile

realitatea ar trebui sa fie mai mult decat o bila uriasa

realitatea ar trebui sa fie curgatoare mi se spune

pentru cine are curajul sa nu opreasca curgerea

si sa-i priveasca pe ceilalti in ochi

nu mai cred demult ca e suficient un pas si esti liber

nu mai cred demult ca trebuie doar sa vrei

calatoresc printre straturi

si astept sa ma transform

in fluture

 Comentariile sunt închise pentru in carapace sau realitate reproiectata
Iun 292011
 

În sinea mea vorbită, mi-aş dori să nu mai scrie nimeni niciun articol ceva vreme, iar aceaste versuri să rămână, mult timp, pe prima pagină.

Am cumpărat astăzi cartea şi am citit o singură poezie, prima,  interconexionând interiorul, după care i-am cerut autorului permisiunea de a o publica, răscolind după el exteriorul.

Vai de cei ce nu cred în poezia terapeutică.

Propunere

Ce-ar fi dacă într-o zi

ţi-ai aşeza oasele

pe scaunul gol al locului meu.

Nudul lemnos al mobilierului

e apreciat de lumina soarelui,

dar se bucură numai la

atingerea ochilor tăi.

Ce-ar fi dacă într-o zi

ai aştepta fiecare picătură

de ploaie,

să te construiască ca într-un

puzzle uriaş

în eternitatea dintre două secunde.

Ce-ar fi dacă într-o zi

ţi-ai întinde un vis

cu creta pe asfalt,

şi ai lăsa vântul să îl dezlipească

împingându-l spre viaţă

arătându-l lumii.

Ce-ar fi dacă mâine

ai fi visul tău de a fi

şi ţi-ai lăsa ochii să vadă

culoarea lor,

ce-ar fi dacă mâine

ai putea să iubeşti

rotocoalele şi dungile

pe care mâinile tale

le desenează când se mişcă

prin aer.

Ce-ar fi dacă mâine

ai putea să iubeşti

fiecare nod legat între

două fire de respiraţie

diferite.

Ce-ar fi dacă mâine

te-ai trezi într-un alt

univers,

la fel ca acesta,

numai că mai

atent.

LUCIAN ALECU

„IN (TERIOARE)”

Editura SPER

Colectia ISIS – Poezie terapeutica

Bucuresti, nr. 3, 2011

pag. 15 – 16

 Comentariile sunt închise pentru Mă tot gândesc la un titlu simplu şi potrivit, l-am găsit, în sfârşit: Lucian Alecu, “In(terioare)”  Etichetate cu:, ,
Mai 072011
 

Astăzi se împlinesc câţiva ani, vreo patru, de când a murit Octavian Paler. L-am iubit şi ştiu că şi el a făcut-o, printre molii, cărţi şi mulţi oţetari.

În Piaţa Constituţiei cântă Shakira.

Am scris un text pe care nu sunt în stare să-l public, dar nu pot lăsa ziua să treacă aşa.

Altfel cântă, în continuare, Shakira.

Nu m-agăţ de Octavian Paler. Nu, pentru că replica mea preferată, din cele câteva filme pe care, totuşi, le-am văzut, e cea a lui Harrison Ford, din “Strada Hanovra”: “te iubesc atât de mult încât sunt în stare să renunţ la tine.” Eu aşa trăiesc. Mă străduiesc să şi mor.

Când am hotărât să nu public textul, am ştiut imediat ce voi pune în loc. La locul lui, adică. E poemul meu preferat, cel care mă leagă cel mai mult de Gibran. Dar eu nu m-agăţ de nimic, nu, niciodată.

Cei care-am fost la Troia

I

Această dragoste,

această lumină care nu mă cruţă,

care mă obligă să-mi aduc totul aminte

şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,

cerul ca un obraz de copil.

Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.

Am fost poate naivi când ne-am suit pe corăbii,

am crezut tot ce ni s-a spus,

marea fierbea ca sângele nostru

şi când tăceau valurile

nu se auzeau decât vorbele noastre trufaşe

atât eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvânt găunos.

Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina

era un fel de amintire ciudată

şi printre păsări albe care zburau

între noi şi greşelile noastre

nu ne mai separa de zei decât moartea.

De ce trebuia să fiu vinovat

când eu n-am vrut decât să rămân credincios?

Uneori vântul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,

când eram stânjeniţi amândoi

şi nu mai ştiam ce să spunem,

dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,

iar păsările albe care zburau

pe mare între umbrele noastre şi zei

îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,

aceştia suntem şi nu alţii,

noi care-am fost împreună

şi singuri la Troia.

II

Am lăsat în urmă atâtea mări şi greşeli

încât mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?

De ce ne trebuiau remuşcările pentru a învăţa să iubim?

De ce trebuiau toate acestea, de ce?

Da, trebuiau.

Trebuiau, poate.

Trebuia poate mai întâi să fim vinovaţi

pentru a învăţa să iubim.

Trebuia să greşim

pentru a cunoaşte sfârşitul greşelii

şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună

că ştiu totul despre iubire şi ţărm.

Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi

ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni

n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că

nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decât noi

cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că

nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii

luminându-ne mâinile

în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte

mai bine.

Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,

şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.

De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot

răscumpăra

decât iubind şi mai mult ţărmul

pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?

Şi, mai ales, de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au

fost?

Când eu n-am vrut decât să rămân credincios.

Când noi n-am vrut decât să fim asemenea păsărilor

cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

III

Dar eu ştiu că moartea există

şi există şi ţărmul,

există în zori plaja goală

şi există urmele care ne fac vinovaţi,

există corăbiile care ne-au dus la Troia

şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,

există amintirile

şi există pescăruşii ţipând,

există nisipul de care mă lipeam gol la amiază

şi există locul gol de lângă mine,

există toate, numai tinereţea s-a dus

în acest prea lung asediu al Troiei,

în această eroare spre care ne-am dus liniştiţi.

O, gustul ucigaş al plecării.

IV

Am cutreierat ani în şir mările

şi când ne-am întors ne-am dat seama

cât de puţin ne îndepărtasem de ţărm.

De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.

Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri

numai că eram mai bătrâni

şi ne venea greu să surâdem.

Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a surâde uşor.

Şi iubim altfel, mai trist.

În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,

iubim…

V

Suntem obosiţi

şi nu ne mai separă de zei decât moartea.

Am văzut cum se goleşte clepsidra

şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,

nu numai cei care-au coborât să le umple, şi poate aşa trebuie,

altfel mormintele ar cuceri toată lumea.

Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.

Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine

lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.

Această dragoste,

această lumină şi vântul care nu ne cruţă,

care ne obligă să ne-aducem totul aminte….

Octavian Paler, “Scrisori imaginare”, Editura HISTORIA, Bucureşti, 2007, pag. 241

Pariu 87

 Posted by on 29 aprilie 2011  Poezie
Apr 292011
 

Am pierdut un pariu şi-acum, cât se poate de demn, plătesc. Pentru că ironia Universului mi-e prietenă intimă (interconexionaţii ştiu de ce), sunt nevoită să public poezie de-acum douăzeci şi patru de ani. Alegerile nu-mi aparţin, mulţumesc duşmanului de clasă măcar pentru putinţa acestor precizări.

***

mi se făcuse frig de-atâta tine

de dor de frig de soare

îmi era

şi îmi creştea din ochi aripă

de frig de dor de soare

mă durea

***

mă trezesc tremurând

lângă focul aprins de sălbatica umbră

a trupului tău

mă trezesc şi-mi adun îngrozită

privirile

numai spaţiul mai poartă

un mit dezrobit

– eu încerc să mă nasc fericită  –

iau o creangă uscată şi-o rup între dinţi

(ca jivina pădurii ce-şi sângeră gura)

e-un miros de mormânt

între cer şi pământ

lângă ape

se-aprinde pădurea

Echinocţiu de toamnă

si se făcea spre iarăşi toamnă

şi iar ploua cu anotimpuri

ecouri mari ce se răstoarnă

alunecând spre alte timpuri

zăpezile prelinse-n vânturi

se tot întorc spre miazănoapte

se-ntuneca de-o zi senină

şi de o linişte

aproape

Asta înseamnă

el nu se uitase în ambele părţi

înainte de a trece spre mine

căci eu eram prea mult înapoi

decât mult înainte

dar asta o-nţelegeam numai eu

şi păunii rotunzi din grădina albastră

asta înseamnă, adică

o acceptare necondiţionată

a existenţei lumeşti

ca pe o mare la ţărm

întoarsă spre tine

a fi sau a nu fi e ca valul

că nimic nu rămâne pe loc

Neputinţă

şi nu mi-e teamă că plouă

chiar dacă peştii sunt uzi

şi mult prea reci pentru

luna septembrie

n-am schimbat nimic

ţi-am spus: nu mi-e frică

mi-e doar puţină nelinişte

că plouă peste

stelele mele

şi s-ar putea să se schimbe culorile

din galben albastru

şi-atunci ce mă fac

Vină

Nemesis ridicase mâna dreaptă

şi m-arătase cu degetul:

ea –

întins mi se părea aproape

degetul

şi vina norocului mai presus

de orice speranţă

Ea nu mai exista demult

doar eu eram – inevitabil

mă aflam aici ca să răspund

elegant

întrebărilor

moarte psihică

biologia luând-o razna la stânga

fumuri

focuri

ziduri

rămâneam singură

cu degetul acela mare alunecat înainte

şi ştiam

eram vinovată de mine

ca de aruncarea cu pietre

într-un balon de nisip

Quod erat demonstrandum

sigur

teoria asta nu-ţi va ajuta la nimic

că unu şi cu unu fac doi

chiar şi-n jumătate fiind

asta ştii şi asta-i esenţial

teoria mea despre aşteptare şi moarte

nu fundamentează nimic

vreun principiu subţire măcar

ceea ce era de demonstrat

e chiar

quod erat demonstrandum şi-atât

oricât m-aş zbate

mai mult nu pot

aşteptarea, dragul meu,

e o dată precisă a morţii mele

din tine

Ultrabacovia

în parcuri plouă cu senzaţii

şi ne lovesc în ochi aluzii

în parcuri plouă şi e toamnă

şi se aude arta fugii

cât de aproape bate vântul

şi iarăşi singuri ne întoarcem

în parcuri plouă

şi prin parcuri

atârnă în copaci iluzii

Şi-ţi spun

şi-ţi spun

ţineam ostentativ la ostentativele

mele dureri

plăteam pentru ele exorbitante preţuri

grămezi de seve adânci

mi se aduceau la picioare

şi le luam regulat

le înghiţeam cu mândrie

îţi spun

dureroasă senzaţie

lovindu-ţi timpul

să-ţi sângereze-a vânt

Siguranţă

nu-ţi potrivi mişcarea falangelor

după mâna mea stângă

s-ar putea să observi o întârziere

de treizeci de ani lumină

trebuie să ai răbdare

să ştii să aştepţi

eu nu pot învăţa pe nimeni ceva

pentru mine  roata stelelor e o mare cădere

şi asta nu se învaţă

se simte

uite de ce mă  învârt în jurul meu

–          un cerc  –

fără să ameţesc niciodată

***

familia-mi dădea sfaturi

ori de câte ori plecam în excursie

toţi îmi spuneau

ai grijă să nu calci alături

dar nu asta era primejdia

–          că până la urmă ce-nseamnă

să ştii senzaţia tare

şi aerul gol în urechi

cu asta basta

s-a terminat totul –

nu asta era primejdia

(ce cuvânt)

dragostea

putea sta ascunsă după orice copac

ăsta sau ăsta

ameţeală curată

şi n-aş şti ce să fac

să-i spun bună ziua

sau să fug pur şi simplu

ea are degete lungi

şi te poate atinge pe ochi

să se sprijine foarte grea

de trupul tău foarte subţire

şi tu te prăbuşesti râzând

şi gata

***

fericirea avea orbite de fum

îşi întindea lascivă oasele

aş fi putut fi pierdută

dar eu ştiam răspunsul

îl ştiam

***

fiecare pas îmi urcă pe trupul

dintr-o dată departe de propriul meu trup

deasupra şi alunecândă

palidă umbra unui contur ce mi se potriveşte perfect

mi-e teamă că m-a zburat vântul

şi aerul m-a dus

dinspre sufletul meu spre altundeva

Naivitate

alaltăieri

mi se oprise pasul

la geamul proaspăt

cu păpuşi

alaltăieri

(ce zi cu soare

şi senină!)

mi se oprise pasul lângă geam

(ca o pendulă tacticoasă

în surdină)

mă căutăm în raftul

cu păpuşi

să pot să cred

că jocul nu-i o vină

mă căutam în raftul

cu păpuşi

alaltăieri

la geamul tău

vitrină

Are să treacă un timp

are să treacă un timp

– ultimul  –

până la ziua în care

vei fi dezlegat de pasărea neagră

care sfâşie gânduri

ciocul zdrobind dureros

aerul din jurul materiei noastre

are să treacă un timp

şi-ai să ajungi să afli

că există un ţărm

–  singurul –

pe care nefericirea îţi va fi dulce

şi repede ca zborul învăţat

înainte de vreme

Unui tânăr poet

tu crezi că nu văd disperat cum cauţi

să strângi în pumni senzaţiile certe

să le atingi cu ochii

să le adaugi cuvintelor închise în sonete

tu crezi că nu te ştiu cum taci şi taci întruna

descoperind pădurii vechi halucinaţii

sonorităţi lucind pe ape calme

de noi singurătăţi şi de vibraţii

***

se suprapun pe lungimile de undă

ale staţiilor radio

hieroglife necunoscute

bârâind enervant în sistemele standard

de comunicare între oameni

aproape de fiinţă

semnele astea mobile

între noi

chiar acum

(între eu şi-al meu mine)

stereotipie franjurată

realitatea multă

şi poezia tăiată

fără de care viaţa ar putea fi

mult prea ciudată