Noi 042012
 
Deja am primit doua reactii…de la femei…asa incat o sa sintetizez ca sa intelegi:
Deci:
– pentru ca El cand vede o femeie (fie ea si de 70 de ani) desfacuta in fata lui, cu greu se poate abtine sa nu o penetreze
– iar Tu, cand vezi un barbat gol in fata ta (mai ales de 70 de ani), te gandesti la consecinte, la ce se face, la ce nu se face, la ce valoare adaugata ti-ar aduce relatia cu el.
te-as sfatui sa intelegi. Si sa il accepti. Pentru ca nu se poate opune genelor (erectia tot o are), ci poate doar eventual sa isi adapteze comportamentul.

 Comentariile sunt închise pentru De ce? Pai uite: de-aia!
Noi 042012
 
Barbatii sunt neajutorati si aflati la mila femeilor, chiar daca le place sa creada ca nu este asa. Daca acesta nu ar fi un site respectabil, as spune ca p..a nu stie carte (dupa cum cu totii cunoastem), dar si ca opusul p..ii conduce lumea. Si asa este!

Femeia alege! Lucrurile se intampla atunci cand vrea femeia sa se intample, nu atunci cand vrea barbatul.

Sa gandim putin din perspectiva psihologiei evolutioniste si sa vedem ce nenorocire s-ar intampla daca ar alege barbatul. Daca societatea s-ar ghida dupa genele si instinctele barbatului, imperecherea ar fi la ordinea zilei, oricand si aproape cu oricine. Este evidenta tendinta masculului de a-si imprastia sperma in cat mai multe vagine. Daca societatea nu i-ar interzice asta, atunci impreunarea ar avea loc foarte des, haotic, fara responsabilitate, aproape fara anticiparea consecintelor actiunilor. Barbatul nu se imperecheaza cat ar vrea, intrucat nu traieste intr-o lume ale carui reguli sa fie stabilite de barbati! Continue reading »
Oct 092012
 

Să le numesc mituri maritale/conjugale? Hmmm…nu ştiu. Mi se pare o formulare mult prea blândă. Le-aş numi mai degrabă bullshit-uri maritale. Nu le-am cunoscut până săptămâna trecută când am citit cartea care le tratează cu (prea) multă clemenţă (dacă mă întrebi pe mine), însă de ceva ani încoace le intuiam. Dacă aş fi fată deşteaptă, m-aş opri din scris chiar în clipa asta, întrucât sunt furioasă şi s-ar putea să las furia să se reverse şi în rândurile ce urmează, fapt ce nu mă va face la final mai puţin furioasă decât în momentul prezent, deoarece „lovitul în perne” nu funcţionează şi aşa-zisul „descărcat” prin exprimarea directă, făţişă şi violentă a emoţiilor este tot un mit (pentru asta citeşte 59 seconds, Richard Wiseman, 2010, Pan Books (MacMillan, London) – căreia, fie vorba între noi, mi-a fost lene să îi elaborez recenzie).

 

În primul rând, ca să fie clar: şi mie mi-ar fi plăcut ca bullshit-urile de mai jos să fie adevărate. Sigur că ar fi fost confortabil să nu fie doar mituri, ci să fie însăşi realitatea. Şi mie mi-ar fi plăcut să existe „the one and only”, „a soulmate for everyone”, soartă, lucruri care dacă e să se întâmple, se vor întâmpla etc. Şi mie mi-ar fi plăcut ca natura umană să fie alta, motiv pentru care mă înfurii deseori. În al doilea rând, dacă tot au existat pe lume nişte oameni care să fi studiat aria psihologiei cuplului în mare amănunt şi cu mare dedicaţie şi profesionalism, de ce să nu le dăm crezare? De când mă interesează subiectul, am adus în diversele discuţii cu semenii unele aspecte pe care le-am citit prin cărţile împrumutate de la Adrian. Şi am ajuns la o concluzie: ori eu nu sunt suficient de convingătoare, ori oamenii sunt atât de reticenţi la schimbarea propriilor idei şi viziuni asupra vieţii şi în plus, valorizează atât de mult experienţa individuală încât orice altceva care diferă de ceea ce cred ei, simt ei, presupun ei sau şi-ar dori ei etc., nu are niciun fel de sâmbure de adevăr. De pildă: „Ce spune, fată, Gottman ăsta? Rahat pe băţ! Nici gând! Nu-i aşa. Stai să îţi povestesc eu experienţa mea şi să vezi că se înşală.”, „Eee, eu nu cred în cercetarea asta ştiinţifică. Altfel e în realitate. Realitatea nu e nici pe departe cum spune cercetarea.” (chiar dacă le spun că cercetarea nu e făcută pe zei, ci pe oameni, adică pe mine, pe tine, pe el, pe ea….deci, trage doar nişte concluzii în baza a ceea ce vede la noi). Cred că în niciun alt domeniu (cu excepţia psihologiei) nu există atâta reticenţă a omului de rând în a înţelege şi însuşi anumite lucruri demonstrate ştiinţific sau emise de persoane care au mai multă experienţă în aria respectivă (ca de pildă experienţa lui Arnold Lazarus transmisă nouă în „Marital Myths” – experienţă de zeci de ani în psihologia cuplului, cu sute de cupluri consiliate, cu seminarii, workshopuri worldwide despre cuplu ş.a.m.d.).

 

Din păcate, tot omul se pricepe la psihologie. Iar la sfârşitul vieţii, oamenii (m-aş bucura ca şi pe parcursul…măcar asta ar însemna că mai există o şansă de a apleca urechea şi la ce spun aceste Cenuşărese ale lumii, şi anume cercetarea şi studiile făcute de profesionişti, fie ele doar şi prin simplă observaţie) se întreabă de ce au suferit în cuplu. Aşa că, fraţilor, deşi ce scrie mai jos este o prostie căci se bazează pe experienţele cu sute de cupluri ale unor oameni care numai asta fac de-o viaţă, dacă aveţi răbdare, citiţi. Şi, desigur, pregătiţi-vă batistele. E de plâns! Continue reading »

Aug 012012
 

1.

Joi, 1 martie 2012,

 

Azi l-am vazut din nou pe holul liceului. Trebuia sa intre la clasa, profa venise deja, dar el s-a oprit un pic in usa si m-a privit. Oare ce o insemna? Trebuie sa insemne ceva. E imposibil sa ii fiu indiferenta. Mi s-a parut ca i se maresc ochii cand m-a privit si ca mi-a zambit. Cum sa fac sa aflu? Deja a trecut o luna de cand ne jucam de-a soarecele si pisica si cu toate astea, nicio miscare. Poate pentru ca nu ii pasa deloc de mine. Da, asta e, probabil. E suficient sa imi pese mie de el? Cum as putea sa ii arat asta? O sa vorbesc cu Bianca. Pare ca ma intelege si poate imi da un sfat bun. Sau nu: si mai bine, ma duc direct la el. Dar lucrurile nu sunt atat de simple. Daca o sa creada ca sunt moarta dupa el? Daca o sa rada de mine cu colegii de clasa? Nu pot sa imi risc reputatia in halul asta. Nu. Trebuie sa ma mai gandesc putin. Deocamdata imi simt sufletul pustiit. Stii ce privire are? Te termina. Nu m-a privit nimeni asa cum m-a privit el…”

 

“Vineri, 9 martie 2012,

 

Azi m-a certat mama ca am ajuns cu doua ore mai tarziu decat ora 8 (ora stabilita). Toti copiii de varsta mea stau afara pana dupa ora 10 noaptea. Numai eu n-am voie. Sunt asa de inchistati amandoi (dar mai ales mama) incat uneori mi-as dori sa fiu singura pe lume, sa nu mai am pe nimeni decat sa am niste parinti ca ei. Ma trateaza de parca as mai avea 5 ani. Ce cred ei? Ca nu sunt in stare sa am grija de mine? Doar ce-o sa fac? O sa ma duc in club cu grupul de la a XI-a? O sa ajung drogata acasa? Ei nu stiu ce inseamna copil cu probleme. Eu nu sunt copil cu probleme. Sunt doar o fata care vrea sa se distreze si atata tot. Nu fumez (nu am aprins in viata mea nicio tigara si nici nu intentionez sa o fac), nu beau (desi am colegi care au intrat si in coma alcoolica), nu m-am drogat. Vreau doar sa stau cu prietenii, sa nu par cea mai proasta dintre toti si cea mai supusa. Toti fac misto de mine cand ma suna mama tipand ca o nebuna ca de ce nu sunt la ora aia in casa. Crede ca in felul asta o sa ma faca sa o ascult? De multe ori mi se pare ca parintii sunt cei mai prosti cunoscatori ai oamenilor. Lor le-ar placea sa tipe cineva la ei? Daca ar tipa, s-ar supune? Nu cred. Dimpotriva. Cred ca s-ar revolta. Asa cum fac si eu. Si asa cum intentionez sa o fac in continuare. Simt nevoia sa ma razbun. Ce o sa ma fac? Andrei a venit azi langa mine si m-a intrebat daca vreau sa iesim impreuna in oras saptamana viitoare dupa ore intr-una din zile. Daca mama ma suna de 10 ori pe zi sa vada pe unde sunt si cu cine sunt, cum o sa reusesc eu sa ies cu el? Voi fi nevoita sa o mint, dar la iesirea asta nu renunt.”

 

Luni, 12 martie 2012,

 

N-ai sa ghicesti : -)) Azi am iesit in oras. Am fost la KFC. Mie nu imi venea sa mananc nimic de rusine. Mi se pare ca este asa de finut, nu are nimic din badarania pe care am vazut-o la alti baieti. M-a tinut de mana. Recunosc ca am vrut sa il sarut, dar fiindca nu am vazut din partea lui niciun semn, am renuntat. Bine ca am renuntat, pentru ca altfel cine stie, poate ma faceam de ras si poate ar fi crezut ceva gresit despre mine (de fapt nu e ceva gresit, uite tie pot sa iti spun, ci ar fi fost ceva adevarat despre mine, si anume ca sunt indragostita de el). Da, cred ca sunt indragostita de el. M-a mirat putin ca nu a vrut sa ma sarute. Il credeam mai indraznet sau cel putin asa am vazut la baietii de varsta lui. Oare nu ma place? Nuuu. Nu are cum sa nu ma placa. Daca nu m-ar fi placut, nu m-ar fi invitat astazi in oras. Si nu m-ar fi luat de mana (din propria initiativa). Ma simt ca un actor gata sa urce pe scena. Sunt cuprinsa de trac. Cred ca o sa mor de nerabdare pana cand ma invita din nou in oras. Se va mai intampla asta? O, Doamne, dar daca nu se mai intampla? Ce o sa fac? O sa mor? Cum o sa trec peste o asemenea lovitura? Hai sa ma linistesc. Poate nu va fi cazul. La sfarsitul serii m-a pupat pe obraz si a spus ca ma suna. Astept.”

 

Joi, 15 martie 2012,

 

Sunt bucuroasa. Sambata mergem la petrecere. M-a invitat Andrei. Nu stiu cum sa iti multumesc, Doamne, ca ai permis lucrul asta. Toata saptamana m-am rugat printre lacrimi sa mi se indeplineasca visul. Ramane totusi o problema: parintii mei. Sigur nu o sa ma lase daca le spun adevarul. Desi nu am de gand sa fac nimic rau. A, gata, stiu: o sa o rog pe Bianca sa vorbeasca cu mama ei care e exact genul de mama cum mi-ar fi placut sa fie mama mea sa ii minta pe ai mei ca dorm la ea. Nici sa dorm la ea nu ma lasa prea des, dar tinand cont ca nu am mai dormit acolo de peste 3 luni, poate ar fi cazul sa ma lase. Gata. Acum pun mana pe telefon sa o sun. Trebuie sa stiu repede ca sa am la ce visa pana sambata. Andrei…..cum ar fi sa ma cheme doamna Cristea? Suna placut urechilor: Ana Cristea. Cine stie…poate odata o sa ajung sa ma cheme asa. Atunci chiar ca iti voi fi recunoscatoare, Doamne! Dar pana atunci trebuie sa trec prin calvarul asta cu ai  mei. Oare ei au fost direct adulti? Nu au fost niciodata tineri? Stiu ca nu e asa, dar cateodata asa mi se pare.”

 

Luni, 19 martie 2012,

 

Ghici? Am fost. A fost extraordinar. Ai mei  nu s-au prins. Nu imi place sa imi mint, dar nu am incotro. De ce oare e nevoie ca tinerii sa isi minta parintii? Toti colegii mei o fac. Dar de ce asta? De ce asa? Nu ar fi fost mai simplu sa ne inteleaga asa cum suntem si sa priceapa ca vrem si noi sa petrecem timp cu cei de varsta noastra, sa iubim, sa ne tinem de mana, sa ne sarutam? Nu. Ei nu si nu! Foarte bine. Gasim noi solutii, ca doar nu suntem prosti. Mintim. Nu e frumos, nu e placut, dar e singura solutie.

Cum sa-ti spun. Andrei a fost deosebit. Nici in visele mele cele mai frumoase nu mi-am imaginat ca voi fi prietena unui astfel de baiat. Cred ca ma vor invidia colegele, lucru care ma face sa ma bucur si mai mult. Am dansat toata noaptea. Danseaza asa de bine…si stii ce am simtit cand m-a strans in brate? Am simtit ca toata rautatea lumii s-a pierdut, ca reprosurile alor mei nu mai exista (ba mai mult, ca nu au existat niciodata), ca nici macar notele putin mai mici de la scoala nu conteaza, ca in viata asta nu mai contam decat eu si el. Oare asa simte toata lumea? Nu pot sa zic decat ca acum totul incepe si se termina cu el. Iar parca restul nici….nu mai exista.”

 

2.

Sambata, 22 ianuarie 1944,

 

Draga Kitty (jurnalul),

Poti sa-mi spui cum se face ca toti oamenii isi ascund cu atata teama natura interioara? Cum se face ca in societate ma comport intotdeauna cu totul altfel decat ar trebui sa ma comport? De ce avem atat de putina incredere unii intr-altii? Stiu, trebuie sa existe o explicatie, dar uneori mi se pare foarte trist ca nu putem marturisi nimanui, nici macar oamenilor care ne sunt cei mai apropiati, ce avem pe suflet.”

 

Sambata, 19 februarie 1944,

In sinea mea, imi ziceam cam asa: O, asa n-o sa ajung niciodata la Peter. Cine stie, poate ca nu-i par deloc draguta si n-are nevoie de niciun fel de confidente. Poate ca nu se gandeste la mine decat superficial. Trebuie sa merg mai departe iarasi de una singura, fara confidente si fara Peter. Si curand poate fara speranta, consolare si asteptari. O, de-as putea  acum macar sa-mi pun capul pe umarul lui si sa nu ma mai simt asa de disperata si abandonata! Cine stie, poate ca nu-l interesez deloc si se uita la ceilalti cu aceeasi tandrete. Poate ca doar mi-am imaginat ca tandretea asta mi-e adresata mie. O, Peter, de-ai putea numai sa ma auzi ori sa ma vezi! Dar adevarul, daca e dezamagitor, nu l-as putea suporta.

Mai tarziu, mi-am recapatat speranta si m-am simtit iar plina de asteptari, in timp ce inlauntrul meu lacrimile continuau sa curga.”

 

Duminica, 27 februarie 1944,

 

De dimineata devreme pana seara tarziu nu fac, de fapt, nimic altceva decat sa ma gandesc la Peter. Adorm cu imaginea lui in fata ochilor, il visez si, atunci cand ma trezesc, el inca ma priveste.”

 

Luni, 28 februarie 1944,

 

Lucrurile se transforma intr-un cosmar si de noapte, si de zi. Il vad aproape ora de ora si nu pot ajunge la el, nu trebuie sa arat nimanui nimic, trebuie sa fiu vesela, in timp ce in mine totul e deznadejde.”

 

Luni, 6 martie 1944,

 

Viata mea este o asteptare de la o intalnire la alta. Sper mereu sa descopar ca si el ma asteapta la fel si, in sinea mea, sunt foarte incantata cand ii observ micile, sfioasele incercari. Dupa parerea mea, ar vrea si el din tot sufletul sa se exprime cu aceeasi usurinta ca mine; nu stie ca tocmai stangacia lui ma misca.”

 

Vineri, 17 martie 1944,

 

Margot si cu mine ne-am cam saturat de parintii nostril.

Sa nu intelegi gresit. Il iubesc la fel de mult pe tata, iar Margot ii iubeste la fel de mult pe tata si pe mama, dar, cand ai varsta noastra, vrei totusi sa decizi si tu un pic pentru tine, vrei si tu sa te smulgi uneori din mainile parintilor. Cand ma duc sus, sunt intrebata ce vreau sa fac. La masa n-am voie sa-mi pun sare, in fiecare seara la opt si un sfert mama intreaba invariabil daca n-ar trebui sa ma dezbrac, nu pot citi o carte fara sa fiu controlata. Sincer vorbind, controlul asta nu-i deloc sever, dar remarcile si reprosurile, la care se adauga permanent fel de fel de intrebari, de dimineata pana seara, ne calca pe nervi.

Mai e ceva ce nu le place mai ales la mine: nu mai vreau sa impart toata ziua pupaturi incolo si-ncoace. Toate numele astea dulci nascocite de ei mi se par fandosite.

As vrea sa scap de ei o vreme, iar ei nu inteleg asta. Nu ca le-am fi spus ceva despre asta, nicidecum, la ce bun, si-asa n-ar pricepe nimic.

Margot mi-a spus ieri-seara: “Mi se pare de-a dreptul stupid. Daca-ti sprijini capul in maini si oftezi de doua ori, te intreaba imediat daca te doare capul sau nu te simti bine.”

Suntem tratati ca niste copii.

Chiar daca am abia paisprezece ani, stiu totusi foarte bine ce vreau, stiu cine are dreptate si cine nu, am parerea mea, conceptiile si principiile mele si, chiar daca poate parea aiurea din partea unei pustoaice, ma simt mai mult adult decat copil, ma simt cu totul independent de oricare alt suflet. Stiu ca sunt in stare sa dezbat o problema si sa discut mai bine decat mama, stiu ca am o privire mai obiectiva, stiu ca nu exagerez atat, ca sunt mai ordonata si mai indemanatica si, de aceea (poti sa razi de asta), simt ca ii sunt superioara in multe lucruri. Daca iubesc pe cineva, trebuie sa simt in primul rand admiratie pentru el, admiratie si respect, iar aceste doua conditii sunt total absente la mama.”

 

Marti, 28 martie 1944,

 

Si Peter…la Peter nu vreau sa renunt. S-ar putea infiripa ceva atat de frumos intre noi, de ce-si baga nasul babacii in treburile noastre? Din fericire, sunt obisnuita sa-mi ascund trairile interioare si reusesc foarte bine sa fac in asa fel incat sa nu se vada ca sunt moarta dupa el. Oare el va spune vreodata ceva? Voi simti vreodata obrazul lui?

Atunci cand sta culcat cu capul pe brate, cu ochii inchisi, el este inca un copil. Cand se joaca cu Mouschi sau vorbeste despre ea, e asa de tandru. Cand cara cartofi sau alte lucruri grele, este puternic. Cand se duce sa se uite pe fereastra in timp ce afara se aud impuscaturi ori merge in intuneric sa verifice daca n-au intrat hoti, este curajos. Iar atunci cand e neajutorat sau stangaci, este de-a dreptul un scump.

 

Marti, 11 aprilie 1944,

 

Devin tot mai independenta de parintii mei. Asa tanara cum sunt, am mai multa pofta de viata, un simt al dreptatii mai sigur si mai pur decat mama. Stiu ce vreau, am un scop, am o opinie, am o credinta si o iubire. Lasati-ma sa fiu eu insami, si-atunci sunt fericita. Stiu ca sunt o femeie, o femeie cu forta interioara si mult curaj!

Daca Dumnezeu ma lasa sa traiesc, voi ajunge mai departe decat a ajuns mama vreodata, nu voi ramane lipsita de importanta, voi pleca in lume si voi munci pentru oameni!

Acum stiu ca bucuria si curajul sunt lucruri absolut indispensabile!”

 

Vineri, 14 aprilie 1944,

 

Cand Peter si cu mine, tinandu-ne de dupa umar, stam strans lipiti unul de altul pe o lada tare de lemn, intr-o harababura si-un praf de nedescris, el tinand o suvita din parul meu in mana, cand afara pasarile ciripesc in triluri, cand vezi copacii inverzindu-se, cand soarele te-ademeneste sa iesi afara, cand cerul este asa de albastru, o, atunci vreau asa de multe lucruri!”

 

2.

Extras din Jurnalul Annei Frank (nascuta in 12 iunie 1929) tinut de aceasta in perioada 12 iunie 1942 (ziua cand a implinit 13 ani) – 1 august 1944 cat timp a stat ascunsa cu familia sa si cu alte cateva persoane (printre care si Peter) intr-o  anexa secreta a firmei unde lucra tatal Annei.  Jurnalul a fost tinut de Anne pana la arestarea clandestinilor evrei de catre serviciul de spionaj si informatii al SS. Margot si Anne (cele doua surori adolescente) au fost deportate la sfarsitul lui octombrie in lagarul de concentrare Bergen—Elsen. Ca urmare a conditiilor de igiena catastrofale, in iarna 1944 – 1945 a izbucnit o epidemie de tifos, in timpul careia au murit mii de detinuti, printre acestia numarandu-se Margot si, la cate zile dupa ea, Anne. Peter, dupa transferul printr-un mars de evacuare de la Auschwitz la Mauthausen a murit cu doar trei zile inainte de eliberare, in mai 1945. Trupurile celor doua adolescente zac probabil in gropile commune din Bergen-Belsen. Tatal Annei si-a dedicat restul vietii raspandirii mesajului fetei sale in intreaga lume.  

 

1.

Extras din jurnalul Anei, o adolescenta de 15 ani care invata la un liceu din Bucuresti. O adolescenta visatoare, zambitoare, cu multe idei, cu multe planuri, care pune pasiune pana la cer si inapoi in tot ceea ce face, care se zbate, se lupta, se apara, ataca, anticipa sau uneori rabufneste. O adolescenta care traieste. Si care spera sa zboare.

 

Tumultul interior a ramas acelasi, desi ani buni despart cele doua jurnale.

Din ce motiv cei mari nu inteleg?

 

 Comentariile sunt închise pentru In mine este totul, iar dincolo nu-i nimeni
Iul 202012
 

Nu-mi pot imagina iubirea adevarata decat alaturi de sentimentul libertatii. Dar ce este pana la urma iubirea adevarata? Si care este adevarata iubire?

Cred ca iubirea adevarata este o modalitate intima si personala de manifestare a libertatii noastre interioare. Toti suntem liberi sa iubim, fiecare in felul nostru. Nimeni nu-si propune sau nu sa iubeasca. Nimeni niciodata nu-ti poate interzice sau nu-ti poate cere “hai, incearca sa ma iubesti” sau “nu ma iubi”. Nu vad altfel iubirea adevarata, decat sentimentul ce incolteste in mintea si in corpul tau, fie ca vrei sau nu vrei, in afara unui act de vointa sau staruinta.

A iubi este o expresie a libertatii personale ce nu-ti poate fi luata vreodata. A iubi cu adevarat presupune a respecta libertatea celui pe care il iubesti – chiar si libertatea de a ramane sau a pleca.

Iubirea adevarata este o forma de exprimare a libertatii, prin care, simplu: un El o alege pe o Ea, in acelasi timp in care, aceeasi Ea, il alege exact pe El, fara prea multe cuvinte si gesturi formale. O intamplare fericita in care 2 oameni se simt mai bine cand sunt aproape unul de celalalt, cautandu-si unul prezenta celuilalt. Cine iti poate lua sentimentul unei chemari atat de profunde, intime, personale? Te trezesti doar cu el/ea in gand si nimeni altcineva nu mai conteaza. Iubirea adevarata nu are vreo legatura cu arta seductiei, cu talentele seductive si nu presupune munca de convingere. Cel care te iubeste este cel care, pur si simplu, nu-si poate controla zambetul in momentul in care te vede, se impiedica, greseste si se balbaie uneori, se inroseste, face poate gesturi prostesti, insa pentru tine este adorabil oricum.

Cred ca iubirea adevarata inseamna reciprocitate. Nu cred in iubirile unilaterale. Este o chestiune strict personala, e alegerea fiecaruia, de a ramane sau nu alaturi de cel care nu iubeste – mie imi pare o modalitate de existenta costisitoare din punct de vedere emotional, o scurgere de energie aproape fara sens (si care, din cunostintele mele, nu a facut pe nimeni fericit).

Nu-mi pot imagina iubirea adevarata decat alaturi de sentimentul de admiratiei. Cand te iubesc iti admir fiecare gest, fiecare cuvant, te admir pentru felul in care gandesti, felul in care arati,  in care ai gasit potrivit sa te manifesti, pentru bunatatea si generozitatea ta, pentru felul in care alegi sa iti traiesti fiecare clipa (mai ales cele alaturi de mine). A iubi inseamna a vedea in celalalt tot ce are mai frumos si mai bun!

A iubi cu adevarat inseamna a-l iubi cu tot cu defecte, stiu, invizibile la inceput, insa pe masura trecerii timpului, inevitabil se releva o serie de atribute suplimentare din celalalt spectru, ce solicita la tine capacitatea de toleranta si acceptare.

Daca celalat nu descopera, nu vede la tine acele calitati care te fac demn(a) de iubirea lui/ei, nici eu nu vad cum s-ar mai vorbi despre iubire. Daca tu nu vezi un dram de frumusete, inteligenta sau bunatate, cine altcineva te-ar putea convinge de aceasta?

Iubirea este sentimentul care se descopera si, desigur, se cultiva. Iubirea vine peste tine, pe neanuntate si nicidecum atunci cand o cauti, o „invoci” sau alergi dupa ea. Un lucru inteligent pe care il poate face cineva in iubire este acela de a o primi in viata sa…Pentru ca iubirea adevarata nu se gaseste pe toate drumurile…

 Comentariile sunt închise pentru How do I love