Sep 062013
 

La recomandarea unei bune prietene am ales in vara aceasta un loc de vacanta “family-friendly”: o cabanuta din muntii Alpi, gandita ca un urias loc de joaca. Am facut aceasta alegere gandindu-ne in primul rand la Ovidiu, baietelul nostru de aproape trei ani. Stiam ca se va bucura de toate minunatiile de jocuri si jucarii pe care avea sa le gaseasca acolo. Si mai stiam ceva: ca are nevoie sa fie impreuna cu alti copii, cu care sa poata interactiona intr-un cadru nestructurat si alaturi de care sa descopere cum este eficient (sau acceptabil) sa relationezi.

Si asa a si fost. Nici nu a trecut bine prima noastra zi acolo si, in timpul unei curse de masinute, inevitabilul s-a produs: baietelul nostru a avut prima experienta provocatoare a vacantei sale de vara. 🙂 Doi baieti ceva mai mari (4 si 5 ani) i-au taiat calea si i-au tamponat masinuta. 🙂 Iar pe Ovidiu l-au somat (in limba germana, desigur): “Plateste daca vrei sa treci!”. In primul moment, baietelul meu a fost usor descumpanit. Nu intelegea prea bine ce se intampla. S-a uitat inspre mine si tatal lui. Eram acolo, la cativa metri distanta, daca ar fi avut nevoie de noi. Nu ne grabeam insa sa intervenim (mesajul dorit al “neamestecului” nostru fiind: “avem incredere ca poti rezolva singur asta”), asta i-a fost destul de clar. Si atunci s-a hotarat. S-a uitat drept in ochii baietilor celor mari si, in cea mai curata limba romana si folosind cel mai prietenos si senin ton al sau, i-a intrebat: “De ce blocati, baietilor, drumul?”. 🙂 Nu stiu ce au inteles cei doi copii. Cert este ca, in mod miraculos, l-au lasat pe Ovidiu sa treaca. 🙂

Da, cei trei copii au gasit o cale de a isi rezolva singuri micul lor conflict. 🙂 Fara interventia salvatoare a unui adult. 🙂 Si asta in pofida barierei de comunicare reprezentate de limbile diferite pe care le vorbeau.

Lasand insa la o parte situatia specifica, pe care tocmai v-am prezentat-o, voi credeti?  Ar trebui ca adultii sa intervina in conflictele copiilor?

In ceea ce ma priveste, atata vreme cat aceste conflicte NU presupun violenta fizica/ verbala/ emotionala, raspunsul meu este nu.

Si iata de ce: atunci cand adultii intervin in conflictele dintre copii, ei preiau automat puterea: ei sunt cei care vor lua de acum deciziile, lasandu-i pe copii sa se simta neputinciosi si neimplicati. Pentru a le oferi copiilor oportunitatea de a isi exprima ganduri, sentimente, idei referitoare la situatia cu care se confrunta, pentru a le da posibilitatea de a descoperi noi si noi modalitati de comunicare, pentru a nu ii priva de sansa de a fi parte a solutiei, cred ca ar fi nevoie ca adultii sa faca un pas inapoi, intr-un demers al grijii respectuoase fata de copiii lor.

Bine, bine… si atunci ce putem face, daca alegem sa nu intervenim imediat, la cald, pe masura ce filmul al carui erou principal este chiar copilul nostru se deruleaza in ritm rapid, sub ochii nostri?

Ei bine, am putea, bunaoara, deveni “ochi si urechi”, cum spune o veche si inteleapta vorba romaneasca. 🙂 Am putea alege observatia rabdatoare in locul actiunii grabite, am putea ramane prezenti si conectati la ceea ce se intampla fara a deveni intruzivi, fara a prelua cu orice pret controlul. Si, pentru ca am tot observat si observat si iar observat ce s-a petrecut, cred ca am fi in masura sa discutam mai tarziu cu copilul nostru despre cele vazute si intamplate.

Spre exemplu, daca am remarcat ca fiul nostru/ fiica noastra a gestionat eficient o situatie, ne putem exprima aprecierea fata de actiunile sale: “Am observat ca, atunci cand Danut te-a impins, i-ai spus limpede ca nu iti place asta, iar el s-a oprit. Ma bucur ca ai reusit sa ii arati ca nu e ok sa continue asa.”

Iar daca el/ ea este cumva prins(a) in vartejul unor emotii puternice, cel mai bun lucru pe care il putem face este pur si simplu sa ii reflectam starea: “Vad ca esti trist(a). Ti-ar fi placut sa te fi putut juca impreuna cu ceilalti… nu e de mirare ca simti astfel.” Este posibil ca noua, adultilor, situatia cu care s-a confruntat copilul nostru sa nu ni se para grava. Cu toate acestea, sentimentele copilului trebuie luate in serios si validate. “Cand ii confirmam starea psihologica si ii exprimam dezamagirea, copilul capata adesea forta de a infrunta realitatea.” – spunea Haim Ginott. Si: “Afirmatiile dovedind intelegere trebuie sa fie anterioare celor continand sfaturi si instructiuni.”

Si, pentru ca tot a venit vorba de sfaturi si instructiuni, imi vin in minte vorbele pline de haz ale lui Marshall Rosenberg, care povestea amuzat ca nu s-ar incumeta sa ofere sfaturi fiilor sai decat in situatia in care acestia i-ar adresa o cerere scrisa si autentificata notarial. 🙂 Nu sunt sigura ca vom avea parte de astfel de cereri, in calitate de parinti. 🙂 Dar nu disper. 🙂 Pentru ca stiu sigur: copiii invata ceea ce traiesc. Asa ca nu-mi ramane decat sa fiu eu insami un bun model. 🙂 Apropo, ati auzit de ceva cursuri bune de conflict & anger management? 🙂 Glumesc. 🙂

 Comentariile sunt închise pentru „Do less, observe more, enjoy most” :)
Sep 022013
 

Profit de faptul că un curs fain de psihologie socială se desfăşoară chiar acum, pentru a povesti (din nou, dar prima dată aici) despre unul dintre „locurile” mele preferate de petrecere a timpului online: Coursera.org.

Un portal care adună la un loc, as we speak, 433 de cursuri de la unele dintre cele mai prestigioase universităţi din lume (Stanford, Johns Hopkins, Pennsylvania, University of London – pentru a menţiona doar câteva), în limbile engleză, spaniolă, franceză şi chiar chineză. Este vorba despre cursuri online, gratuite. La care ai acces doar creându-ţi un cont.

Dar entuziasmul meu nu se opreşte aici. De fapt aici abia începe.

Entuziasmul meu ia proporţii pe măsură ce cursurile la care m-am înscris încep şi se derulează. Pe scurt, lucrurile stau cam aşa: după ce te înscrii la un curs, primeşti notificări prin e-mail când se apropie data de început a cursului. Uneori eşti invitat să completezi un chestionar de început.

Cursul în sine înseamnă o colecţie de video lectures cu o durată care variază între 10 şi 20 de minute (profesorul care ţine cursul la Universitatea respectivă este filmat), o serie de quizz-uri (un quizz urmează de obicei unei secţiuni de cursuri filmate), o listă de recomandări bibliografice – disponibile tot pe platformă şi temele (de mijloc şi final de curs). Există şi un forum de discuţii cu un milion de topicuri (la un curs se înscriu simultan câteva zeci de mii de cursanţi din toată lumea), iar dacă primeşti un punctaj de minim 70% (la unele cursuri limita e şi mai ridicată), participarea îţi este recunoscută printr-un certificat.

Dar motivul pentru care iubesc eu platforma asta este legat de… cum să vă spun… felul în care se predă. Iar pe acesta, cum să vi-l descriu? Logic? Uşor de înţeles? Relevant? Fără fasoane? La obiect? Conectat mereu mereu mereu cu viaţa reală, cu situaţiile în care poţi aplica ceea ce ţi se predă. Documentat – aşa de documentat, încât de multe ori pun pe pauză, notez, caut, citesc, reiau. Îmi vine să zic “de alt nivel”, cu tot riscul de a părea snoabă.

Este o educaţie de alt nivel. Gratuită. La un click distanţă. Întrebarea este: aveţi ce vă trebuie (curiozitatea, dorinţa, determinarea) pentru a profita de ea?

Vă las în încheiere cu un TED în care Daphne Koller (unul dintre cei doi fondatori Coursera) povesteşte cum i-a venit ideea şi planuri de viitor are. Enjoy!

 Comentariile sunt închise pentru NU AI SĂ CREZI! Educaţia pe care ţi-ai dorit-o întotdeauna e la un click distanţă!  Etichetate cu:,
Aug 012013
 

Pentru unii din adeptii relationarii moderne cu copilul, dintr-o pozitie asertiva si care nu presupune aplicarea retetei clasice de pedepse si recompense, o mare dilema se poate naste: daca nu sunt/nu vreau sa fiu intr-o pozitie de autoritate [cel putin nu fatisa] si nu vreau sa aplic pedepse copilului, atunci cum il disciplinez? Se poate naste in acelasi timp si  fermecatoarea iluzie ca copilul se va disciplina singur, privind in mediul social si la parinti, daca se poate fara nicio interventie activa din partea parintelui sau a oricarei alte figure de autoritate, ca de exemplu educatorul; acest lucru s-ar putea intampla in cazul copiilor excesiv de constiinciosi sau prin disciplinare fortata in grupul de socializare, lucru nu foarte recomandabil. Pare aici ca parintele se afla in periculoasa ipostaza de a ajunge sa fie excesiv de permisiv cu copilul, in dorinta sa foarte mare de a evita cu orice prêt o pozitie de autoritate pe care o asociaza mult prea mult cu pentru unii cunoscutele “eu te-am facut, eu te omor” sau “e casa mea, faci cum zic eu”.

Asa ca o sa zic cu gura plina: este in regula sa te afli intr-o pozitie de autoritate fata de copil, mai ales ca –nu e asa?, este exact pozitia naturala parinte-copil in care copilul se asteapta sa fie protejat, sa fie in siguranta. In momentul in care facem orice sa ne debarasam de responsabilitatea noastra in relatie si predam puterea copilului, asta nu poate avea decat consecinte negative, punand copilul in situatia confuza de a se descurca singur, la un moment in care acest lucru nu e inca posibil.

Pentru a se dezvolta armonios si a deveni independent, copilul are nevoie in primul rand  sa se simta in siguranta, sa se simta acceptat, iubit si valoros el ca persoana si in al doilea rand sa stie care sunt regulile de functionare a lumii, de convietuire in societate. Aceste reguli mai poarta si nesuferitul nume de limite.

Nu cred ca stilul democrat de parentare ar trebui sa fie un scop in sine, asa cum n-ar trebui sa fie nici cel autoritar si nici cel permisiv. Cred ca este nevoie de toate aceste atitudini in relatia cu copilul si probabil pentru o buna relatie ar fi recomandat sa predomine cel democrat, adica cel in care parintele explica copilului regulile si deciziile si comportamentele pentru a-I oferi sansa de a intelege si de a putea dezvolta in viitor rationamente si comportamente asemanatoare.  Insa de la caz la caz si de la copil la copil, poate fi nevoie fie de un stil mai ferm [mai ales pentru copiii care vad in incalcarea limitelor un sport deosebit de amuzant, putand ajunge prin aceasta sa se puna in pericol] fie de un stil mult mai bland [as vedea aici copiii cu un temperament excesiv de timid, foarte sensibili care nu au nevoie de prea multe intariri in a respecta regulile, dar au nevoie de multe permisiuni de a se exprima si de a-si afirma nevoile si dorintele]. In acelasi timp, orice copil poate trece prin perioade de mare rebeliune sau de mare sensibilitate, deci nu a-si arunca la gunoi posibilitatea unei excesive autoritati sau permisiuni. Totodata consider ca insistenta foarte mare din partea parintelui de a se afla musai in stilul parental corect- sa zicem cel democrat- poate duce la o artificialitate in relatia cu copilul. Atunci cand ne cenzuram la maxim comportamentele, emotiile si reactiile, tindem sa devenim o papusa care spune niste lucruri frumoase si corecte “ca la carte” insa ajungem sa nu mai fim in relatie pentru ca de fapt nu ne mai exprimam pe noi; aceasta nu e insa o invitatie la a ne lasa libera furia si a navali cu ea asupra copilului [putem sa rezervam acest comportament terapeutului 🙂 ]

Secretul relatiei cu copilul mi se pare ca nu se afla in stilul parental cat in stilul de comunicare- ca de altfel in orice alta relatie intre doua fiinte umane. Si aici vobesc despre comunicarea asertiva. Ce inseamna a comunica asertiv? Inseamna a vorbi despre tine, la persona intai. Inseamna a spune in mod respectuos celuilalt despre ce anume te deranjeaza/iti place/ti-ai dori. Inseamna in acelasi timp a pune limite. Exemplu: “Ma deranjeaza cand ma tragi de par, te rog sa te opresti acum. Daca continui, te voi da jos din brate” [spre deosebire de: daca o iubesti pe mami, nu o mai tragi de par sau: hai mai iubire nu ma mai trage de par] . Asertiv este insa si: “Sunt atat de furioasa acum, ca imi vine sa sparg ceva. Nu pot vorbi cu tine despre asta acum”.

Din perspectiva mea, cam toate cartile despre educatia copilului sunt in esente niste lungi training-uri de comunicare asertiva. Este la fel de adevarat ca pentru a putea comunica asertiv este nevoie de un adult integrat, insa in acelasi timp vad comunicarea asertiva ca pe o limba straina care poate fi invatata in mod mecanic pana la un anumit punct, pe principiul comportamentul poate modela cognitia.

Si iata ca ne apropiem de raspunsul la intrebarea daca nu mai aplicam pedepse, cum punem limite. Simplu, in mod asertiv. Sunt probabil déjà enervanta si de fapt nimic nu e simplu in toata teoria asta mai ales cand juniorul tocmai l-a lovit inca o data cu lingura in cap pe ala mic in ciuda asertivitatii noastre spumoase si elegante. Probabil ca e momentul pentru o extragere autoritara a obiectului criminal din mana agresorului. Dupa care se recomanda aplicarea unei doze excesive de blandete si permisivitate asupra ranitului urlator.

Dar care este diferenta intre pedeapsa si limita. Cea mai mare diferenta din punctul meu de vedere este aceea ca limita nu are niciodata scopul de a umili in vreun fel copilul, de a-l face sa se simta vinovat si rusinat de ceea ce a facut. Scopul limitei este de a preveni repetarea comportamentului nedorit si in mod ideal internalizarea de catre copil a necesitatii comportamentului dezirabil. De aceea de obicei sunt insotite de plictisitoare explicatii si detalieri care e bine sa nu fie o forma deghizata de morala ci mai degraba o mostra de gandire critica si rationament stralucitor 🙂 . Optim ar fi de asemenea ca rezultatul imediat al limitei si anume consecinta sa fie ata constructiva cat si reparatorie.

Limita poate fi:

–          O consecinta naturala a actiunii copilului

–          O consecinta care are legatura cu actiunea copilului pe care parintele nu o considera acceptabila

–          O regula de buna purtare in societate

 Limitele trebuie sa fie cunoscute copilului dinainte, in sensul in care acesta poate aprecia daca doreste sa isi ia riscul de a suporta consecintele faptelor sale. Limitele trebuie sa fie rezonabile, pe masura gravitatii faptei si sa se poata implementa in practica.

“Daca nu imi dai iphone-ul acum, nu te mai joci niciodata pe el” nu pare sa aiba sanse de a fi pusa in practica.

Dupa cum vedeti, limitele sunt de asemenea extrem de personale si legate foarte mult de practicile fiecarei familii. Exista si aici necesitatea unei autoeducari in a nu exagera in a pune limite sau a alege sa pui prea putine limite.

Si acum niste exemple pentru edificare:

  1. Copilul sparge vaza preferata din greseala in timpul activitatilor sale normale.

Pedeapsa: Stai in camera ta singur o ora sa te gandesti la ce ai facut.

Limita: nu e necesara, dupa cum ziceam a fost o greseala si dupa cum stim oricine poate sa greseasca. Daca se repeta foarte des, poate fi o problema de atentie, de coordonare sau de lipsa de limita in ceea ce priveste tipurile de jocuri acceptate in preajma vazelor pretioase; sau vazele pretioase ar trebui sa stea intr-un loc mai sigur.

Exista totusi consecinte: parintele probabil va fi suparat ca a pierdut un lucru important pentru el si probabil va comunica acest lucru copilului. Copilul poate fi invitat sa ajute la strangerea ramasitelor vazei.

  1. Copilul nu si-a facut tema la matematica.

Pedeapsa: 1. nu are voie la televizor o saptamana [in ce fel il va ajuta asta sa isi faca temele?] 2. Va primi o nota mica [nota reflecta in general nivelul de cunostinte; daca nu si-a facut tema, inseamna ca de fapt nu stim care este nivelul cunostintelor copilului; ar fi nevoie – stiintific vorbind – de un test pentru a determina asta]

Limita: 1. Timp de o saptamana imi vei arata in fiecare seara temele facute la matematica 2. Va fi mustrat [speram intr-un mod asertiv] de catre profesor si e posibil sa fie invitat sa rezolve niste exercitii asemanatoare cu cele din tema. La o extrema a creativitatii, va gasi atat de interesante si amuzante respectivele exercitii incat data viitoare va face tema din proprie initiativa cu maxim de curiozitate [se intampla in Finlanda 🙂 si in context larg in Montessori] 3. Va scrie un eseu pe tema “de ce nu-mi place sa fac temele la matematica”, iar parintele un altul pe tema “de ce vreau sa iti faci temele la matematica” si le vor citi reciproc [glumesc, dar probabil o astfel de conversatie ar fi necesar sa aiba loc pentru a evita pe viitor repetarea aplicarii limitelor de mai sus; plus vreau sa va arat ce amuzant poate fi sa pui limite]

  1. Copilul scoate limba la ceilalti in timp ce luati masa la McDonalds.

Pedeapsa: nu mai primeste de mancare. [intr-o anumita masura benefica pentru sanatatea lui 🙂 , dar fara legatura cu actiunea]

Limita: 1. daca continui sa faci asta, vom pleca imediat acasa [daca nu te poti comporta civilizat in societate, atunci nu poti sa fii in societate] 2. [varianta neserioasa] Observ ca te plictisesti, te rog sa te joci cu fratele tau de-a scosul limbii.

In ce privinte ar fi foarte bine sa nu existe limite sau cu alte cuvinte in ce privinte limitele de stabilit sunt in sarcina copilului, nu a parintelui. Ce veste buna, nu e asa? Sa mai munceasca si altii la limitele astea.

Aici o sa prezint niste idei de la Jesper Juul dar nu cred ca numai de la el. Cum veti observa textul are diacritice pentru ca e luat direct din lucrarea de licenta si daca am gasit un program cu care sa le pun nu cunosc niciun program cu care sa le scot 🙂

Copilul ar trebui să fie lăsat a fi responsabil pentru:

–          simţurile sale: să decidă ce are gust bun ce are gust rău, ce sunete îi plac, ce culori îi plac

–          emoţiile sale: să aibă permisiunea să se simtă trist sau fericit, să nu îi fie negate trăirile

–          nevoile sale: să decidă când îi e foame, când îi e sete, somn, când doreşte apropiere când distanta

Încurajarea acestor responsabilitati duce la crearea a ceea ce Juul numeşte limbaj personal, pe care de fapt copilul îl are încă de la naştere, dar care ulterior este înnăbuşit de cerinţele părinţilor de a se conforma imaginii lor despre cum ar trebui să fie un copil. Limbajul personal se exprimă astfel “Eu vreau să…. Eu simt…Eu am nevoie să….”

Limbajul personal permite copilului să îşi păstreze integritatea şi să pună propriile limite fără să le încalce pe ale altora. Bebeluşii şi copiii mici vin echipaţi cu propriul lor limbaj personal:

–          când nu le e foame întorc capul de la sân sau regurgitează

–          dacă le e frig sau cald, dacă sunt uzi, se agită sau plâng

–          se apropie în mod natural de oamenii de care sunt atraşi şi îi resping pe cei care nu le plac

–          aleg haine care reflectă starea lor de spirit şi nu vremea de afară,

şi dacă nu le sunt încălcate limitele în mod repetat [ hrănire forţată, îmbrăcare exagerată, impunere de emoţii corecte social] îşi pastreza competenta de a transmite ceea ce au nevoie şi ceea ce vor. Desconsiderarea competenţei copilului duce în fapt la pierderea ei şi la pericolul ca copilul să coopereze cu adultul cu încălcarea siguranţei sale fizice sau psihice.

Funny thing, iata ca aflam ca de fapt ca asertivitatea asta este de fapt un limbaj personal cu care ne nastem, dar cei mai multi dintre noi il uitam intrucat limbajul acceptat social pare a fi special gandit, implementat si controlat sa vina in incalcarea si desconsiderarea fiecarei nevoi personale aratate mai sus. Limba straina e de fapt limba prima demult uitata 🙂

In concluzie, parintele trebuie sa ia anumite decizii pentru copil si in acelasi timp poate invata copilul despre cum se iau deciziile, acordandu-i o posibilitate de alegere in chestiunile ce il privesc direct si personal si ghidandu-l in acest proces. Unele din aceste decizii se refera si la limite, esentiale atat pentru siguranta, cat si pentru dezvoltarea independentei copilului. Ce facem atunci cand copilul insista sa tot testeze limitele? Ce subiect interesant, nu?

 Comentariile sunt închise pentru Despre pedepse si limite [continuare promisa acum mai multi ani]

Linişte.

 Posted by on 28 iulie 2013  Autocunoastere, Psihologie sociala
Iul 282013
 

În mintea lor nu e deloc linişte. E o avalanşă de idei, colorate şi strălucitoare, sunt argumente de pus în balanţă şi analizat atent, înainte de luarea unei decizii; pot să fie planuri şi strategii; sunt întrebări; personaje din cărţi şi din realitate, replici pe care ar fi vrut să le dea în discuţiile de grup – şi n-au reuşit.

Sunt, în schimb oameni tăcuţi; oameni care pot părea ezitanţi; care stau mult pe gânduri. Care nu se grăbesc să ia cuvântul, cărora nu le place să fie în centrul atenţiei, deşi au multe de oferit. Sunt oameni pe care lumea „asurzitoare” îi oboseşte, pe care stimulii îi epuizează, pe care locurile aglomerate îi lasă fără energie. Sunt introverţii. Şi povestea lor o spune Susan Cain în „Quiet: the Power of Introverts in a World that Can’t Stop Talking” – tradusă şi la noi şi apărută în Colecţia Cărţi practice a Editurii Paralela 45.

liniste2

Povestea noastră.

Noţiunile „introvertit” şi „extravertit” sunt unele dintre puţinele cu care psihologii din lumea întreagă sunt de acord (ei, care nu sunt de acord cu aproape nimic altceva). Şi sunt noţiuni pe care le-am învăţat la şcoală.

Dar nu cred că am conştientizat până acum cât de valorizat şi încurajat este stilul extravertit, cum se subînţelege (atunci când nu se afirmă de-a dreptul) că dacă eşti mai tăcut şi mai retras, dacă îţi place să citeşti şi dacă nu te arunci cu capul înainte în luarea deciziilor – ceva este în neregulă cu tine şi ar trebui să faci ceva în privinţa asta.

Cartea reuşeşte să pună în lumină punctele tari ale introverţilor, fără a le minimiza pe cele ale persoanelor extravertite, oferind în acelaşi timp sugestii pentru gestionarea punctelor slabe şi idei despre cum pot funcţiona împreună oameni cu stiluri diferite, mizând unii pe calităţile celorlalţi şi chiar bucurându-se unii de compania altora.

În plus, oferă idei pentru părinţii care au copii aparţinând celuilalt stil, pentru partenerii de cuplu care încearcă să găsească o cale de mijloc între a da 52 de petreceri de vineri seara pe an – şi a se închide în casă numai ei doi şi pentru cei care au o pasiune pentru un anumit domeniu profesional care „aparţine”, în mod tradiţional, stilului cu care ei nu sunt obişnuiţi.

Am citit-o într-un loc liniştit, pe malul unei ape, printre copaci (aşa cum se poate vedea mai sus). Iar la final, pentru a decide dacă este pentru voi sau nu, vă las cu speech-ul TED al lui Susan.

Iul 112013
 

A studiat biologia la vârsta la care majoritatea copiilor abia începeau să se prindă că monstrul de sub pat este o poveste expirată, iar luna nu este un balon pe cer. La 10 ani deja a început să publice articole. Primul său articol a apărut într-o revistă de istorie a naturii în care descria o vrabie albinoasă pe care o observa în parcul din apropierea casei. Apoi în adolescență a fost în mare parte absorbit de studiul fetelor cu fustă ffffoarte scurtă….nu, nu scuze, îmi fugiseră  ochii pe o revistă de scandal, vroiam să spun că fost abosorbit de studiul moluștelor. La 21 de ani deja își terminase doctoratul în biologie, iar cu 4 ani mai târziu a început să devină foarte pasionat de psihologie (tu ce făceai la 25 de ani? Eu pot să-ți răspund dar nu vreau să mă laud J), lucru care nu s-a schimbat tot restul vieții lui (94 de ani). În timp ce ajuta la elaborarea itemilor pentru testul de inteligență Albert-Simon, interesul i-a fost captat mai degrabă de răspunsurile greșite ale copiilor decât de cele corecte. Funny, little guy!  Greșelile făcute de copilași se pare că era comune majorității celor cu vârsta până în 8 ani (făceau același fel de greșeli). Așa a pornit să studieze pe cont propriu mintea copiilor și în scurt timp a început să dezvolte o teorie nouă (pe vremea aceea „legile” psihanalizei erau foarte răspândite) despre stadiile dezvoltării cognitive bazată pe  studiile sale, atât în psihologie cât și în biologie. O teorie, care azi, apare în toate manualele de introducere în psihologie. Multe dintre observațiile acestui copil precoce a cărui identitate probabil ți-ai dat seama de mult că este Jean Piaget, sunt încă în picioare în zilele noastre (desigur altele sunt criticate de noile cercetări). Am uitat să spun că Piaget s-a născut într-o țară pe care de ceva timp o admir puternic datorită unei asociații pe nume Dignitas, Elveția.

Mi-am zis: Ce minunat! Un copil care a schimbat lumea! Am o groază de motive să îmi arăt admirația pentru realizările lui care m-au luminat în multe privințe.

Da, Jean Paget a fost un observator fin al minții umane, reușind să surprindă erori de gândire specifice anumitor etape de vârstă asociate cu 4 stadii de dezvoltare cognitivă (intuiești bine, e vorba de acele momente de amuzament create de lipsa de logică cu care copiii răspund la întrebările puse de adulții despre care sper să fi ajuns în stadiul operațiilor formale cu succes ). Faptului că lucrez cu copiii și cu familiile lor mi-a oferit o ocazie minuntă să observ (sau să-mi fie împărtășite de părinți) aceste tipuri de gândire magică și m-a inspirat să vă scriu.

Iata cum demonstreaza Piaget cu unul dintre micutii lui subiecți „realiști” (de fapt incapabili să facă distincția între persoana lor și lume și între gând și realitate) în vârstă de 6 ani primul stadiu de dezvoltare cognitiva:

Piaget: De unde vine visul?

Copilul: Din noapte.

P: Ce e el?

C: E seara.

P: Cum e noaptea?

C: E neagră.

P: Cum se fac visele?

C: Acolo afară(arată spre fereastră).

P:Din ce sunt făcute visele?

C: Negru.

P: Da, dar din ce?

C: Din lumină.

P: De unde vin?

C: De la lumini de afară.

P: Unde sunt ele?

C: Sunt undeva acolo, afară (arată spre becurile stradale).

P: De ce vin visele?

C: Pentru că le face lumina.

 

Da chiar, de unde vin visele? Mai avem un candidat considerat de Piaget „foarte inteligent” care ar putea ști răspunsul. Cum care răspuns? Răspunsul șoptit de prietenul imaginar. Ia să vedem:

P: Ai uneori vise? Ce e un vis?

C:Te gândești la ceva noaptea.

P:Tu cu ce visezi?

C: Cu sufletul, cu gândurile.

P:De unde vine visul?

C: În timpul nopții. Noaptea e cea care ne arată visul.

P: Ce înseamnă asta? Unde este visul în timp ce visezi?

C: e în…(era pe punctul de a spune în cap) e între noapte și cap.

P: În timp ce visezi ai ochii deschiși sau închiși?

C: Închiși.

P: Și atunci unde e visul?

C: Când vezi negrul atunci vine visul.

P: Unde este?

C: Când nu dormi, e în cap. În timp ce dormi iese. Când e noapte, e noapte, dar în timp ce dormi nu mai e noapte.

P: Când vine visul unde este?

C: În fața ochilor și se așează pe perete.

P: Tatăl tău ar putea să-l vadă?

C: Nu.

P: Doar tu?

C: Da, pentru că eu sunt cel care doarme.

 

Eu am rămas cu mintea fixată la întrebarea tu cu ce visezi? Nu de alta dar eu aș fi răspuns că visez cu elefanți, indieni, soldăței sau angry birds, după caz J. Dacă îl visezi diseară pe Piaget am să-l întreb : mă, sigur asta era un copil inteligent sau un inteligent copil?

Dialogurile sunt extrase din cartea Psihologia Superstiției, Stuart Vyse, Editura Trei, 2012.