Sep 062013
 

La recomandarea unei bune prietene am ales in vara aceasta un loc de vacanta “family-friendly”: o cabanuta din muntii Alpi, gandita ca un urias loc de joaca. Am facut aceasta alegere gandindu-ne in primul rand la Ovidiu, baietelul nostru de aproape trei ani. Stiam ca se va bucura de toate minunatiile de jocuri si jucarii pe care avea sa le gaseasca acolo. Si mai stiam ceva: ca are nevoie sa fie impreuna cu alti copii, cu care sa poata interactiona intr-un cadru nestructurat si alaturi de care sa descopere cum este eficient (sau acceptabil) sa relationezi.

Si asa a si fost. Nici nu a trecut bine prima noastra zi acolo si, in timpul unei curse de masinute, inevitabilul s-a produs: baietelul nostru a avut prima experienta provocatoare a vacantei sale de vara. 🙂 Doi baieti ceva mai mari (4 si 5 ani) i-au taiat calea si i-au tamponat masinuta. 🙂 Iar pe Ovidiu l-au somat (in limba germana, desigur): “Plateste daca vrei sa treci!”. In primul moment, baietelul meu a fost usor descumpanit. Nu intelegea prea bine ce se intampla. S-a uitat inspre mine si tatal lui. Eram acolo, la cativa metri distanta, daca ar fi avut nevoie de noi. Nu ne grabeam insa sa intervenim (mesajul dorit al “neamestecului” nostru fiind: “avem incredere ca poti rezolva singur asta”), asta i-a fost destul de clar. Si atunci s-a hotarat. S-a uitat drept in ochii baietilor celor mari si, in cea mai curata limba romana si folosind cel mai prietenos si senin ton al sau, i-a intrebat: “De ce blocati, baietilor, drumul?”. 🙂 Nu stiu ce au inteles cei doi copii. Cert este ca, in mod miraculos, l-au lasat pe Ovidiu sa treaca. 🙂

Da, cei trei copii au gasit o cale de a isi rezolva singuri micul lor conflict. 🙂 Fara interventia salvatoare a unui adult. 🙂 Si asta in pofida barierei de comunicare reprezentate de limbile diferite pe care le vorbeau.

Lasand insa la o parte situatia specifica, pe care tocmai v-am prezentat-o, voi credeti?  Ar trebui ca adultii sa intervina in conflictele copiilor?

In ceea ce ma priveste, atata vreme cat aceste conflicte NU presupun violenta fizica/ verbala/ emotionala, raspunsul meu este nu.

Si iata de ce: atunci cand adultii intervin in conflictele dintre copii, ei preiau automat puterea: ei sunt cei care vor lua de acum deciziile, lasandu-i pe copii sa se simta neputinciosi si neimplicati. Pentru a le oferi copiilor oportunitatea de a isi exprima ganduri, sentimente, idei referitoare la situatia cu care se confrunta, pentru a le da posibilitatea de a descoperi noi si noi modalitati de comunicare, pentru a nu ii priva de sansa de a fi parte a solutiei, cred ca ar fi nevoie ca adultii sa faca un pas inapoi, intr-un demers al grijii respectuoase fata de copiii lor.

Bine, bine… si atunci ce putem face, daca alegem sa nu intervenim imediat, la cald, pe masura ce filmul al carui erou principal este chiar copilul nostru se deruleaza in ritm rapid, sub ochii nostri?

Ei bine, am putea, bunaoara, deveni “ochi si urechi”, cum spune o veche si inteleapta vorba romaneasca. 🙂 Am putea alege observatia rabdatoare in locul actiunii grabite, am putea ramane prezenti si conectati la ceea ce se intampla fara a deveni intruzivi, fara a prelua cu orice pret controlul. Si, pentru ca am tot observat si observat si iar observat ce s-a petrecut, cred ca am fi in masura sa discutam mai tarziu cu copilul nostru despre cele vazute si intamplate.

Spre exemplu, daca am remarcat ca fiul nostru/ fiica noastra a gestionat eficient o situatie, ne putem exprima aprecierea fata de actiunile sale: “Am observat ca, atunci cand Danut te-a impins, i-ai spus limpede ca nu iti place asta, iar el s-a oprit. Ma bucur ca ai reusit sa ii arati ca nu e ok sa continue asa.”

Iar daca el/ ea este cumva prins(a) in vartejul unor emotii puternice, cel mai bun lucru pe care il putem face este pur si simplu sa ii reflectam starea: “Vad ca esti trist(a). Ti-ar fi placut sa te fi putut juca impreuna cu ceilalti… nu e de mirare ca simti astfel.” Este posibil ca noua, adultilor, situatia cu care s-a confruntat copilul nostru sa nu ni se para grava. Cu toate acestea, sentimentele copilului trebuie luate in serios si validate. “Cand ii confirmam starea psihologica si ii exprimam dezamagirea, copilul capata adesea forta de a infrunta realitatea.” – spunea Haim Ginott. Si: “Afirmatiile dovedind intelegere trebuie sa fie anterioare celor continand sfaturi si instructiuni.”

Si, pentru ca tot a venit vorba de sfaturi si instructiuni, imi vin in minte vorbele pline de haz ale lui Marshall Rosenberg, care povestea amuzat ca nu s-ar incumeta sa ofere sfaturi fiilor sai decat in situatia in care acestia i-ar adresa o cerere scrisa si autentificata notarial. 🙂 Nu sunt sigura ca vom avea parte de astfel de cereri, in calitate de parinti. 🙂 Dar nu disper. 🙂 Pentru ca stiu sigur: copiii invata ceea ce traiesc. Asa ca nu-mi ramane decat sa fiu eu insami un bun model. 🙂 Apropo, ati auzit de ceva cursuri bune de conflict & anger management? 🙂 Glumesc. 🙂

 Comentariile sunt închise pentru „Do less, observe more, enjoy most” :)
Aug 012013
 

Pentru unii din adeptii relationarii moderne cu copilul, dintr-o pozitie asertiva si care nu presupune aplicarea retetei clasice de pedepse si recompense, o mare dilema se poate naste: daca nu sunt/nu vreau sa fiu intr-o pozitie de autoritate [cel putin nu fatisa] si nu vreau sa aplic pedepse copilului, atunci cum il disciplinez? Se poate naste in acelasi timp si  fermecatoarea iluzie ca copilul se va disciplina singur, privind in mediul social si la parinti, daca se poate fara nicio interventie activa din partea parintelui sau a oricarei alte figure de autoritate, ca de exemplu educatorul; acest lucru s-ar putea intampla in cazul copiilor excesiv de constiinciosi sau prin disciplinare fortata in grupul de socializare, lucru nu foarte recomandabil. Pare aici ca parintele se afla in periculoasa ipostaza de a ajunge sa fie excesiv de permisiv cu copilul, in dorinta sa foarte mare de a evita cu orice prêt o pozitie de autoritate pe care o asociaza mult prea mult cu pentru unii cunoscutele “eu te-am facut, eu te omor” sau “e casa mea, faci cum zic eu”.

Asa ca o sa zic cu gura plina: este in regula sa te afli intr-o pozitie de autoritate fata de copil, mai ales ca –nu e asa?, este exact pozitia naturala parinte-copil in care copilul se asteapta sa fie protejat, sa fie in siguranta. In momentul in care facem orice sa ne debarasam de responsabilitatea noastra in relatie si predam puterea copilului, asta nu poate avea decat consecinte negative, punand copilul in situatia confuza de a se descurca singur, la un moment in care acest lucru nu e inca posibil.

Pentru a se dezvolta armonios si a deveni independent, copilul are nevoie in primul rand  sa se simta in siguranta, sa se simta acceptat, iubit si valoros el ca persoana si in al doilea rand sa stie care sunt regulile de functionare a lumii, de convietuire in societate. Aceste reguli mai poarta si nesuferitul nume de limite.

Nu cred ca stilul democrat de parentare ar trebui sa fie un scop in sine, asa cum n-ar trebui sa fie nici cel autoritar si nici cel permisiv. Cred ca este nevoie de toate aceste atitudini in relatia cu copilul si probabil pentru o buna relatie ar fi recomandat sa predomine cel democrat, adica cel in care parintele explica copilului regulile si deciziile si comportamentele pentru a-I oferi sansa de a intelege si de a putea dezvolta in viitor rationamente si comportamente asemanatoare.  Insa de la caz la caz si de la copil la copil, poate fi nevoie fie de un stil mai ferm [mai ales pentru copiii care vad in incalcarea limitelor un sport deosebit de amuzant, putand ajunge prin aceasta sa se puna in pericol] fie de un stil mult mai bland [as vedea aici copiii cu un temperament excesiv de timid, foarte sensibili care nu au nevoie de prea multe intariri in a respecta regulile, dar au nevoie de multe permisiuni de a se exprima si de a-si afirma nevoile si dorintele]. In acelasi timp, orice copil poate trece prin perioade de mare rebeliune sau de mare sensibilitate, deci nu a-si arunca la gunoi posibilitatea unei excesive autoritati sau permisiuni. Totodata consider ca insistenta foarte mare din partea parintelui de a se afla musai in stilul parental corect- sa zicem cel democrat- poate duce la o artificialitate in relatia cu copilul. Atunci cand ne cenzuram la maxim comportamentele, emotiile si reactiile, tindem sa devenim o papusa care spune niste lucruri frumoase si corecte “ca la carte” insa ajungem sa nu mai fim in relatie pentru ca de fapt nu ne mai exprimam pe noi; aceasta nu e insa o invitatie la a ne lasa libera furia si a navali cu ea asupra copilului [putem sa rezervam acest comportament terapeutului 🙂 ]

Secretul relatiei cu copilul mi se pare ca nu se afla in stilul parental cat in stilul de comunicare- ca de altfel in orice alta relatie intre doua fiinte umane. Si aici vobesc despre comunicarea asertiva. Ce inseamna a comunica asertiv? Inseamna a vorbi despre tine, la persona intai. Inseamna a spune in mod respectuos celuilalt despre ce anume te deranjeaza/iti place/ti-ai dori. Inseamna in acelasi timp a pune limite. Exemplu: “Ma deranjeaza cand ma tragi de par, te rog sa te opresti acum. Daca continui, te voi da jos din brate” [spre deosebire de: daca o iubesti pe mami, nu o mai tragi de par sau: hai mai iubire nu ma mai trage de par] . Asertiv este insa si: “Sunt atat de furioasa acum, ca imi vine sa sparg ceva. Nu pot vorbi cu tine despre asta acum”.

Din perspectiva mea, cam toate cartile despre educatia copilului sunt in esente niste lungi training-uri de comunicare asertiva. Este la fel de adevarat ca pentru a putea comunica asertiv este nevoie de un adult integrat, insa in acelasi timp vad comunicarea asertiva ca pe o limba straina care poate fi invatata in mod mecanic pana la un anumit punct, pe principiul comportamentul poate modela cognitia.

Si iata ca ne apropiem de raspunsul la intrebarea daca nu mai aplicam pedepse, cum punem limite. Simplu, in mod asertiv. Sunt probabil déjà enervanta si de fapt nimic nu e simplu in toata teoria asta mai ales cand juniorul tocmai l-a lovit inca o data cu lingura in cap pe ala mic in ciuda asertivitatii noastre spumoase si elegante. Probabil ca e momentul pentru o extragere autoritara a obiectului criminal din mana agresorului. Dupa care se recomanda aplicarea unei doze excesive de blandete si permisivitate asupra ranitului urlator.

Dar care este diferenta intre pedeapsa si limita. Cea mai mare diferenta din punctul meu de vedere este aceea ca limita nu are niciodata scopul de a umili in vreun fel copilul, de a-l face sa se simta vinovat si rusinat de ceea ce a facut. Scopul limitei este de a preveni repetarea comportamentului nedorit si in mod ideal internalizarea de catre copil a necesitatii comportamentului dezirabil. De aceea de obicei sunt insotite de plictisitoare explicatii si detalieri care e bine sa nu fie o forma deghizata de morala ci mai degraba o mostra de gandire critica si rationament stralucitor 🙂 . Optim ar fi de asemenea ca rezultatul imediat al limitei si anume consecinta sa fie ata constructiva cat si reparatorie.

Limita poate fi:

–          O consecinta naturala a actiunii copilului

–          O consecinta care are legatura cu actiunea copilului pe care parintele nu o considera acceptabila

–          O regula de buna purtare in societate

 Limitele trebuie sa fie cunoscute copilului dinainte, in sensul in care acesta poate aprecia daca doreste sa isi ia riscul de a suporta consecintele faptelor sale. Limitele trebuie sa fie rezonabile, pe masura gravitatii faptei si sa se poata implementa in practica.

“Daca nu imi dai iphone-ul acum, nu te mai joci niciodata pe el” nu pare sa aiba sanse de a fi pusa in practica.

Dupa cum vedeti, limitele sunt de asemenea extrem de personale si legate foarte mult de practicile fiecarei familii. Exista si aici necesitatea unei autoeducari in a nu exagera in a pune limite sau a alege sa pui prea putine limite.

Si acum niste exemple pentru edificare:

  1. Copilul sparge vaza preferata din greseala in timpul activitatilor sale normale.

Pedeapsa: Stai in camera ta singur o ora sa te gandesti la ce ai facut.

Limita: nu e necesara, dupa cum ziceam a fost o greseala si dupa cum stim oricine poate sa greseasca. Daca se repeta foarte des, poate fi o problema de atentie, de coordonare sau de lipsa de limita in ceea ce priveste tipurile de jocuri acceptate in preajma vazelor pretioase; sau vazele pretioase ar trebui sa stea intr-un loc mai sigur.

Exista totusi consecinte: parintele probabil va fi suparat ca a pierdut un lucru important pentru el si probabil va comunica acest lucru copilului. Copilul poate fi invitat sa ajute la strangerea ramasitelor vazei.

  1. Copilul nu si-a facut tema la matematica.

Pedeapsa: 1. nu are voie la televizor o saptamana [in ce fel il va ajuta asta sa isi faca temele?] 2. Va primi o nota mica [nota reflecta in general nivelul de cunostinte; daca nu si-a facut tema, inseamna ca de fapt nu stim care este nivelul cunostintelor copilului; ar fi nevoie – stiintific vorbind – de un test pentru a determina asta]

Limita: 1. Timp de o saptamana imi vei arata in fiecare seara temele facute la matematica 2. Va fi mustrat [speram intr-un mod asertiv] de catre profesor si e posibil sa fie invitat sa rezolve niste exercitii asemanatoare cu cele din tema. La o extrema a creativitatii, va gasi atat de interesante si amuzante respectivele exercitii incat data viitoare va face tema din proprie initiativa cu maxim de curiozitate [se intampla in Finlanda 🙂 si in context larg in Montessori] 3. Va scrie un eseu pe tema “de ce nu-mi place sa fac temele la matematica”, iar parintele un altul pe tema “de ce vreau sa iti faci temele la matematica” si le vor citi reciproc [glumesc, dar probabil o astfel de conversatie ar fi necesar sa aiba loc pentru a evita pe viitor repetarea aplicarii limitelor de mai sus; plus vreau sa va arat ce amuzant poate fi sa pui limite]

  1. Copilul scoate limba la ceilalti in timp ce luati masa la McDonalds.

Pedeapsa: nu mai primeste de mancare. [intr-o anumita masura benefica pentru sanatatea lui 🙂 , dar fara legatura cu actiunea]

Limita: 1. daca continui sa faci asta, vom pleca imediat acasa [daca nu te poti comporta civilizat in societate, atunci nu poti sa fii in societate] 2. [varianta neserioasa] Observ ca te plictisesti, te rog sa te joci cu fratele tau de-a scosul limbii.

In ce privinte ar fi foarte bine sa nu existe limite sau cu alte cuvinte in ce privinte limitele de stabilit sunt in sarcina copilului, nu a parintelui. Ce veste buna, nu e asa? Sa mai munceasca si altii la limitele astea.

Aici o sa prezint niste idei de la Jesper Juul dar nu cred ca numai de la el. Cum veti observa textul are diacritice pentru ca e luat direct din lucrarea de licenta si daca am gasit un program cu care sa le pun nu cunosc niciun program cu care sa le scot 🙂

Copilul ar trebui să fie lăsat a fi responsabil pentru:

–          simţurile sale: să decidă ce are gust bun ce are gust rău, ce sunete îi plac, ce culori îi plac

–          emoţiile sale: să aibă permisiunea să se simtă trist sau fericit, să nu îi fie negate trăirile

–          nevoile sale: să decidă când îi e foame, când îi e sete, somn, când doreşte apropiere când distanta

Încurajarea acestor responsabilitati duce la crearea a ceea ce Juul numeşte limbaj personal, pe care de fapt copilul îl are încă de la naştere, dar care ulterior este înnăbuşit de cerinţele părinţilor de a se conforma imaginii lor despre cum ar trebui să fie un copil. Limbajul personal se exprimă astfel “Eu vreau să…. Eu simt…Eu am nevoie să….”

Limbajul personal permite copilului să îşi păstreze integritatea şi să pună propriile limite fără să le încalce pe ale altora. Bebeluşii şi copiii mici vin echipaţi cu propriul lor limbaj personal:

–          când nu le e foame întorc capul de la sân sau regurgitează

–          dacă le e frig sau cald, dacă sunt uzi, se agită sau plâng

–          se apropie în mod natural de oamenii de care sunt atraşi şi îi resping pe cei care nu le plac

–          aleg haine care reflectă starea lor de spirit şi nu vremea de afară,

şi dacă nu le sunt încălcate limitele în mod repetat [ hrănire forţată, îmbrăcare exagerată, impunere de emoţii corecte social] îşi pastreza competenta de a transmite ceea ce au nevoie şi ceea ce vor. Desconsiderarea competenţei copilului duce în fapt la pierderea ei şi la pericolul ca copilul să coopereze cu adultul cu încălcarea siguranţei sale fizice sau psihice.

Funny thing, iata ca aflam ca de fapt ca asertivitatea asta este de fapt un limbaj personal cu care ne nastem, dar cei mai multi dintre noi il uitam intrucat limbajul acceptat social pare a fi special gandit, implementat si controlat sa vina in incalcarea si desconsiderarea fiecarei nevoi personale aratate mai sus. Limba straina e de fapt limba prima demult uitata 🙂

In concluzie, parintele trebuie sa ia anumite decizii pentru copil si in acelasi timp poate invata copilul despre cum se iau deciziile, acordandu-i o posibilitate de alegere in chestiunile ce il privesc direct si personal si ghidandu-l in acest proces. Unele din aceste decizii se refera si la limite, esentiale atat pentru siguranta, cat si pentru dezvoltarea independentei copilului. Ce facem atunci cand copilul insista sa tot testeze limitele? Ce subiect interesant, nu?

 Comentariile sunt închise pentru Despre pedepse si limite [continuare promisa acum mai multi ani]
Iul 112013
 

A studiat biologia la vârsta la care majoritatea copiilor abia începeau să se prindă că monstrul de sub pat este o poveste expirată, iar luna nu este un balon pe cer. La 10 ani deja a început să publice articole. Primul său articol a apărut într-o revistă de istorie a naturii în care descria o vrabie albinoasă pe care o observa în parcul din apropierea casei. Apoi în adolescență a fost în mare parte absorbit de studiul fetelor cu fustă ffffoarte scurtă….nu, nu scuze, îmi fugiseră  ochii pe o revistă de scandal, vroiam să spun că fost abosorbit de studiul moluștelor. La 21 de ani deja își terminase doctoratul în biologie, iar cu 4 ani mai târziu a început să devină foarte pasionat de psihologie (tu ce făceai la 25 de ani? Eu pot să-ți răspund dar nu vreau să mă laud J), lucru care nu s-a schimbat tot restul vieții lui (94 de ani). În timp ce ajuta la elaborarea itemilor pentru testul de inteligență Albert-Simon, interesul i-a fost captat mai degrabă de răspunsurile greșite ale copiilor decât de cele corecte. Funny, little guy!  Greșelile făcute de copilași se pare că era comune majorității celor cu vârsta până în 8 ani (făceau același fel de greșeli). Așa a pornit să studieze pe cont propriu mintea copiilor și în scurt timp a început să dezvolte o teorie nouă (pe vremea aceea „legile” psihanalizei erau foarte răspândite) despre stadiile dezvoltării cognitive bazată pe  studiile sale, atât în psihologie cât și în biologie. O teorie, care azi, apare în toate manualele de introducere în psihologie. Multe dintre observațiile acestui copil precoce a cărui identitate probabil ți-ai dat seama de mult că este Jean Piaget, sunt încă în picioare în zilele noastre (desigur altele sunt criticate de noile cercetări). Am uitat să spun că Piaget s-a născut într-o țară pe care de ceva timp o admir puternic datorită unei asociații pe nume Dignitas, Elveția.

Mi-am zis: Ce minunat! Un copil care a schimbat lumea! Am o groază de motive să îmi arăt admirația pentru realizările lui care m-au luminat în multe privințe.

Da, Jean Paget a fost un observator fin al minții umane, reușind să surprindă erori de gândire specifice anumitor etape de vârstă asociate cu 4 stadii de dezvoltare cognitivă (intuiești bine, e vorba de acele momente de amuzament create de lipsa de logică cu care copiii răspund la întrebările puse de adulții despre care sper să fi ajuns în stadiul operațiilor formale cu succes ). Faptului că lucrez cu copiii și cu familiile lor mi-a oferit o ocazie minuntă să observ (sau să-mi fie împărtășite de părinți) aceste tipuri de gândire magică și m-a inspirat să vă scriu.

Iata cum demonstreaza Piaget cu unul dintre micutii lui subiecți „realiști” (de fapt incapabili să facă distincția între persoana lor și lume și între gând și realitate) în vârstă de 6 ani primul stadiu de dezvoltare cognitiva:

Piaget: De unde vine visul?

Copilul: Din noapte.

P: Ce e el?

C: E seara.

P: Cum e noaptea?

C: E neagră.

P: Cum se fac visele?

C: Acolo afară(arată spre fereastră).

P:Din ce sunt făcute visele?

C: Negru.

P: Da, dar din ce?

C: Din lumină.

P: De unde vin?

C: De la lumini de afară.

P: Unde sunt ele?

C: Sunt undeva acolo, afară (arată spre becurile stradale).

P: De ce vin visele?

C: Pentru că le face lumina.

 

Da chiar, de unde vin visele? Mai avem un candidat considerat de Piaget „foarte inteligent” care ar putea ști răspunsul. Cum care răspuns? Răspunsul șoptit de prietenul imaginar. Ia să vedem:

P: Ai uneori vise? Ce e un vis?

C:Te gândești la ceva noaptea.

P:Tu cu ce visezi?

C: Cu sufletul, cu gândurile.

P:De unde vine visul?

C: În timpul nopții. Noaptea e cea care ne arată visul.

P: Ce înseamnă asta? Unde este visul în timp ce visezi?

C: e în…(era pe punctul de a spune în cap) e între noapte și cap.

P: În timp ce visezi ai ochii deschiși sau închiși?

C: Închiși.

P: Și atunci unde e visul?

C: Când vezi negrul atunci vine visul.

P: Unde este?

C: Când nu dormi, e în cap. În timp ce dormi iese. Când e noapte, e noapte, dar în timp ce dormi nu mai e noapte.

P: Când vine visul unde este?

C: În fața ochilor și se așează pe perete.

P: Tatăl tău ar putea să-l vadă?

C: Nu.

P: Doar tu?

C: Da, pentru că eu sunt cel care doarme.

 

Eu am rămas cu mintea fixată la întrebarea tu cu ce visezi? Nu de alta dar eu aș fi răspuns că visez cu elefanți, indieni, soldăței sau angry birds, după caz J. Dacă îl visezi diseară pe Piaget am să-l întreb : mă, sigur asta era un copil inteligent sau un inteligent copil?

Dialogurile sunt extrase din cartea Psihologia Superstiției, Stuart Vyse, Editura Trei, 2012.

Aug 012012
 

1.

Joi, 1 martie 2012,

 

Azi l-am vazut din nou pe holul liceului. Trebuia sa intre la clasa, profa venise deja, dar el s-a oprit un pic in usa si m-a privit. Oare ce o insemna? Trebuie sa insemne ceva. E imposibil sa ii fiu indiferenta. Mi s-a parut ca i se maresc ochii cand m-a privit si ca mi-a zambit. Cum sa fac sa aflu? Deja a trecut o luna de cand ne jucam de-a soarecele si pisica si cu toate astea, nicio miscare. Poate pentru ca nu ii pasa deloc de mine. Da, asta e, probabil. E suficient sa imi pese mie de el? Cum as putea sa ii arat asta? O sa vorbesc cu Bianca. Pare ca ma intelege si poate imi da un sfat bun. Sau nu: si mai bine, ma duc direct la el. Dar lucrurile nu sunt atat de simple. Daca o sa creada ca sunt moarta dupa el? Daca o sa rada de mine cu colegii de clasa? Nu pot sa imi risc reputatia in halul asta. Nu. Trebuie sa ma mai gandesc putin. Deocamdata imi simt sufletul pustiit. Stii ce privire are? Te termina. Nu m-a privit nimeni asa cum m-a privit el…”

 

“Vineri, 9 martie 2012,

 

Azi m-a certat mama ca am ajuns cu doua ore mai tarziu decat ora 8 (ora stabilita). Toti copiii de varsta mea stau afara pana dupa ora 10 noaptea. Numai eu n-am voie. Sunt asa de inchistati amandoi (dar mai ales mama) incat uneori mi-as dori sa fiu singura pe lume, sa nu mai am pe nimeni decat sa am niste parinti ca ei. Ma trateaza de parca as mai avea 5 ani. Ce cred ei? Ca nu sunt in stare sa am grija de mine? Doar ce-o sa fac? O sa ma duc in club cu grupul de la a XI-a? O sa ajung drogata acasa? Ei nu stiu ce inseamna copil cu probleme. Eu nu sunt copil cu probleme. Sunt doar o fata care vrea sa se distreze si atata tot. Nu fumez (nu am aprins in viata mea nicio tigara si nici nu intentionez sa o fac), nu beau (desi am colegi care au intrat si in coma alcoolica), nu m-am drogat. Vreau doar sa stau cu prietenii, sa nu par cea mai proasta dintre toti si cea mai supusa. Toti fac misto de mine cand ma suna mama tipand ca o nebuna ca de ce nu sunt la ora aia in casa. Crede ca in felul asta o sa ma faca sa o ascult? De multe ori mi se pare ca parintii sunt cei mai prosti cunoscatori ai oamenilor. Lor le-ar placea sa tipe cineva la ei? Daca ar tipa, s-ar supune? Nu cred. Dimpotriva. Cred ca s-ar revolta. Asa cum fac si eu. Si asa cum intentionez sa o fac in continuare. Simt nevoia sa ma razbun. Ce o sa ma fac? Andrei a venit azi langa mine si m-a intrebat daca vreau sa iesim impreuna in oras saptamana viitoare dupa ore intr-una din zile. Daca mama ma suna de 10 ori pe zi sa vada pe unde sunt si cu cine sunt, cum o sa reusesc eu sa ies cu el? Voi fi nevoita sa o mint, dar la iesirea asta nu renunt.”

 

Luni, 12 martie 2012,

 

N-ai sa ghicesti : -)) Azi am iesit in oras. Am fost la KFC. Mie nu imi venea sa mananc nimic de rusine. Mi se pare ca este asa de finut, nu are nimic din badarania pe care am vazut-o la alti baieti. M-a tinut de mana. Recunosc ca am vrut sa il sarut, dar fiindca nu am vazut din partea lui niciun semn, am renuntat. Bine ca am renuntat, pentru ca altfel cine stie, poate ma faceam de ras si poate ar fi crezut ceva gresit despre mine (de fapt nu e ceva gresit, uite tie pot sa iti spun, ci ar fi fost ceva adevarat despre mine, si anume ca sunt indragostita de el). Da, cred ca sunt indragostita de el. M-a mirat putin ca nu a vrut sa ma sarute. Il credeam mai indraznet sau cel putin asa am vazut la baietii de varsta lui. Oare nu ma place? Nuuu. Nu are cum sa nu ma placa. Daca nu m-ar fi placut, nu m-ar fi invitat astazi in oras. Si nu m-ar fi luat de mana (din propria initiativa). Ma simt ca un actor gata sa urce pe scena. Sunt cuprinsa de trac. Cred ca o sa mor de nerabdare pana cand ma invita din nou in oras. Se va mai intampla asta? O, Doamne, dar daca nu se mai intampla? Ce o sa fac? O sa mor? Cum o sa trec peste o asemenea lovitura? Hai sa ma linistesc. Poate nu va fi cazul. La sfarsitul serii m-a pupat pe obraz si a spus ca ma suna. Astept.”

 

Joi, 15 martie 2012,

 

Sunt bucuroasa. Sambata mergem la petrecere. M-a invitat Andrei. Nu stiu cum sa iti multumesc, Doamne, ca ai permis lucrul asta. Toata saptamana m-am rugat printre lacrimi sa mi se indeplineasca visul. Ramane totusi o problema: parintii mei. Sigur nu o sa ma lase daca le spun adevarul. Desi nu am de gand sa fac nimic rau. A, gata, stiu: o sa o rog pe Bianca sa vorbeasca cu mama ei care e exact genul de mama cum mi-ar fi placut sa fie mama mea sa ii minta pe ai mei ca dorm la ea. Nici sa dorm la ea nu ma lasa prea des, dar tinand cont ca nu am mai dormit acolo de peste 3 luni, poate ar fi cazul sa ma lase. Gata. Acum pun mana pe telefon sa o sun. Trebuie sa stiu repede ca sa am la ce visa pana sambata. Andrei…..cum ar fi sa ma cheme doamna Cristea? Suna placut urechilor: Ana Cristea. Cine stie…poate odata o sa ajung sa ma cheme asa. Atunci chiar ca iti voi fi recunoscatoare, Doamne! Dar pana atunci trebuie sa trec prin calvarul asta cu ai  mei. Oare ei au fost direct adulti? Nu au fost niciodata tineri? Stiu ca nu e asa, dar cateodata asa mi se pare.”

 

Luni, 19 martie 2012,

 

Ghici? Am fost. A fost extraordinar. Ai mei  nu s-au prins. Nu imi place sa imi mint, dar nu am incotro. De ce oare e nevoie ca tinerii sa isi minta parintii? Toti colegii mei o fac. Dar de ce asta? De ce asa? Nu ar fi fost mai simplu sa ne inteleaga asa cum suntem si sa priceapa ca vrem si noi sa petrecem timp cu cei de varsta noastra, sa iubim, sa ne tinem de mana, sa ne sarutam? Nu. Ei nu si nu! Foarte bine. Gasim noi solutii, ca doar nu suntem prosti. Mintim. Nu e frumos, nu e placut, dar e singura solutie.

Cum sa-ti spun. Andrei a fost deosebit. Nici in visele mele cele mai frumoase nu mi-am imaginat ca voi fi prietena unui astfel de baiat. Cred ca ma vor invidia colegele, lucru care ma face sa ma bucur si mai mult. Am dansat toata noaptea. Danseaza asa de bine…si stii ce am simtit cand m-a strans in brate? Am simtit ca toata rautatea lumii s-a pierdut, ca reprosurile alor mei nu mai exista (ba mai mult, ca nu au existat niciodata), ca nici macar notele putin mai mici de la scoala nu conteaza, ca in viata asta nu mai contam decat eu si el. Oare asa simte toata lumea? Nu pot sa zic decat ca acum totul incepe si se termina cu el. Iar parca restul nici….nu mai exista.”

 

2.

Sambata, 22 ianuarie 1944,

 

Draga Kitty (jurnalul),

Poti sa-mi spui cum se face ca toti oamenii isi ascund cu atata teama natura interioara? Cum se face ca in societate ma comport intotdeauna cu totul altfel decat ar trebui sa ma comport? De ce avem atat de putina incredere unii intr-altii? Stiu, trebuie sa existe o explicatie, dar uneori mi se pare foarte trist ca nu putem marturisi nimanui, nici macar oamenilor care ne sunt cei mai apropiati, ce avem pe suflet.”

 

Sambata, 19 februarie 1944,

In sinea mea, imi ziceam cam asa: O, asa n-o sa ajung niciodata la Peter. Cine stie, poate ca nu-i par deloc draguta si n-are nevoie de niciun fel de confidente. Poate ca nu se gandeste la mine decat superficial. Trebuie sa merg mai departe iarasi de una singura, fara confidente si fara Peter. Si curand poate fara speranta, consolare si asteptari. O, de-as putea  acum macar sa-mi pun capul pe umarul lui si sa nu ma mai simt asa de disperata si abandonata! Cine stie, poate ca nu-l interesez deloc si se uita la ceilalti cu aceeasi tandrete. Poate ca doar mi-am imaginat ca tandretea asta mi-e adresata mie. O, Peter, de-ai putea numai sa ma auzi ori sa ma vezi! Dar adevarul, daca e dezamagitor, nu l-as putea suporta.

Mai tarziu, mi-am recapatat speranta si m-am simtit iar plina de asteptari, in timp ce inlauntrul meu lacrimile continuau sa curga.”

 

Duminica, 27 februarie 1944,

 

De dimineata devreme pana seara tarziu nu fac, de fapt, nimic altceva decat sa ma gandesc la Peter. Adorm cu imaginea lui in fata ochilor, il visez si, atunci cand ma trezesc, el inca ma priveste.”

 

Luni, 28 februarie 1944,

 

Lucrurile se transforma intr-un cosmar si de noapte, si de zi. Il vad aproape ora de ora si nu pot ajunge la el, nu trebuie sa arat nimanui nimic, trebuie sa fiu vesela, in timp ce in mine totul e deznadejde.”

 

Luni, 6 martie 1944,

 

Viata mea este o asteptare de la o intalnire la alta. Sper mereu sa descopar ca si el ma asteapta la fel si, in sinea mea, sunt foarte incantata cand ii observ micile, sfioasele incercari. Dupa parerea mea, ar vrea si el din tot sufletul sa se exprime cu aceeasi usurinta ca mine; nu stie ca tocmai stangacia lui ma misca.”

 

Vineri, 17 martie 1944,

 

Margot si cu mine ne-am cam saturat de parintii nostril.

Sa nu intelegi gresit. Il iubesc la fel de mult pe tata, iar Margot ii iubeste la fel de mult pe tata si pe mama, dar, cand ai varsta noastra, vrei totusi sa decizi si tu un pic pentru tine, vrei si tu sa te smulgi uneori din mainile parintilor. Cand ma duc sus, sunt intrebata ce vreau sa fac. La masa n-am voie sa-mi pun sare, in fiecare seara la opt si un sfert mama intreaba invariabil daca n-ar trebui sa ma dezbrac, nu pot citi o carte fara sa fiu controlata. Sincer vorbind, controlul asta nu-i deloc sever, dar remarcile si reprosurile, la care se adauga permanent fel de fel de intrebari, de dimineata pana seara, ne calca pe nervi.

Mai e ceva ce nu le place mai ales la mine: nu mai vreau sa impart toata ziua pupaturi incolo si-ncoace. Toate numele astea dulci nascocite de ei mi se par fandosite.

As vrea sa scap de ei o vreme, iar ei nu inteleg asta. Nu ca le-am fi spus ceva despre asta, nicidecum, la ce bun, si-asa n-ar pricepe nimic.

Margot mi-a spus ieri-seara: “Mi se pare de-a dreptul stupid. Daca-ti sprijini capul in maini si oftezi de doua ori, te intreaba imediat daca te doare capul sau nu te simti bine.”

Suntem tratati ca niste copii.

Chiar daca am abia paisprezece ani, stiu totusi foarte bine ce vreau, stiu cine are dreptate si cine nu, am parerea mea, conceptiile si principiile mele si, chiar daca poate parea aiurea din partea unei pustoaice, ma simt mai mult adult decat copil, ma simt cu totul independent de oricare alt suflet. Stiu ca sunt in stare sa dezbat o problema si sa discut mai bine decat mama, stiu ca am o privire mai obiectiva, stiu ca nu exagerez atat, ca sunt mai ordonata si mai indemanatica si, de aceea (poti sa razi de asta), simt ca ii sunt superioara in multe lucruri. Daca iubesc pe cineva, trebuie sa simt in primul rand admiratie pentru el, admiratie si respect, iar aceste doua conditii sunt total absente la mama.”

 

Marti, 28 martie 1944,

 

Si Peter…la Peter nu vreau sa renunt. S-ar putea infiripa ceva atat de frumos intre noi, de ce-si baga nasul babacii in treburile noastre? Din fericire, sunt obisnuita sa-mi ascund trairile interioare si reusesc foarte bine sa fac in asa fel incat sa nu se vada ca sunt moarta dupa el. Oare el va spune vreodata ceva? Voi simti vreodata obrazul lui?

Atunci cand sta culcat cu capul pe brate, cu ochii inchisi, el este inca un copil. Cand se joaca cu Mouschi sau vorbeste despre ea, e asa de tandru. Cand cara cartofi sau alte lucruri grele, este puternic. Cand se duce sa se uite pe fereastra in timp ce afara se aud impuscaturi ori merge in intuneric sa verifice daca n-au intrat hoti, este curajos. Iar atunci cand e neajutorat sau stangaci, este de-a dreptul un scump.

 

Marti, 11 aprilie 1944,

 

Devin tot mai independenta de parintii mei. Asa tanara cum sunt, am mai multa pofta de viata, un simt al dreptatii mai sigur si mai pur decat mama. Stiu ce vreau, am un scop, am o opinie, am o credinta si o iubire. Lasati-ma sa fiu eu insami, si-atunci sunt fericita. Stiu ca sunt o femeie, o femeie cu forta interioara si mult curaj!

Daca Dumnezeu ma lasa sa traiesc, voi ajunge mai departe decat a ajuns mama vreodata, nu voi ramane lipsita de importanta, voi pleca in lume si voi munci pentru oameni!

Acum stiu ca bucuria si curajul sunt lucruri absolut indispensabile!”

 

Vineri, 14 aprilie 1944,

 

Cand Peter si cu mine, tinandu-ne de dupa umar, stam strans lipiti unul de altul pe o lada tare de lemn, intr-o harababura si-un praf de nedescris, el tinand o suvita din parul meu in mana, cand afara pasarile ciripesc in triluri, cand vezi copacii inverzindu-se, cand soarele te-ademeneste sa iesi afara, cand cerul este asa de albastru, o, atunci vreau asa de multe lucruri!”

 

2.

Extras din Jurnalul Annei Frank (nascuta in 12 iunie 1929) tinut de aceasta in perioada 12 iunie 1942 (ziua cand a implinit 13 ani) – 1 august 1944 cat timp a stat ascunsa cu familia sa si cu alte cateva persoane (printre care si Peter) intr-o  anexa secreta a firmei unde lucra tatal Annei.  Jurnalul a fost tinut de Anne pana la arestarea clandestinilor evrei de catre serviciul de spionaj si informatii al SS. Margot si Anne (cele doua surori adolescente) au fost deportate la sfarsitul lui octombrie in lagarul de concentrare Bergen—Elsen. Ca urmare a conditiilor de igiena catastrofale, in iarna 1944 – 1945 a izbucnit o epidemie de tifos, in timpul careia au murit mii de detinuti, printre acestia numarandu-se Margot si, la cate zile dupa ea, Anne. Peter, dupa transferul printr-un mars de evacuare de la Auschwitz la Mauthausen a murit cu doar trei zile inainte de eliberare, in mai 1945. Trupurile celor doua adolescente zac probabil in gropile commune din Bergen-Belsen. Tatal Annei si-a dedicat restul vietii raspandirii mesajului fetei sale in intreaga lume.  

 

1.

Extras din jurnalul Anei, o adolescenta de 15 ani care invata la un liceu din Bucuresti. O adolescenta visatoare, zambitoare, cu multe idei, cu multe planuri, care pune pasiune pana la cer si inapoi in tot ceea ce face, care se zbate, se lupta, se apara, ataca, anticipa sau uneori rabufneste. O adolescenta care traieste. Si care spera sa zboare.

 

Tumultul interior a ramas acelasi, desi ani buni despart cele doua jurnale.

Din ce motiv cei mari nu inteleg?

 

 Comentariile sunt închise pentru In mine este totul, iar dincolo nu-i nimeni

Rapsodie

 Posted by on 2 iunie 2012  Experiente, Psihologia copilului
Iun 022012
 

(această scriere veche, de prin toamna lui 2010, îi este dedicată Irinei Şubredu, cea care, din vreme în vreme, îmi aminteşte că exist)

Atunci când vor fi întrebați care îmi este prețul, cei care m-au văzut cocoțată pe raft vor răspunde rapid și fără greșeală: înghețată de vanilie și orice episod/minut/secundă din “M.A.S.H.” în care apare Hawkeye Pierce. (Să ne înțelegem: preț de cumpărare!, și la mine, din gașcă fiind, funcționează același principiu universal de sporire sigură a averii: să cumperi o femeie cu cât face și s-o vinzi cu cât pretinde că face).

Alan Alda, carevasăzică.

Actor de teatru și film, scenarist, regizor, amfitrion al documentarului-serial “Scientific American Frontiers”, premii Emmy, Golden Globe, People’s Choice, “M.A.S.H.”, “The West Wing”, “Same time, next year”.

Are mai puțină importantă acum faptul că, fizic, Alan Alda seamănă suficient de intens cu cei doi bărbați care mi-au marcat copilăria: primul băiat de care m-am îndrăgostit și primul bărbat de care am fugit (de fapt, are exact atâta importanţă câtă pot și vreau să-i ofer și exact atâta valoare câtă am dreptul, în afara contextului istoriei de viață, să-i atribui). Poate fi însă relevant că îl vedeam întotdeauna pe Alan în spatele lui Hawkeye (ceea ce ar putea însemna, pentru unii, că nu și-a făcut bine treaba, iar pentru alții, că și-a depășit condiția) și că, în clickuri de viitorimi trecătoare, citeam deja din cărțile de memorii pe care avea să le scrie. (Nu pentru că m-ar duce mintea prea mult sau prea sus, ci pentru că, în forma ei neancestrală, desfășurarea existențelor noastre este enervant de previzibilă.)

“Să nu-ți împăiezi niciodată cainele” e titlul uneia dintre cărți (“şi alte lucruri pe care le-am învățat în viaţă”).

Într-o zi, Rapsodie (căci despre acest cocker mare și negru facem vorbire), a mierlit-o, bietul, din mult prea multe resturi de mâncare chinezească. Pierdere grea pentru copilul de-atunci, muncite scheme de acțiune ale tatălui pentru interiorizarea cât mai ușoară a întâmplării de moarte de către copil, efort susținut și conjugat de a păstra, într-o memorie de împietrită durată ceea ce, foarte evident, era deja răpus. “Să-l împăiem.”, a zis tatăl. “Să-l împăiem.”, a zis și copilul. “Duceţi-vă naibii cu foarfecele astea de-aici!”, ar fi zis Rapsodie, de-ar fi putut. “Ce expresie avea de obicei?”, a întrebat, plin de profesionalism, profesionistul. “La dracu’!”, cred c-a spus copilul (desigur, Alan nu și-a fi permis o astfel de neonorantă exprimare), “Cum ce expresie? Care expresie? Nu sunt toți câinii la fel?!” (L-am fi contrazis, de l-am fi auzit, și i-am fi răspuns că nu, Alane, unii câini se expresionează în javre.) Copilul nu greșea. Ce expresie am eu? Ce expresie ai tu? Ce tuşă emoțională are un câine? Da’ Lio Liolescu, fortificata mea broască țestoasă? Să fim serioși: în viață, mai merge să azvârli cu metafore, nuanțe și plasticități, după moarte însă, maniera nu rămâne altfel decât generică și reducționistă: “a fost om, a fost porc, a fost floare”. Eventual, pentru cei mai înzestrați dintre noi, precum kawkeye-ul Alan, într-un efort mai degrabă destoinic decât necesar, concretizarea silnică poate deveni: “… Mda. Drăguţ. A fost un câine drăguț.”

Așa că expresia răposatului lătrător a fost împietrită de taxidermist alături de plusul de valoare adăugată ce face onoare oricărui meșteșugar, iar Rapsodie, după vreo șase săptămâni de lucru dermoplastic, a ajuns o foarte țeapănă și jupuită piele, cu o expresie improprie care-i desfigura, vitriolic,  întreaga amintire și care, secundă după secundă, solicita atenția și încordarea reconstructivă a viului privitor de mult câine iubitor. (Aș face precizarea că în tot acest timp, copilul nu-l uitase, dar nici nu se mai gândise zilnic la el.)

Să te lupți, rămas în viață fiind, cu o parodie de rapsodie, asta da provocare, să constați că dispariția cuiva e mai puțin dramatică decât recuperarea veridicei pierderi, ăsta da adevăr, să realizezi – forțat de propria alegere – că lucrurile nu mai pot fi niciodată aşa cum au fost şi că, până la urmă, nici nu se cuvine să fie, asta da victorie, să recunoști că orice strădanie voluntară de a păstra ceva ce nu mai este face ca totul să se descompună și mai mult, asta da înfrângere. Este, zice Alan, “ceea ce se întâmplă în viață când rămâi atașat de orice clipă de viață mai mult decât dorește acea clipă. Memoria poate fi un fel de taxidermie mintală, care se agăță de prezent după ce acesta a devenit trecut.”

Aşa că fiţi practici şi luaţi-vă broaşte. Într-un fel, sunt deja împăiate. Şi, cel puţin teoretic, au ambiţia de a vă dovedi.