Apr 202012
 

Feedbackurile ultimelor articole au fost bune. Destul de bune. Foarte bune. Ceea ce mi-a deschis ochii. Persoane pe care nu le cunosc mi-au trimis mesaje în care-mi spun că au cam aceleași dioptrii ca și mine (n-am vrut să-i dezamăgesc, nu port ochelari, încă văd precum un vultur, doar impiedicatul îl fac precum o găină) și că, împrumutându-i de la mine atunci când nu dau de ai lor (cititorii mei sunt perseverenți, nu se lasă biruiți de detalii minore), când pășesc în lume nu se lovesc de probleme majore. (Una dintre ele, o doamnă de altfel serioasă, a nimerit chiar pe lună.) Nu știu cum să vă spun mai delicat, însă am o veste proastă. (Ca să echilibrez, am tot căutat și una deșteaptă, îmi pare rău, n-am găsit.) Ochelarii mei (!) sunt, de ceva timp, foarte compulsivi, nu i-am șters de multă vreme și-mi pare că-ntr-un colț sunt un pic cam zgâriați (și chiar mătuiţi), de unde și starea lor de mare neastâmpăr privitor și, desigur, de clipit sonor. În cea mai mare parte a timpului meu, pe lumină, ochii mei văd lucruri de care nu se bucură, așa că atunci când nu mai pot de indignare, de durere, de frustrare sau de neputință, sau chiar de lehamite, reacționează în acest spațiu virtual. Acesta nu este, desigur, cel mai înțelept lucru pe care îl pot face. A expune niște puncte de vedere personale pe un site deloc individual, pe alocuri chiar inflamate, nu este cel mai mare serviciu făcut psihologiei științifice (nici chiar echipei editoriale din care fac parte). Drept urmare, într-o pauză dintre două proiecte importante (psihologie economică și managementul clasei de elevi, asta ca să vedeți și voi ce viață), simt nevoia să fac următoarele precizări post-masminice: educația de gen sănătoasă nu-și propune negarea apartenenței de gen și nici nu popularizează (spre “îndoctrinează”) omogenizarea sexelor într-o struţo-cămilă sau cine știe ce altă bipedo-lighioană umilă. Educația de gen își asumă identificarea și scoaterea la lumină a oportunităților egale în oricare dintre planurile în care sexele au libertatea să acționeze (exact: peste tot), oportunitate înțeleasă în chiar sensul ei din dicționar, acela de prielnic, favorabil, propice. Firește că, iremediabil tributară cuvântului în tot ceea ce are el mai sfânt și, în același timp, mai pământesc (am o problemă în cap, să nu-mi spună cineva “servici” în loc de “serviciu” pentru că, realmente, îl mănânc), reacționez dur atunci când înțeleg că cineva, la un moment dat, fie el un profesor, un director de grădiniță, un patron de companie, chiar un psiholog, ar putea să-mi recomande, ca fiind favorabil mie, să fac pipi la un loc cu  Sorin. (… Sorine, stai tată, cuminte, nu te enerva, ai rămas singurul bărbat de pe site, pe cine să iau ca exemplu?) Educația de gen înseamnă ruperea de dihotomia dumnezeiască în sensul ei acaparator și dominator, eliberarea de cocoașa stereotipiei și de povara mersului la extrem prin perfuzarea continuă a copilului cu celebrele modele de gen. Da, aici s-ar putea face mult, foarte mult, mare parte dintre părinți s-ar putea strădui mai serios să înțeleagă faptul că odrasla lor nu e o păpușă gonflabilă, umflabilă cu propriul ei gen ei până aproape de pleznire (“aşa trebuie să facă fetele”), și nici un lemn taman bun de pus pe foc printr-o sistematică ciopârţire (“băieţii nu trebuie să facă așa”).  Vreau să atrag atenția asupra faptului că tiparele fixe în care părinții se încăpățânează să-și cadreze odraslele nu mai sunt la modă, nefiind întru totul comerciabile. Pentru rămânerea în normalitate, ar ajunge chiar și-un singur lucru (iar asta garantează, sunt convinsă, ajungerea departe):  renunțarea, ca primă metodă educativă, la compararea cu “ce e musai să fie” o fată sau un băiat. (Tragedie curată atunci când se își face de cap reversul, “cum nu trebuie să fie.”) Dacă atunci când își formează identitatea, copilul scapă nevătămat de internalizarea septică a ceea ce mediul consideră a fi potrivit pentru el (mai ales de enormitatea de a fi hen sau alte bazaconii androgine), schema de gen pe care acesta o va agăța în propriul său interior va deveni, încet-încet, imună și  aseptică (în fapt, o structură cognitivă relațional-informațional-asociativă care îi va conduce percepțiile cu privire la sine și la alții pe o cărare întotdeauna albă, necontaminata.) Realitatea este că până şi socializarea fătului în ideea hăinuței de gen care-l așteaptă în mâinile primei moașe, în familie, în grupul de joacă, mai apoi în sistemul de învățământ, în viața profesională este o … realitate.

La Universitatea din Wisconsin predă Kara Smith.  Are studii serioase în domeniul educației și al feminismului, cunoaște în profunzime implicațiile negative ale socializării de gen, are doi copii și idei excelente. Așa că în timpul celei de-a doua sarcini a ținut un jurnal în care a notat toate gândurile, emoțiile și cuvintele generate de prezența, încă nevăzută, a celui nenăscut. (“Prebirth gender talk: a case study în prenatal socialization”, Women and Language, 2005). Când, spre sfârșitul sarcinii (undeva prin lunile șase – șapte), profesoara-mama-cercetatoarea-feministă a aflat că poartă în pântece un băiat, iacătă ce s-a-ntamplat, spre imensa stupefacție personală (noi, privind din afară, dăm din buze superiori, normal că ne așteptam!): «Era băiețel. Era acum “mai puternic” decât copilul pe care-l cunoscusem în urmă cu numai un minut. Nu se cuvenea să fie abordat cu expresii dulcege, cum ar fi “micuţule”. (…) Așa că am coborât glasul cu o octavă. Vocea mea și-a pierdut blândețea. Tonul ei era mai articulat și mai scurt, în timp ce până atunci avusesem o tonalitate ridicată și feminină. Voiam ca el să fie “puternic” și “atletic”, de aceea trebuia să vorbesc cu el cu o voce stereotip “puternică”, “masculină”, pentru a-i încuraja “puterea înnăscută.”»

Nimic mai simplu. Comportamentul Karei o luase înaintea valorilor sale. (Ei, da, ne-așteaptă, înainte, vremuri grele: în sensul ăsta avem destule de studiat.)

Alți părinți transpiră serios în numele unei educații neutre de gen, așa că depun eforturi susţinute pentru a anihila orice fel de influență sexistă în dezvoltarea identității copiilor lor. Ei sunt mici-mici, părinții lor sunt mari-mari, îi țin sub un clopot de sticlă în ceea ce privește infectarea cu vreun stereotip, cine ar putea zădărnici astfel de străduințe? Vreo divinitate? Alte extraterestre ființe? Lawrence Summers (într-un context în care vorbea despre ceea ce eu nu vreau să aud, cum că, din cauza unei năzdrăvănii aptitudinale intrinsic inferioare a femeilor, interesul lor pentru cariere științifice înalte este scăzut), teoretizează despre diferențele esențiale dintre sexe, observabile, fără ochelari, încă din scutece: “Deşi eu aș prefera să înțeleg altceva, cred că spune ceva experiența mea cu fiicele mele gemene de doi ani și jumătate, cărora nu li s-au dat păpuși, ci camioane, și s-au pomenit spunându-și una alteia: Uite, tati-camion poarte un bebe-camion! Și cred că este pur și simplu un lucru pe care trebuie să-l recunoaștem.”

Alți părinți, psihologi de profesie, au considerat că e de mers cu apărarea față de prevalențele și corelațiile social-culturale de gen până spre vârsta la care copiii lor s-ar putea proteja singuri de stereotipuri și sexism, printr-un mod de raportare personal, asumat și critic. Sandra și Daryl Bem. “An unconventional family”, Yale University Press. Jeremy și Emily, copiii lor, s-au aflat ani de zile sub umbrela unei strategii bidirecționale: le-au fost reduse din mediu (până la eliminare) orice asociații de gen (adică ce “se potriveşte” cu “starea” de bărbat sau femeie: obiecte, sentimente, responsabilități, abilități, tunsori etc.) și le-a fost înlocuită orice informație în mod obișnuit comună despre ceea ce înseamnă să fii bărbat sau femeie cu ideea (unică) cum că diferența esențială dintre cele două sexe constă doar în anatomia și funcția organelor sexual-reproducătoare. Ceea ce a dus, printre altele, și la:  «Fiul nostru, Jeremy, în vârstă de patru ani pe atunci, a hotărât să poarte agrafe la grădiniță. De mai multe ori pe parcursul zilei, un alt băiețel i-a spus lui Jeremy că el, Jeremy, trebuie să fie fată, pentru că “numai fetele poartă agrafe”. După ce a încercat să-i explice acestui copil că “nu contează dacă porți sau nu agrafe” și că “să fii băiat înseamnă să ai penis și testicule”, în cele din urmă Jeremy și-a dat jos pantalonii pentru a demonstra adevărul celor spuse. Colegul său nu a fost deloc impresionat. El a zis pur și simplu: “Toata lumea are penis, dar numai fetele poartă agrafe.”

Cei doi părinți s-au implicat în mod egal în creșterea și educarea copiilor, le-au oferit în mod egal atât păpuși cât și camioane, haine roz cât și albastre, le-au arătat persoane de un sex care aveau slujbe specifice celuilalt, ba mai mult, au cenzurat și redecorat biblioteca în sensul obţinerii unor poze și mesaje egalitare. În final, când și-au ales profesiile (nu spun asta cu vreo inflexiune peiorativă, vă las drumul deschis în a vă documenta despre întreaga bem-aventură), Jeremy a ales matematica și Emily artele. Dar mă întorc la cenzură, veți vedea de ce:

«Soţul meu și cu mine – spune Sandra Bem -, am căpătat obiceiul de a interveni în conținutul cărților ori de câte ori era posibil, pentru a îndepărta toate corelațiile legate de sex. Printre altele, făceam acest lucru schimbând sexul personajului principal, trasând un păr mai lung și linia sânilor pe desenele care anterior reprezentau bărbați șoferi de camion, fizicieni, piloți și așa mai departe și tăind sau modificând paragrafe în care bărbații și femeile erau descriși conform stereotipului de sex. Citind cu voce tare cărțile cu poze pentru copii, alegeam pronume care evitau implicațiile ubicue conform cărora toate personajele care nu poartă rochii sau fustițe roz trebuie neapărat să fie de sex masculin: “Ce face porcușorul acesta? El sau ea pare că face un pod.”»

Ei bine, la mine în casă cărțile au fost întotdeauna esențiale. În afară de o singură scenă în care, pentru prima și singura dată, fiică-mea, care avea pe-atunci avea vreo 3 ani, a plâns cu lacrimi adevărate pentru că vroia CU ORICE PREȚ din piață un bibelou care înfățișa un cal cu o balerină în șa – un kitsch ordinar, cu pene și sclipici, pe care, ce să vezi?, nu i l-am cumpărat, drept urmare mai apoi am plâns eu toată noaptea, cuprinsă de vinovăție -, Ada nu a vrut decât cărți. Cărți, cărți, cărți. (Acum, în sfârșit, a trecut la chestii serioase.) Drept urmare, venind de la serviciu și oprindu-mă în librărie (doar trebuia să mă-nfăţisez în fiecare zi cu o nouă achiziție), iau (un fel de) Larousse pentru copii, o cărticică mică, numită CORPUL OMENESC. (Am ales din vreo douăzeci cu același titlu. Am ales.) Anii ‘90 și ceva, tocmai apăruseră pe piață, cartonate, frumos colorate, minunății adevărate. Intru în casă, fiică-mea dormea. Mă așez la birou și încep să răsfoiesc cărţulica. La pagina nu știu care (mi-e lene să cobor la subsol pentru a vă oferi referințe bibliografice complete), înlemnesc: alături de pozele despuiate a două personaje, un bărbat și o femeie (el având un organ sexual ce depășea cu mult, chiar și în poză, dimensiunile standard), scria așa:  “Când un bărbat iubește o femeie, penisul acestuia se umflă și se întărește.” Sec. Cuprinzător. Fără poezia cu care sunt eu obişnuită.

Fiică-mea avea 4 ani. Cartea era pentru copii “de la 4 ani în sus.” Ea era copil. Eu – un adult. (Cum ar veni, matură.) Așa că am făcut față situației absolutamente grozav. Neștiind cum să-i explic cum e cu iubirea (dar mai ales cu sfârșitul ei), adică neștiind cum să n-o orientez pe fiică-mea în a pune în practică, pe stradă, în vreo vizită, în vreo instituție, vreo metodă de observație vorbită referitoare la prohabul bărbaților (“Uaauu, mama, ce plin e domnu’ăla de iubire!”, “Uite, mama, nenea ăla n-o mai iubește pe tanti!” etc.), sub presiunea trezirii iminente a fiică-mii, am înșfăcat super-glue-ul din birou și am lipit paginile. Magistral.

Ada a fost extrem de dezamăgită de proasta calitate a cărții. “Uite mama, ce urât au tipărit ăștia cartea!”Ai dreptate, copilule, of, Doamne, cât neprofesionalism, ai grijă să nu umbli deloc la paginile alea, da’ deloc!, altfel se desface toată cartea, n-ar fi  păcat?”

… În noaptea aceea am (a)dormit linista, ca un copil de 4 ani.

A doua zi, un prieten de familie le-a vizitat pe neanunțate, pe fiica-mea și pe maică-mea, eu fiind la serviciu. Medic. Isteț. M-a sunat imediat. “Vezi că fiică-ta a primit o carte lipită –  eu nu știu cum de n-ai observat când ai cumpărat-o! -, era așa de încântată și totuși necăjită!, așa că am dezlipit-o eu, cu grijă, abia te-așteaptă copilu’ să-i explici ce şi cum, acu’ se uită la poze. Mi-a plăcut mult. O carte foarte bine dotată.”

Fii-mea se prăpădește de râs, amintindu-și. Mie îmi dau lacrimile.

Ce ziceți, oare episodul ăsta plin de umilire să mă fi orientat spre a deveni profesor-psiholog?

Apr 172012
 

Rezumat: n-am

Cuvinte cheie: masmin

Hai că m-am enervat.

Pentru că eu citesc întotdeauna știrile a doua (sau chiar a cincea) zi după ce se-ntâmplă minunățiile, excepție făcând doar site-urile lui Adrian (așa s-a tot nimerit, iar la un moment dat am constatat cât de amuzant și de constructiv poate fi), am dat de capodopera aceasta de culturo-actualitate (nu chiar necunoscută, din păcate):

„Suedia si neutralitatea de gen. Ce inseamna disparitia distinctiei intre cele doua sexe si ce cuvant au introdus suedezii pentru o persoana care nu este nici baiat, nici fata

de I.R. HotNews.ro

Joi, 12 aprilie 2012, 15:21 Actualitate | Cultură

Suedia, tara cu cel mai ridicat procent de femei in forta de munca, a fost desemnata in 2010 de Forumul Economic Mondial drept statul cel mai „egal” din punct de vedere al genului din intreaga lume. Insa acest lucru nu pare suficient pentru multi dintre suedezi, care aspira la mai mult decat egalitate cand vine vorba de gen: neutralitate, noteaza Slate.com intr-un material. Ideea din spatele acestei dorinte este ca autoritatile si societatea sa nu mai tolereze nicio distinctie intre sexe, ceea ce inseamna, printre altele, casatorie intre orice sexe sau posibilitatea ca parintii sa aleaga orice nume pentru copii, chiar daca acesta este „Lisa”, iar copilul este baiat.
In aceeasi nota, o companie de haine pentru copii a scos sectiunile separate pentru baieti si fete din magazine, iar pe bloguri se discuta intens despre cum sa iti imbraci copilul „neutru”. Un catalog de jucarii a decis sa inverseze putin lucrurile, de exemplu o fetita in blugi merge cu un tractor iar un baiat impinge un carucior roz.
Politicieni social-democrati au propus instalarea de toalete neutre asa incat oamenii sa nu fie nevoiti sa se imparta intre barbati si femei. O parte din gradinite au interzis referintele la sexe, referindu-se la copii prin intermediul numelor sau apelativelor de tipul „amicilor”, „puisorilor”. Acestia considera ca gradinitele trebuie sa „contraatace modelele traditionale si rolurile traditionale de gen” si sa ofere baietilor si fetelor „aceleasi oportunitati sa testeze si dezvolte abilitati si interese fara sa fie limitati de roluri de gen stereotipice”.
Proiectul a atins un „punct culminant” la inceputul lunii, cand, la cateva zile dupa Ziua Internationala a Femeilor, a fost introdus un nou substantiv in versiunea online a Enciclopediei Nationale: „hen”
(pronuntat ca „gaina” in engleza). Intrarea din dictionar defineste hen ca: „pronume personal neutru din punct de vedere al genului propus in locul lui „el” [han in suedeza] si „ea” [hon].”
Anuntul enciclopediei a venit in contextul unei dezbateri aprinse despre neutralitatea de gen care a dominat agenda editorialelor din ziare, emisiunilor de televiziune si blogurilor despre parenting si feminism din Suedia. A fost provocat de publicarea primei carti „neutre” pentru copii – „Kivi och Monsterhund” (Kivi si Cainelemonstru), care spune povestea lui Kivi, care vrea un caine de ziua „hen” (in loc de ziua
lui). Autorul introduce mai multe cuvinte „neutre” in carte – mammor si pappor (mami si tati) sunt inlocuiti cu „mappor” si „pammor”.
„Hen” a fost mentionat de lingvistii suedezi la mijlocul anilor 1960, apoi in 1994 un lingvist a sugerat adaugarea lui „hen” ca pronume personal.
Insa nu toata lumea este incantata de amestecul politicului in limba suedeza. Jan Guillou, unul dintre cei mai cunoscuti autori suedezi, s-a referit la sustinatorii pronumelor „hen” drept „activisti feministi care vor sa ne distruga limba”. Alti critici considera ca ar putea fi daunator din punct de vedere psihologic si social.
In mod ironic insa, noteaza autorul materialului, in efortul lor de a elibera copiii suedezi de un comportament normativ, promotorii neutralitatii de gen ii supun unor noi seturi de reguli si noi norme astfel ca anumite forme de joaca devin tabu, limba devine regularizata, iar interactiunile si atitudinile lor sunt observate prea indeaproape de profesori. O scoala a scos toate masinile de jucarie pentru ca baietii le acordau un „statut” mai ridicat decat altor jucarii. O alta gradinita a scos „timpul liber” din program, pentru ca, atunci cand se joaca liber, „modele stereotipice de gen se nasc si se cimenteaza. In joaca libera exista ierarhie, excludere si samanta rautatii”.

Sigur că acesta nu va fi un articol care să înlocuiască ceea ce puteți citi, cu adevărat specializat, argumentat și detaliat, despre sexe, capcane, interese, tradiționalisme, neurosexisme și altele asemenea, nu poate deveni nici măcar un protest serios față de niște extreme periculos de lipsite de demnitate, estompate de-o artificială revoluţionaritate. În capul meu (sunt câteva indicii clare că acolo se află o problemă majoră), tot ce-i “neutru” e lipsit de activitate și verticalitate, oricâtă miză diplomatic-existențială-de pace ar fi sau s-ar nimeri, așa că doar din acest punct vă recomand să porniți cu judecata asupra a ceea ce scriu. Consider că “neutru” înseamnă, aproape întotdeauna, apropierea de orice fel de declin. A fi neutru înseamnă a-ți rata din start experiența și a nu te bucura de existențialul prea-plin. Neutralitatea nu este, pentru mine, nici ființare și nici normalitate. Mult mai mult decât clasicul conținut (acela de a echilibra situaţiile prin înțelepciune neconflictuală), a fi neutru, după părerea mea, înseamnă a te înfricoșa de tine, de diferența ce se poate isca prin poziția ta.  În plus, cred cu tărie că doar diferențele și poziționările (de orice gen) ne determină să ajungem ceea ce putem deveni. (Simt cum mi se face pielea de găină. Imaginați-vă nașterea unei conștiințe lipsită de neliniștea și freamătul diferențelor, chiar în propriul său flux.) Sunt convinsă că a le cunoaște, a le înțelege și a le stăpâni reprezintă însăși încununarea potențialului fenomenal de care dispunem. Și mai cred că falsele diferențe de gen inoculate și întreținute de societate ne împiedică să le identificăm (sau să le recunoaștem) pe cele reale și chiar adevărate. Sunt cât se poate de atentă la dovezile neuroştiintelor (acelea, foarte puține, pe care am ajuns să le cunosc) și la punerile în scenă psiho-sociale, observând cum înșiși cei care studiază diferențele dintre sexe descoperă, zi după zi, cum imensitatea stereotipizării privind genurile umane (rămasă undeva pe sus, oarecum suspendată, ca un fel autostradă abstractă) subestimează și minimalizează diferențele existente în realitate, aflate la locul lor material, adică jos, pe pământ.  Dezbaterea (în fond şi în fapt, nesfârșibilă) din care bărbații și femeile vor ieși sau nu egali (sau “la egalitate”), asta-i mai puțin importantă deocamdată, semnificativ îmi pare a fi faptul că ne-am putea strădui mai mult, specialiști și oameni “comuni” laolaltă, în a fundamenta mai solid o lume normală în care să fim în mod egal liberi să ne exprimăm naturile esențialmente diferite. Sigur că oricând putem să mai creștem feminismul (de fapt, acesta-i cuiul lui Pepelea, inclusiv la Egalia, neutro-grădinița din Suedia) – dacă are cineva nevoie de voluntari implicați, sunt gata -, doar că ideea discriminărilor de gen și a extinderii drepturilor (chiar și a celor oarecum periculoase, înspre masculinitatea ființării – ceea ce nu implică și dumnezeitate!), nu  se rezolvă prin uniformizarea de gen și neutralitate. Nu prin ratarea experienței. Nici chiar prin ratarea conflictului.

«O alta gradinita a scos „timpul liber” din program, pentru ca, atunci cand se joaca liber, „modele stereotipice de gen se nasc si se cimenteaza. In joaca libera exista ierarhie, excludere si samanta rautatii”.»

Oh, bineînțeles că da. În viața liberă, jucată bine sau ba, cam așa stau lucrurile. Toate culturile umane adăpostesc disproporțiile averilor și ale puterii, ale proprietății, prestigiului și statutului, pedepsele, reglementările sexuale, inegalitățile de gen, diviziunea muncii în funcție de sex, conflictul și violența (trăsături universale, validate de antropologi). În marea ei parte (ba nu: până la moarte), viața noastră reală se desfășoară pe baze conflictuale, iar pentru că selecția naturală e responsabilă de modelarea creierului nostru (chiar și de moartea lui), motivele pentru care generăm și întreținem conflictul sunt, bineînțeles că da, înnăscute, inclusiv acela de a le datora celular strămoșilor noștri, marilor competitori și învingători ai selecției, continuarea acțiunii concurenţiale. Sigur că starea de conflictualitate intrinsecă n-ar trebui să se lase cu vărsare de sânge sau cu violări de gene neadecvate (și nici nu se întâmplă prea des, oamenii găsesc căi de rezolvare înțelepte și rafinate), iar selecția naturală nu-i chiar atât de necioplită și de fioroasă încât să nu permită manifestarea a ceea ce eu numesc noblețea înaintării speciei, acel amestec de altruism, coeziune și atașament întru o iluzorie, dar necesară, fraternitate.

Bătălia ideologică dintre sexe se desfășoară pe un un teren de luptă special, asta n-ar trebui să scăpam din vedere, total diferit față de cel al altor războaie individuale sau sociale (cu membrii propriei familii, cu alte grupuri, cu minoritățile, cu alți cogeneri pentru satisfacția sexuală etc.), dintr-un motiv foarte clar, în care eu cred: există două naturi, masculină și feminină (sau invers), diferite la modul fundamental (secretul fiind, ca la orice friptură, marinarea înainte de coacere, în cazul de față în testosteron). Sigur că-i respect pe cei care-mi vor spune că ăsta-i maximum de stereotipie a genurilor, dar mai mult respect propriul mod de a fi înțeles că diferențele clare dintre bărbați și femei, masculi și femele, încep și se termină cu diferențele investiționale făcute de ei în progenituri (reale sau de perspectivă). Și de-aici tot restul lucrurilor de gen, inclusiv bătălia pe aceleași locuri de muncă.

Cu o celulă sexuală mai mare, femeia pornește “afacerea genului” cu o investiție mai serioasă decât cea a bărbatului, care aduce doar niște gene (dacă mi-aș propune să fiu malițioasă – dar nu, atitudinea mea e de-o bunătate și de-o pascalitate deplină -, aș spune “şi acestea destul de puţine”). Teoria investiției părintești stă în spatele oricărei confruntări de poziție între sexe (chiar și a acelora ce n-au copii şi nici nu-și doresc), orice configurare ideologică practică fiind subsumată algoritmului: cel care face cea mai mare investiție alege, cel care investește mai puțin concurează. Sigur că e mult mai comod ca atunci când o societate sexistă o ia razna (sau, pur și simplu, nu și-a băgat încă mințile-n cap, nu-i permite femeii să voteze, să țină o pușcă în mână sau să devină amiral și nici bărbatului să rămână-n pijama mai multe luni la rând, acasă și cu copilul în brațe, internându-se, dacă e cazul, chiar și cu el la spital), atunci inegalităților și segregărilor adiacente li se vor atribui, aproape exclusiv, cauze biologice ce nu produc efectul scontat în plan social. Când societatea nu mai e capabilă să gestioneze, în trend evolutiv, diferența, va încerca să neutralizeze neputința atacând biologia. Vulgarizând, de ce nu, chimia.

O inginerie socială neutră, oricât de pricepută ar fi sau chiar de bine intenționată, n-ar trebui să aibă scopul extrem, în nicio grădiniță din lume, ca prin uniformitate și re-normativitate, să te-ndrepte, de fapt,  înspre cum să nu fii, așezându-ți la picioare o pseudo-libertate cu care oricum n-ai ce face, fiind mult prea orientată spre noul rol neutru, rolul de masmin. (Pentru cuvântul mas(culin)(femi)min am drept de proprietate intelectuală, din care, totuși, cedez o parte suedezilor, pentru marele merit de a mă fi provocat. Masminul este o ființă socială, la naștere incertă, despre care nu știm ce va fi, căci va alege singur ce va deveni.)  Neutralitatea, cu intenția de pace inclusă în ea, ar putea însemna, pentru mulți, raționalitate (înțelepciune de conviețuire și prosperitate, bla, bla), pentru mine rămâne însă lipsă de activitate. Mie mi-ar fi greu, dacă nu imposibil, să trăiesc așa.

În concluzie, vreau în viața mea partea mea din conflictul de gen. În cel mai nefericit caz, dacă s-ar promulga vreo lege genţială (licență poetică, similarul lui “marţială”), m-aș mărita, încântată și nu prea, cu persoana mea. În continuare vreau, pentru mine, chiloței cu dantelă și fustiță. (Deși, fie vorba-ntre noi, port mereu pantaloni, fiind convinsă, patologic-dezadaptativ, că oricum sunt neatrăgătoare pentru orice gen  – ce ironie lingvistică… – de bărbat.) Doresc să fac pipi, în continuare, în toaleta fetelor. Vreau ușă la intrarea în ea (sau măcar o perdea). Vreau să fac dragoste cu un bărbat ce se-ndreaptă spre mine cu organul fortificat de investiția psihologică a genului pe care-l are de apărat și de multiplicat. (Pentru roşitori, alții decât ouăle de pe masă, vorbesc de creier, desigur.) Nu vreau un act sexual de unire a minților neutralizat de uniformitate. Vreau roluri sociale variate și, dacă se poate, cât mai bine jucate. Nu-mi doresc un orgasm existențial echidistant față de genurile noastre, vreau diferențe asumate din care să am, individual și ca specie, de câștigat. Vreau să pot savura conversația cu orice bărbat care crede că-i, aprioric, mai deștept decât mine, doar pentru că-i un mascul selectat și adaptat și, drept urmare, deține în gene dreptate. (… Ups. Afirmația asta sună bine da’ e prea hazardată, dacă nu uit, o dau jos la montaj, drept neadecvată.)

În rest, am auzit eu bine, au zis ceva de “hen”? … Ce vă spuneam, cândva, în “Lecţia de nume”? Că mi-era teamă să nu mă strige lumea cumva.

Iacătă realitate, a meritat să cresc mare și să mă-ntorc la ceea ce renegam cândva.

Cu drag,

sperând pentru Dumneavoastră că Dumnezeu conduce-un camion cel puțin bleu și bagă viteză pe-o autostradă cel mult rozalie,

așteptând în continuare răspunsul la “Da’ dacă El e, totuși, femeie?”,

vă doresc în continuare finalizare de sărbători absolutamente neutre (azi e-a treia zi, după calendar),

mereu a Dumneavoastră,

Sorina-Găina

P.S. Nu știu ce păzește redacția înfrățită româno-suedeză, ce cotcodăcește esențialmente stereotipal (și, tare mă tem, a-creieral). Căutați, băi puișorilor, neutru? Ceva între cocoș și găină? Ceva totuși de gen, dar neutru, esențialmente comun și fundamental? Chiar nu simțiți că-i sub nas? Între cele două creații galinaceic-divine, neutru este doar cuvântul găinaţ.

 Comentariile sunt închise pentru Mappori și pammori din tot universul, dragă henilor, măi fără de gen-ilor, băi puişorilor neutralizați  Etichetate cu:, ,
Ian 162012
 

–          Albina vine, se asaza cu popoul pe borcan si face miere…

(Momente de rasfat maxim:)

–          Copilul meu, tu esti pietricica mea pretioasa!

–          Mami, tu esti terenul meu de fotbal! 🙂

–          Ai facut tu floricica aceasta (din plastilina) pentru mine?! Esti o doamna buna! O sa-ti fac o statuie!

–          Mami, hai sa ne impuscam de noapte buna!

–          Mami, tu esti o vaca! …ca mie imi plac vacile… (Multumesc, Milka!)

 Comentariile sunt închise pentru Dur, dur être maman, mais tres joli aussi
Ian 042012
 

Ieri am incercat pentru prima oara in viata mea patinajul pe gheata. Aceasta la insistentele fiului meu, pe care l-am dus acolo pentru a-i arata, acum ca este mai marisor, cum este cu acest sport. Insa nu am scapat pana nu ne-am vazut cu patinele in picioare. M-am descurcat binisor, in sensul ca nu am cazut, nu ca as fi fost vreo gratie pe gheata; exersasem cu rolele de 2 ani incoace. Ma gandesc amuzata ca mama a vrut “sa devin” patinatoare (dupa principiile si dorintele ei – cum ar fi corpul suav al patinatoarelor), insa eu mi-am pus patinele in picioare abia la 34 putin trecut de jumatate (numar la pantofii pe care ii port). Imi place patinajul pentru simplul fapt ca imbina muzica, miscarea si imi confera ragazul de a ma gandi.

Oare cate alte bucurii ni le-am refuzat  pentru ca ceilalti ne-au cerut sa le facem? Oare cate altele au ramas nedescoperite cu adevarat pentru ca ceilalti, dorindu-ne “binele”, ni le-au adus in forta. Cum ar fi, ma intreb, sa nu le mai cerem copiilor nostri sa faca diverse lucruri, ci doar sa le aratam si sa-i lasam pe ei sa aleaga daca vor sa mearga pe acest drum. Cum ar fi ca inainte sa-i indrumam in stil obligat-fortat catre muzica, dans, pictura, balet, tenis, japoneza, sa le aratam o mostra din ceea ce inseamna aceasta activitate, o demonstratie, apoi sa le lasam timp sa se indragosteasca de aceasta. Si sa nu uitam, love takes time, adica inseamna sa te apropi, sa incerci, sa esuezi, sa grestesti, sa renunti, sa te apuci din nou, sa incerci, sa te straduiesti si tot asa pana sa apuci sa primesti primele laude sau aplauze pentru prima interpretare, concurs sau demonstratie in public.

Inainte de toate, poate chiar inainte de activitatea in sine, copilul va veadea si va aprecia persoana, antrenorul, profesorul, maestrul care il invata – si amintesc acest lucru in primul rand pentru cei care lucreaza cu copii. Si adultii functioneaza pe acelasi principiu, insa de multe ori pentru un parine este greu sa inteleaga de ce copilul nu mai vrea sa mearga la optionalul de pictura, cand acasa ii place foarte mult sa picteze.

Copiii au nevoie de modele, insa nu de acele modele pe care parintii vor sa le impuna, adica pe ei insisi, ci au nevoie sa-si aleaga modelul. De ce faci asa? Ai vazut asa ceva la mine? Dorinta secreta, de multe ori inconstienta a parintelui este ca propriul copil sa reprezinte un fel de Eu al sau ideal. Ceea ce eu nu am facut, sa faca el! Sau Sa duca el mai departe ce am inceput-o eu! Sa-i ofer lui ce mi-am dorit eu! – fara sa se mai intrebe daca si el isi doreste.

Copiii isi aleg drept model o persoana pe care o admira. Vor sa fie ca ea! Nu intotdeauna parintii sunt alesi drept model de viata, de fapt rareori, imi pare rau, dragi parinti. Insa nu pentru ca voi ati gresit undeva, ci pentru simplul fapt ca voi ati fost “vazuti” de cei micuti in foarte multe ipostaze, inclusiv cand nu prea v-au iesit lucrurile (cum ar fi o cearta cu celalat parinte in fata copilului, sau mama a ars prajitura, sau tata si-a dat cu ciocanul peste degete). O pesoana model, este cineva care “pozeaza” intr-o anumita ipostaza, este vazuta in anumite situatii, de obicei avantajoase, de aceea pare minunata. Personal, cred ca dincolo de personajele ideale mediatizate sau eroii unor povesti fantastice, prin prisma capacitatilor sale adaptative si evolutive, copilul isi va cauta un erou, un mode ideal, in lumea reala, in proximitatea sa.

Si pentru ca esti un parinte inteligent, fiind acolo pentru a-i da copilului tau aripi sa zboare (aripile sunt pe interior), tu nu critici alegerile copilului tau, nu critici “modelul” , chiar daca tie nu iti place. Lasand la o parte invidia, gelozia, orgoliul sau nevoia ta de a fi admirata, incerci sa afli mai multe despre ceea ce copilul tau admira la acest idol al sau si sa accepti ca de acesta are el nevoie acum. Pe parcursul vietii se vor ivi multe astfel de personaje ideale pentru el.

Functionam pe principiul placerii, nu putem nega asta si de multe ori, oamenii pe care ii placem, ne deschid porti catre activitati sau lumi pe care le vom iubi poate o viata intreaga. Multumesc Camelia Pletea!

 Comentariile sunt închise pentru Traim impacati cu noi insine?
Noi 182011
 

–         Mami, vreau sa ma schimbi de ciorapei ca s-au murdarit si imi intra microbii in picioare.

–         Mami, ce zice in cantecul asta care imi place mie?

 –         Je ne t’ecrirai plus, adica nu iti voi mai scrie.

 –         Aha, sa vezi ce-i fac! Il fac minge de baschet si il arunc la cos!

 –         Pe cine, dragul meu??

 –         Pe cantecul asta! Si acum ce mai zice… fini-de-te-me…?

 –         J’ai fini de t’aimer, adica am incetat sa te mai iubesc.

 –         Aha! Gata! Il fac minge de fotbal!

–         Vreau sa te joci cu mine, Doamna Fantoma! 🙂 – mama bantuind prin casa cu o masca cosmetica pe fata…

Fiind un fan al filmului de desen animat Madagascar:

–         Mami, eu cand o sa intalnesc un Leu pe strada, o sa ma duc la el, o sa-l pup si o sa-l mangai…ca mie imi plac Leii…