Noi 042012
 
Deja am primit doua reactii…de la femei…asa incat o sa sintetizez ca sa intelegi:
Deci:
– pentru ca El cand vede o femeie (fie ea si de 70 de ani) desfacuta in fata lui, cu greu se poate abtine sa nu o penetreze
– iar Tu, cand vezi un barbat gol in fata ta (mai ales de 70 de ani), te gandesti la consecinte, la ce se face, la ce nu se face, la ce valoare adaugata ti-ar aduce relatia cu el.
te-as sfatui sa intelegi. Si sa il accepti. Pentru ca nu se poate opune genelor (erectia tot o are), ci poate doar eventual sa isi adapteze comportamentul.

 Comentariile sunt închise pentru De ce? Pai uite: de-aia!
Noi 042012
 
Barbatii sunt neajutorati si aflati la mila femeilor, chiar daca le place sa creada ca nu este asa. Daca acesta nu ar fi un site respectabil, as spune ca p..a nu stie carte (dupa cum cu totii cunoastem), dar si ca opusul p..ii conduce lumea. Si asa este!

Femeia alege! Lucrurile se intampla atunci cand vrea femeia sa se intample, nu atunci cand vrea barbatul.

Sa gandim putin din perspectiva psihologiei evolutioniste si sa vedem ce nenorocire s-ar intampla daca ar alege barbatul. Daca societatea s-ar ghida dupa genele si instinctele barbatului, imperecherea ar fi la ordinea zilei, oricand si aproape cu oricine. Este evidenta tendinta masculului de a-si imprastia sperma in cat mai multe vagine. Daca societatea nu i-ar interzice asta, atunci impreunarea ar avea loc foarte des, haotic, fara responsabilitate, aproape fara anticiparea consecintelor actiunilor. Barbatul nu se imperecheaza cat ar vrea, intrucat nu traieste intr-o lume ale carui reguli sa fie stabilite de barbati! Continue reading »
Feb 072012
 

Cineva m-a întrebat, șugubăț, știind cât de dezvoltat îmi este simțul umorului: “Ce era, bre, cu sau/sau-ul din titlul cu pricina? Chiar nu ne mai rămâne decât sau… sau… dacă tot e ger și-am rămas eu și tu? (… și-ai mai și ortografiat greșit, auzi tu, thou…)”

Nuuuuuuu. Noi am învățat încă de la grădiniță, grupa pregătitoare, că Søren Kierkegaard era sau un individ melancolic și nesuferit, sau un nefericit flexibil și-un pic trist, sau un nevrotic și-un morbid, sau un mare măgar care-a părăsit-o pe biata Regine –  care-l iubea teribil, sper că nu vă îndoiți de asta cumva, pentru că, nu-i așa, el era un ticălos de mare clasă, da’ pentru că era un ditamai filosoful, știa să fie și un seducător veritabil. (“… Ei bine, plănuia el, după ce-a părăsit-o, în vreo zece ani de acum încolo, când mi-oi fi mâncat mălaiul, o să am nevoie de-o domnișorică tânără, să mă întinerească și pe mine!” (… Da-da, Søren Kierkegaard, de altfel un tip sportiv și deosebit de flexibil.)

Anul 1834. (Ce făceam eu pe-atunci nu-mi amintesc foarte bine.) Ei bine, dumnealui, într-o zi, stând într-o cafenea, trabucind liniștit și constatând că e pe cale să îmbătrânească (filosofic vorbind) fără să fi realizat mare lucru (nici măcar pe plan erectil), minunându-se de toate strădaniile celor din jur de a face existența umanității cât mai ușoară (cum ar veni, în vremurile noastre: prin intermediul internetului, mașinii de spălat vase, plăcii de întins părul, telefonului mobil, mixerului, vibratorului, portalului de la universitate), a avut o revelație esențială: “Trebuie să faci ceva, dar cum, din cauza limitelor tale, nu poți să faci lucrurile mai ușoare decât sunt cu același entuziasm umanitar ca al celorlalți, trebuie să încerci să le faci mai diferite.” Adică, nu-i așa, dacă lucrurile sunt din ce în ce mai ușoare, oare nu cumva ușurința asta devine abuzivă? (Principiul s-a păstrat, și bine-a făcut, în înțelepciunea populară: ce-i prea mult e excesiv, pe un anumit palier existențial enunțându-se mult mai clar: ce-i prea mult e sau imoral sau îngrașă. Deci, ne-am înțeles? Søren Kierkegaard, Editura Humanitas, “Sau – sau”.)

Anul 2012. Ce face Søren drăguțul nu prea știu, dar eu (Sørina, da?) stau într-o cadă plină cu spumă aromată și citesc revista “Tango”, încercând să anihilez efectul mental al accelerațiilor, hipoxiei hipobare și liderșipului în armată. Mă uit cu drag la  James Hugh Calum Laurie, pentru prieteni Doctor House, și de ce nu m-aș uita?, tatăl meu, care a murit, îi semăna leit. (… Acu’, înțelegeți, în sfârșit, de ce nu-s eu, of, of, frumușică – măcar acolo, un pic?…) Mă uit cu drag la el, zic, și mă minunez: “… fratele meu … asta-i sau –  sau?…” Păi, auziți aici – aflat în America, întrebat fiind ce îi lipsește din Anglia, omul nostru răspunde:  “Clădirile și cruzimea. Britanicii sunt oameni foarte aspri, greu de impresionat, care se comportă dur unul cu celălalt, dar mie îmi plac toate astea. Nu e vorba că britanicii sunt mai onești, e numai faptul că nu îți poți face iluzii despre ei. Los Angeles funcționează pe bază de optimism, entuziasm și flatare. Cred că poți să o iei un pic razna. Am auzit oameni spunând că există o limită a numărului de ani cât poți sta acolo fără să înnebunești puțin. E prea al naibii de însorit în fiecare aspect – ca vreme, ca viață socială și profesională.” Și mai încolo: “Intotdeauna sunt ușor suspicios în fața oamenilor fericiți. Întotdeauna cred că ceva nu e în regulă sau ceva lipsește undeva. Probabil că ei ar putea să spună că eu am o problemă și ei au dreptate. Dar faptul că House nu e un om fericit face multe dintre comportamentele sale mai ușor de iertat. Dacă cineva se comportă urât, dar rămâne nefericit și torturat, atunci chiar comportamentul respectiv e un fel de pedeapsă pentru el, deci e greu să mai fii supărat din cauza lui.” (pagina 87, coroborat cu 89 … phuuuuuaii, le-am udat.)

Așadar, explicându-și propria atracție pentru Doctor House, Laurie recunoaște că este interesat de oamenii care sunt torturați, care își fac probleme. Soren descoperise și el: trebuia să caute dificultățile, precum un nou Doctor Socrate. Și iată cum, după un tratament acvatic adecvat, l-am iertat, în numele lui Regine, pe Kierkegaard. Care dificultăți, mă-ntrebați? Ei bine, doamnelor și domnilor, am organizat un dispensar select, intră în scenă Doctor Yalom, căci le-a diagnosticat foarte bine.

Moartea, libertatea, izolarea și lipsa sensului.

Acesta este un articol despre existențialism. (… ptiu, drace, ăsta-i plagiat de stil toată ziua.)

Lipsa sensului, izolarea, libertatea și moartea, în orice ordine le-am lua. (Deși nu-i chiar așa, da’ mai lăsăm material pentru alt articol existențial.) Pe moarte o vezi toată ziua, sigur că-ți pasă de ea dar, pentru că ți-e frică și pentru că totuși vrei să nu-ți fie, doar ești viu, inteligent și, doamne, cât de cald, primul conflict esențial e între ceea ce știi c-o să se-ntâmple și ceea ce-ți dorești, viul în care perseverezi, grosolan, să trăiești. Respirând și călcând, strigi din toți plămânii că pân-atunci ești liber ca pasărea cerului și că ți-e bine, doamneeeeeee, cât de bine. Și totuși glasul îți tremură și ți-e teamă și nici n-are cum să nu-ți fie, pentru că realizezi că nu poți să lipsești din viaţa ta niciun pic: fără tine, libertatea ta e nimic. Ai obținut-o, ești proprietar, crezi că iată, ai deja o structură, oare ești responsabil s-o închizi, s-o deschizi, s-o aerisești, cât de vrednic ești, te-ntrebi, s-o locuiești? Și-apoi, cât de singur eşti…  Nu singur, fără prieteni, nici izolat de-o parte din tine, pur și simplu foarte singur pe lume, un om încă viu îngropat deja în ruine. Oricât de mult te-ai apropia de alții, știi bine că vei sfârși cel mai singur, cât de bine să-ți fie în tensiunea singurătăţii absolute și în nevoia de-a rămâne în contact definitiv, pulsatil și cald, cu mine, cu Universul, cu oricine? … Și-apoi sensul profund pe care musai să-l dai vieții tale ce tot mai moare galopând… calul alb ce, înainte culcare, o să te salveze de teribilul gând…

Voi muri negreșit, de libertatea mea răspund cu capul și câteva oase, am nevoie să te strâng, până la capătul lumii, în brațe, dar tu ești singur și așa sunt și eu, sensul vieții e dat de apropierea de moarte, voi muri negreșit, de libertatea mea răspund cu capul și câteva oase, am nevoie să te strâng, până la capătul lumii, în braţe…

… Ați înțeles ceva din articolul asta sau ba? Cum  văd eu existențialismul? Să fiu mai clară?  Fie. Atunci veți suporta, să știți, și niște poezie.

Aleg să te iubesc foarte liber pentru că sunt în stare s-o fac, deși știu că iubirea noastră, nici măcar începută, o să moară. Pot accepta ca, nefiind, ea totuși să dispară.

Cantitativ vorbind, știind că ești zero, adică nimic, aleg să te iubesc mai mult un pic – asta numesc eu autentic evoluționist șiretlic.

Sep 062011
 

Idealul de perfectiune exista doar in mintile noastre ganditoare. Perfectiunea nu are de-a face cu realitatea vietii. Imperfectiunea imi pare un atribut mai nimerit vietii, daca ar fi sa o descriu. In realitate, viata este asa cum este nici perfecta, nici defecta. Atributele sunt in mintea mea care incearca o descriere a vietii folosindu-se de uneltele ei, cuvintele.

Simetria, asemanarea si asocierea sunt principii de organizare a tiparelor noastre perceptive.  De aici la idealul de perfectiune nu e decat un pas.

In baza a ceea ce primeste ani de-a randul ca inputuri senzoriale, creierul construieste realitatea. Practic o modeleaza, generand forme (tipare), si face asocieri acolo unde un alt fragment de informatie pare a se potrivi dar cu o conditie: cei doi stimuli (informatii) sa fie prezenti in acelasi timp sau la foarte scurt timp unul dupa altul. Un exemplu: simti un miros de parfum si simultan traiesti o experienta erotica placuta. Creierul a creat legatura (mirosul de parfum si emotia placuta) care devine stabila mai ales daca experienta e repetata. La un moment dat va fi suficient doar sa simti acel miros de parfum ca sa traiesti o emotie erotica placuta.

Emotiile si sentimentele imi par a semana cu un fel de lipici pentru orice fragment de informatie nou. Creierul deruleaza procese continue in mod automat de modelare a realitatii experientiale in baza tiparelor perceptive si comportamentale deja alcatuite. De exemplu, intri in stare de alerta cand seful iti vorbeste mai taios si o parte a mintii inconstiente il asociaza figurii paterne in baza experientei (memorata afectiv) cu tatal tau care comunica cu tine pe acelasi ton (principiul similaritatii). Iar legatura devine si mai solida, daca mai adaugam alte cateva similitudini concrete, cum ar fi culoarea ochilor si forma nasului. Odata ce conexiunea a fost stabilita vei interactiona cu seful la fel cum ai interactionat mica fiind cu tatal tau. Insa, fara sa stii, adica fara a fi constienta de aceasta conexiune care va fi intarita in timp si prin repetitie, astfel incat relatia cu seful tau devine tensionanta, iar colaborarea cu el aproape imposibila. O terapie de calitate va scoate la iveala aceste conexiuni, ajutandu-te la a face diferenta dintre prezentul experientei de relatie cu seful si experienta relationala din trecut cu tatal tau. Acelasi sef si aceeasi atitudine apare si in raport cu alti colegi si cu toate astea doar tu reactionezi intr-un anume fel personal – pe modelul relatiei cu propriul tata.

La acelasi stimul apar multe reactii diferite, intrucat interpretam datele realitatii variat. E ca si cum fiecare dintre noi poarta o pereche de ochelari cu lentile colorate. Unele culori ne creaza dificultati de “vedere”, adica ne fac viata de relatie cu cei din jur aproape o povara.

Creierul, desi o minunatie a naturii, este totusi o improvizatie a selectiei naturale. Nici pe departe perfect, fiind pentru asta suficient sa-i cunosti structurarea anatomica si functionarea pe verticala a celor doua nivele arhaic si modern. Crede-ma pe cuvant, daca nu, te invit la cercetari, sistemul nervos e departe de perfectiune! Iar daca as crede in existenta lui Dumnezeu care a creat omul (teoria creationista), as spune ca omul e o fiinta imperfecta si m-as intreba ce a fost in mintea divina, de altfel perfecta si infinit de inteligenta, incat sa plamadeasca o fiinta cu un astfel de creier. Insa, nu doar creierul e imperfect si defectuos alcatuit in sensul in care genereaza cu mare usurinta iluzii perceptive si cognitive. Nu ai fost martorul unor nevoi şi dorinte contradictorii ori ale unor ganduri şi emotii necuviincioase în raport cu o alta persoana?

Intregul corp ne poate parea imperfect. O coloana vertebrala dreapta si usor curbata in S fragila in insasi alcatuirea ei si care este atat de slab legata la celelalte parti ale scheletului? O usoara presiune intr-o miscare de rasucire brusca aplicata la nivelul vertebrelor cervicale e suficienta pentru a ucide o fiinta umana. O coloana in forma de cruce ne-ar fi avantajat evolutionist, marindu-ne de exemplu capacitatea de a cara hrana si copii, de a lucra pamantul fara sa obosim usor si apoi sa ne doara spatele.

În fata dovezilor obiective nu suntem nici pe departe fiintele minunate create dupa asemanarea si chipul lui Dumnezeu, de altfel perfect, omnipotent şi omniscient. In situatia in care as fi oglinda Lui, as fi nevoit (pe temeiuri rationale) sa cred ca Dumnezeu e o alta fiinta umana, probabil dintr-o lume extraterestra, iar eu rezultatul (o clona!) unui experiment de laborator. Iar daca totusi sustinem cu incapatanare ca Dumnezeu e perfectiunea absoluta, atunci omul in imperfectiunea lui devine un esec al creatiei divine ceea ce ar contrazice atributele divine. (o incapatanare reusita, adica perfecta, poate ignora aceasta concluzie)

Ce varianta preferi? Clona unei fiinte extraterestre, esecul creatiei divine sau rezultatul improvizatiei selectiei naturale? Eu unul prefer varianta improvizatiei evolutioniste care este consistenta logic in sine şi în acord cu dovezile existentei concrete. Lipsa de perfectiune a a formelor de viata ca urmare a selectiei naturale imi arata ca viata nu are o inteligenta si nici nu evolueaza conform unui proiect care ar implica existenta unui designer divin. Nu exista un scop si nici vreun plan in evolutia vietii. Procesul evolutiei se desfasoara SPONTAN cu pasi mici, din aproape in aproape, astfel ca improvizatiile sunt naturale. Iar cel mai la indemana de observat acest proces spontan al vietii este in cresterea unui copil care experimenteaza, exploreaza, descopera lumea impins de o curiozitate naturala si nu de una intelectuala, care apare mai tarziu in dezvoltarea sa. Din nefericire, educatia în felul în care este inteleasa în prezent blocheaza ori perverteste acest impuls natural spre descoperire.

Doar in raport cu perfectiunea (exista oameni care sufera pe aceasta tema) putem crede ca ceea ce observam în evolutia vietii sau (intr-un plan personal) în propria existenta sunt defecte. Mult mai aproape de adevar cred ca suntem atunci cand renuntam la judecati dupa perechea perfectiune – imperfectiune şi, în schimb, IMPROVIZAM! Asta-i, cred eu, un fel de invitatie din partea Vietii.

 Comentariile sunt închise pentru Invitatie la improvizatie
Iul 292011
 

Până la un moment dat, pe drumul meu Gianna nu se afla deloc. Îi remarcasem, desigur, particularităţile, dar nu rezonam cu nimic, nici măcar cu hiturile esenţiale, unele dintre ele senzaţionale. Când îns-a luminat sclipirea de mare trebuinţă, adică într-o zi când, din senin, am vrut cu-adevărat s-ascult, am dat de “Pia come la canto io”. Întrebaţi-mă dacă voi putea considera vreodată că vreo altă operă rock o va putea depăşi şi vă voi răspunde, răspicat: niciodată. Mi se pare desăvârşită (are importanţă faptul că Gianna a lucrat la ea 12 ani?): povestea curge, muzica înconjoară şi ridică totul fenomenal iar la sfârşit, deşi nu ştii italiană deloc, înţelegi dacă nu întreaga natură umană, măcar de unde se-aude susurul ei vertebral. Condiţia esenţială este să fie ascultată întreagă, doar atunci se-adună strălucirea ei de-a dreptul deplină, altfel sunt piese mai mult sau mai puţin reuşite, alăturarea lor reflectă însă lumina într-un fel special. O ascult mai ales atunci când sunt speriată şi agresivă, iar la sfârşit mă trezesc la fel, dar e-atât de altfel lumea şi rostul meu atât de plin c-un suflet în mine mai puţin!

O cunoaşteţi pe Pia de’ Tolomei, căci aţi fost cu Dante, în timpul liceului, prin Purgatoriu, şi v-aţi întâlnit cu ea pe la mijlocul părţii a doua, în cântul V:

“ Oh, când va fi să te reîntorci în lume

Şi fii-vei odihnit de pribegia

Ce te-a sleit  –  porni alt duh a spune -,

Adu-ţi aminte şi de mine, Pia:

Trup Siena-mi dete şi Maremma moarte:

O ştie cel ce-mi puse pirostria,

Jurând credinţă veşnică să-mi poarte.”

Dacă aţi ratat clasa de filologie, atunci sigur că aţi ajuns mai târziu, cu Donizetti, acolo unde trebuia, la opera analitică şi geometrizată. Soţul Piei crede că i-a fost necredincioasă şi o trimite, spre pieirea binemeritată, într-o carceră încrâncenată. Pentru că Pia e mai puternică decât ameninţările mişcătoare şi nu se lasă viu murită, se va afla în curând faţă în faţă cu otrava care, din păcate, e nemiluită. Imediat, dar mult prea târziu, Nello află că bărbatul pe care fusese gelos era, de fapt, fratele ei. Ceva nou sub soare? Ceva întunecime prin măruntaie de sertare?

Etimologic, adulterul se întovărăşeşte cu verbul adulterate, care înseamnă “a scădea calitatea unui produs prin adăugarea unor substanţe străine”. A boteza vinul cu apă. A contraface laptele. A falsifica adevărul. A introduce o nouă spermă, mai albă. A deveni imediat următorul.

Pe la 1760, James Boswell a gândit cu voce tare aşa: “Există o mare diferenţă între actul de indifidelitate la un bărbat şi la o femeie.” Samuel Johnson a replicat imediat: “Da, diferenţa e infinită. Bărbatul nu-i aduce femeii în casă copiii bastarzi.” (Boswell a fost biograful lui Johnson şi tare cred că l-aş fi invitat la un ceai de piersici într-o după amiază, într-atât de mult îmi place stilul său de a biografa revoluţionar, fără şablonări rigide şi teamă de stil personal. Apropo de asta, pentru un ban cinstit şi moral, ar dori cineva, vreun om comun şi normal, să-i scriu biografia într-un mod natural?)

Bărbatul, un conservator din fire, nu modifică nicicând aceeaşi proprietate vie.

Bărbatul, mai ales prin alte femei, o solidifică.

Bărbatul, vânător natural, interzice categoric accesul pe propria moşie.

Aşa că, şi de nu se nasc copii, adulterinii sunt pedepsiţi amândoi (să nu-mi spuneţi că lucrurile nu stau aşa, chiar de s-a-nmuiat Codul Penal), în unele cazuri sunt chiar torturaţi şi ucişi (n-aţi auzit de ascuţitul topor conjugalo-moral?), desigur că femeia mai mult decât bărbatul (de-aceea şi mai puţinele coroane de flori şi nici pietricică de monument funerar) pentru că, nu-i aşa?, poziţia conjugală a femeii face (încă mai face) ca evenimentul adulterin să fie considerat drept o infracţiune deosebită, la modul cel mai barbar. La adresa cui, are rost să întreb? A soţului, desigur, prejudiciat în ceea ce are drept bun individual, proprietatea măsurată de teren vaginal. Ţi-ai introdus, infamule, ceva în curtea mea. Ai permis, nenorocito, să fie pângărită calea mea. Va mai curge, sunt convinsă de asta, mult sânge colorat şi cald de amant ipotetic sau poate real, pentru că încă există o conectare a geloziei sexuale la ancestralul instinct de proprietate şi de control sexual (şi va mai tot exista – evolutiv, lucrurile cer mult timp pentru comanda a deselecta).  Un eseu deosebit (pe gustul meu, adică), “Bărbatul care şi-a confundat soţia cu un sclav”, al lui Margo Wilson şi Martin Daly (“The man who mistook his wife for a chattel,” in “The adapted mind. Evolutionary psychology and the generation of culture”, Barkow, Cosmides şi Tooby, Oxford University Press, New York, 1992), scoate în evidenţă faptul că bărbaţii nu au în vedere doar exercitarea controlului şi o pază mai deosebită vizavi de orice rival, ci mai ales declararea şi afirmarea dreptului de proprietate asupra soţiei, bun conjugal, în special pe parte de uter generaţional. Avem dreptul, nu-i aşa?, să manifestăm controlul deplin asupra oricărui fel de proprietate, dar bărbaţii, mai ales, au drept de prim control pe sexualitate. De altfel, primul semn fundamental îl reprezintă inelul de logodnă (cum ar veni, bonul “de casă”, bon aproape fiscal). Cui i se dă (un singur exemplar), cine îl poartă până la semnarea actului de proprietate final? … Aha, da. E un bun semnal. Simţi cumva vreo presiune ciudată, pe vreun inelar?

Repetând ce-am tot aflat de pe drum, pân-acum, conform perspectivei evoluţioniste, bărbaţii vor reacţiona dezadaptativ (în raport cu pilonul “sănătate mentală şi securitate”) faţă de infidelitatea sexuală, iar femeile în legătură cu cea emoţională. Bărbaţii-bărbaţi şi femeile-femei. Cum reacţionează însă bărbaţii-taţi şi femeile-mame? Dar bărbaţii-fraţi şi femeile-surori? Doar nu sunt alţii, nu se transformă senzaţional, nu-şi contrazic, controlează sau escamontează RED-ul sau “raţionamentul” emoţional!  Părinţii, indiferent de sex, sunt mai afectaţi de infidelitatea sexuală a nurorii şi infidelitatea emoţională a ginerelui. Fraţii de ambele sexe sunt mai afectaţi de infidelitatea emoţională a soţului surorii şi de infidelitatea sexuală a soţiei fratelui…. De ce sunt în stare genele comune, frate…, ce trăsătură selectivă de conformitate… (Michalski, Schackelford, Salmon: “Upset în response to a sibling’s partner’s infidelities”, Human Nature, vol. 18, 2007, pag. 74 – 84)

… Ce să vă mai spun, acuma, la final?

Mlaştinile-s pline de femei nevinovate.

Otrăvurile aşteaptă, răbdătoare, pe raft.

Bărbaţii sunt plecaţi la vânătoare.

Secretorii amanţi sunt iarăşi în fapt.

Fir-ar să fie, sună la uşă ca să mă aresteze.

“N-am ştiut, Doamnă, că e termen guvernamental ca să asigur ce n-am. … Da, Doamnă, şi eu tot de asigurarea de bunuri vorbeam.”