Noi 042012
 
Barbatii sunt neajutorati si aflati la mila femeilor, chiar daca le place sa creada ca nu este asa. Daca acesta nu ar fi un site respectabil, as spune ca p..a nu stie carte (dupa cum cu totii cunoastem), dar si ca opusul p..ii conduce lumea. Si asa este!

Femeia alege! Lucrurile se intampla atunci cand vrea femeia sa se intample, nu atunci cand vrea barbatul.

Sa gandim putin din perspectiva psihologiei evolutioniste si sa vedem ce nenorocire s-ar intampla daca ar alege barbatul. Daca societatea s-ar ghida dupa genele si instinctele barbatului, imperecherea ar fi la ordinea zilei, oricand si aproape cu oricine. Este evidenta tendinta masculului de a-si imprastia sperma in cat mai multe vagine. Daca societatea nu i-ar interzice asta, atunci impreunarea ar avea loc foarte des, haotic, fara responsabilitate, aproape fara anticiparea consecintelor actiunilor. Barbatul nu se imperecheaza cat ar vrea, intrucat nu traieste intr-o lume ale carui reguli sa fie stabilite de barbati! Continue reading »
Oct 092012
 

Să le numesc mituri maritale/conjugale? Hmmm…nu ştiu. Mi se pare o formulare mult prea blândă. Le-aş numi mai degrabă bullshit-uri maritale. Nu le-am cunoscut până săptămâna trecută când am citit cartea care le tratează cu (prea) multă clemenţă (dacă mă întrebi pe mine), însă de ceva ani încoace le intuiam. Dacă aş fi fată deşteaptă, m-aş opri din scris chiar în clipa asta, întrucât sunt furioasă şi s-ar putea să las furia să se reverse şi în rândurile ce urmează, fapt ce nu mă va face la final mai puţin furioasă decât în momentul prezent, deoarece „lovitul în perne” nu funcţionează şi aşa-zisul „descărcat” prin exprimarea directă, făţişă şi violentă a emoţiilor este tot un mit (pentru asta citeşte 59 seconds, Richard Wiseman, 2010, Pan Books (MacMillan, London) – căreia, fie vorba între noi, mi-a fost lene să îi elaborez recenzie).

 

În primul rând, ca să fie clar: şi mie mi-ar fi plăcut ca bullshit-urile de mai jos să fie adevărate. Sigur că ar fi fost confortabil să nu fie doar mituri, ci să fie însăşi realitatea. Şi mie mi-ar fi plăcut să existe „the one and only”, „a soulmate for everyone”, soartă, lucruri care dacă e să se întâmple, se vor întâmpla etc. Şi mie mi-ar fi plăcut ca natura umană să fie alta, motiv pentru care mă înfurii deseori. În al doilea rând, dacă tot au existat pe lume nişte oameni care să fi studiat aria psihologiei cuplului în mare amănunt şi cu mare dedicaţie şi profesionalism, de ce să nu le dăm crezare? De când mă interesează subiectul, am adus în diversele discuţii cu semenii unele aspecte pe care le-am citit prin cărţile împrumutate de la Adrian. Şi am ajuns la o concluzie: ori eu nu sunt suficient de convingătoare, ori oamenii sunt atât de reticenţi la schimbarea propriilor idei şi viziuni asupra vieţii şi în plus, valorizează atât de mult experienţa individuală încât orice altceva care diferă de ceea ce cred ei, simt ei, presupun ei sau şi-ar dori ei etc., nu are niciun fel de sâmbure de adevăr. De pildă: „Ce spune, fată, Gottman ăsta? Rahat pe băţ! Nici gând! Nu-i aşa. Stai să îţi povestesc eu experienţa mea şi să vezi că se înşală.”, „Eee, eu nu cred în cercetarea asta ştiinţifică. Altfel e în realitate. Realitatea nu e nici pe departe cum spune cercetarea.” (chiar dacă le spun că cercetarea nu e făcută pe zei, ci pe oameni, adică pe mine, pe tine, pe el, pe ea….deci, trage doar nişte concluzii în baza a ceea ce vede la noi). Cred că în niciun alt domeniu (cu excepţia psihologiei) nu există atâta reticenţă a omului de rând în a înţelege şi însuşi anumite lucruri demonstrate ştiinţific sau emise de persoane care au mai multă experienţă în aria respectivă (ca de pildă experienţa lui Arnold Lazarus transmisă nouă în „Marital Myths” – experienţă de zeci de ani în psihologia cuplului, cu sute de cupluri consiliate, cu seminarii, workshopuri worldwide despre cuplu ş.a.m.d.).

 

Din păcate, tot omul se pricepe la psihologie. Iar la sfârşitul vieţii, oamenii (m-aş bucura ca şi pe parcursul…măcar asta ar însemna că mai există o şansă de a apleca urechea şi la ce spun aceste Cenuşărese ale lumii, şi anume cercetarea şi studiile făcute de profesionişti, fie ele doar şi prin simplă observaţie) se întreabă de ce au suferit în cuplu. Aşa că, fraţilor, deşi ce scrie mai jos este o prostie căci se bazează pe experienţele cu sute de cupluri ale unor oameni care numai asta fac de-o viaţă, dacă aveţi răbdare, citiţi. Şi, desigur, pregătiţi-vă batistele. E de plâns! Continue reading »

Iun 212012
 
  1. Moştenirea (din păcate, nu a familiei Guldenburg, ci a antecesorilor)
  2. Familiaritatea survenită în timp, ca urmare a tributului adus „moştenirii”

Ştii ce fac cele două de mai sus de obicei? Împiedică creşterea calităţii vieţii. Da, frumosule şi chiparosule, sunt de acord cu tine. Eşti bărbat. Vrei să cucereşti. Vrei să îţi confirmi calităţile de mascul în captivantul joc al subjugării inimii domniţei. Ce zici însă de a gândi cu creierul (nu, nu! – mă refer la creierul din cap, nu la acela din pantaloni; zică ce-or zice neurologii, dar bărbaţii ştiu că au două creiere, astfel poziţionate : -)). Atât noi, femeile, cât şi ei, bărbaţii, am moştenit din punct de vedere evoluţionist anumite instincte, anumite patternuri, anumite tipuri de răspuns la unele tipuri de comportamente ale sexului opus, anumite tipare pe care nu trebuie să ni le predea nimeni la şcoală sau în familie. Ele ne sunt transmise encodate în ADN din generaţie în generaţie. Secvenţele transmise au ajutat la perpetuarea speciei de-a lungul mileniilor, nu degeaba fiind selectate. Să presupunem că am ajuns la stadiul în care suntem capabili a ne explica de ce ne purtăm într-un anume fel, din ce motiv – instinctiv ne apropiem de X şi nu de Y, de ce ne îndrăgostim de colega de clasă care ne trânteşte uşa în nas şi ne tratează cu indiferenţă pe toată durata liceului, deşi judecând la rece nu are acele calităţi pe care le-am dori de la o fată. Simţim ce simţim din cauza moştenirii genetice. Dar….genele nu sunt Dumnezeu, aşa-i? De ce ne-am închina la ele şi am spune scurt: „Asta e. N-am ce face. Sunt bărbat şi instinctele mele îmi spun asta” sau „Aşa sunt eu” sau „Nu mă pot schimba” ş.a.m.d. Continue reading »

Feb 142012
 

Sexul fara dragoste e o experienta goala, dar la cum arata experientele goale, este foarte buna. Woody Allen

Gandurile unei femei sunt mai curate decat ale unui barbat fiindca si le schimba des. Oliver Herford

Cand un barbat iti fura sotia, nu exista razbunare mai cumplita decat sa i-o lasi. Sacha Guitry

Dragostea este raspunsul – dar cat timp astepti acest raspuns, sexul pune niste intrebari foarte bune. Woody Allen

Cand o femeie se comporta ca un barbat, de ce nu se comporta ca un barbat dragut? Edith Evans

Dragostea este doar o smecherie de prost gust careia i-am cazut victima ca sa asiguram perpetuarea speciei.  Somerset Maugham

Lanturile casniciei sunt atat de grele, incat e nevoie de doi ca sa le poarte, uneori chiar de trei. Alexandre Dumas

In ciuda celor 30 de ani in care am explorat sufletul femeii, inca n-am reusit sa gasesc raspunsul la marea intrebare care ne framanta pe toti: ce vrea de fapt femeia? Sigmund Freud

Chiar daca barbatul ar intelege-o pe femeie, tot nu i-ar veni sa creada. A. W. Brown

Insoara-te negresit; daca dai peste o sotie buna, o sa fii fericit; daca nu, o sa devii filosof. Socrate

Nu e bine pentru un barbat sa fie singur. Dar, Dumnezeule, ce usurare. John Barrymore

O femeie fara barbat e ca pestele fara bicicleta. Gloria Steinem

In lumea asta femeile se distreaza mult mai bine decat barbatii. Le sunt interzise mult mai multe lucruri. Oscar Wilde

Saracii vor sa fie bogati, bogatii vor sa fie fericiti, burlacii vor sa fie insurati, iar insuratii vor sa fie morti. Ann Landers

De ce se straduieste femeia 10 ani sa schimbe tabieturile barbatului, iar pe urma se plange ca nu mai seamana cu cel cu care s-a maritat? Barbara Streisand

Alergatul dupa femei n-a facut rau nimanui. Pagubele se produc abia dupa ce le prinzi. Jack Davies

Dragostea e ideala, casnicia e reala. Confuzia dintre cele doua nu ramane niciodata nepedepsita. J. W. Von Goethe

Casatoria este o institutie minunata, numai ca inca nu sunt pregatita pentru institutii. Mae West

Zona cea mai erogena a femeii e mintea. Raquel Welch

Fetele imi gonesc intotdeauna prin minte. N-au curaj sa mearga normal. Andy Gibb

Dragostea este o chestiune minunata care se termina cu o casatorie.

Si ca sa inchei intr-o nota oprimista…

„Iubirea inseamna abundenta, daruire, impartasire, generozitate. Iubirea nu este meschina! Iubirea nu face calcule contabile, adunari si scaderi. In iubire nu exista datorii, reesalonari, compensari de plati. Iubirea ofera si apoi uita ca a oferit! Iubirea nu are memorie.” Adrian Nuta – Infinitul mic iubindu-l pe cel Mare

Rescrisoreli

 Posted by on 6 februarie 2012  Experiente, Psihologia cuplului
Feb 062012
 

Una dintre cele câteva persoane care mă citesc mi-a trimis un mail (în timpuri albe de sesiune e vremea comunicarilor virtuale, nimeni nu iese din casă, nimeni nu se întâlnește cu nimeni), în care-mi spune așa:  “… Soro… am nevoie mare să recitesc un articol de-al tău, știi tu care, ăla fain, ăla vechi.” (… Mă rog, penele mele se cam umflaseră nițeluș, da’ s-au pleoștit imediat, auzi tu ce solicitare onorantă, apărută în urma unei vii necesități a unei fiinţe simțitoare… da’ totuși, chiar așa, “vechi?”? Şi fain numa’ unul?) … OK, zic, bănuind despre care e vorba, caută-l și tu că eu acu’ n-am timp, învăț despre hipoxia hipobară (sau hipobara hipoxită?), îi zice “Despre colectivul suicid cristalin”. “… Nu ăla, soro, ăla cu scrisoarea, unde e, că nu-l găsesc, zici că ai tu vreun tun?”

Nici n-aveai cum.

Povestiri scrisorite

(fragment dintr-o carte naivă de psihologie narată)

“Dragul meu,

Povestea pe care o voi istorisi nepoţilor mei (nu mă-ndoiesc că  până atunci o să mi-o amintesc şi mie, de mult prea multe ori) sună cam aşa (talentul şi exerciţiul meu literar ar ajuta, dar mă abţin să le folosesc, pentru a păstra drepturile cuvenite în familie):

A fost odată o fată, o simplă fată, care l-a iubit în tăcere, mult prea multă vreme, pe băiatul care o iubea la rându-i. Teama şi temerile ei nu i-au putut mişca nici mâinile, nici buzele, nici măcar gândurile, iar de atunci, de când l-a pierdut, l-a căutat în toate aşteptările ei. A crescut mare, mult prea repede a crescut mare, n-a iubit pe nimeni aşa cum l-a iubit pe el, dar s-a lăsat iubită şi a dăruit toată afecţiunea de care a fost în stare. Însă n-a putut uita niciodată cât de mult a visat ca prima atingere să fie a lui, atunci când, copilă fiind, a simţit în ea primii fiori ai simţurilor.

Şi-au trăit vieţile separat, el a ajuns ceea ce ea se aştepta şi îi dorea de atunci să devină, a avut ceea ce i-a dorit să aibă şi a făcut ceea ce ea ştia că o să facă.

Pentru că ea nu a uitat niciodată, l-a chemat într-o zi într-o lume în care amintirile i-au copleşit pe amândoi, mai mult decât se aşteptau şi erau în stare să înţeleagă. El ştia că are nevoie de ea, de multă vreme, însa lumii în care era prins avea nevoie să-i arate certitudini, realizări şi glorie, el însuşi fiind un rege. Şi ea ştia câtă nevoie avea de ea, dar l-a lăsat să aleagă între toate timpurile care i se ofereau deodată. (Ea cunoştea deja, desigur, că regii au obligaţiile, regulile şi aşteptările lor, din toate poveştile pe care le citise.) S-au întâlnit, ea ar fi vrut să-l ţină în braţe şi să nu-i mai dea drumul niciodată, dar el, fără vina lui, ci a unei mari nefericiri neasumate, n-a reuşit să o privească decât prin ochii striviţi ai unui rege prea mult exilat, neliniştit de batăliile ce urmau să înceapă în zori. Nu i-a fost uşor, însă după ce a privit-o îndelung şi a coborât privirea lângă el, regele i-a spus fetei noastre, într-un final absolut, ceea ce ea n-ar fi vrut să audă niciodată, că nici ochii, nici părul, nici mintea şi nici dragostea ei straină nu au puterea să schimbe ceva în ţinutul în care el stăpâneşte însoţit şi, pentru că se irosise oricum prea mult timp pentru trecutul atât de prezent,  i-a arătat, cu multă blândeţe, drumul spre mult înainte.

Iar când vine seara şi fata noastră se duce la culcare, amintindu-şi de poveştile pe care le-au depănat împreună, are un singur surâs, pe care-l rosteşte tare, ca pe-un cuvânt încă neîmblânzit: că a putut să rămână, tocmai pentru că n-a devenit, «singura care nu l-a dezamăgit»”.