Apr 192011
 

„Dă-o-n pălăria ei de treabă, dacă iar te-ai îndrăgostit şi de-aia nu mai scrii, îl spulber pe mişel.” Nici nu-i greu, zic, zâmbind, la cât e el de mic şi tu cât de fricoasă.

Da, recunosc şi sunt în stare s-o afirm public, de data asta m-am îndrăgostit serios şi complet şi-n plus, m-am lăsat cuprinsă de plăcerea de a nu-mi mai da jos pijamaua şi de a nu mai ieşi în afara spaţiului extatic, iubitor, plin de neîncredere şi de trădare (şi de crudă nerecunoştinţă) în care m-am trezit, constrângător de liberă.

Da, m-am îndrăgostit de creierul lui şi de creierul ei, în special de creierul tău, dar mai ales (ce să-i faci, e mult mai aproape) m-am îndrăgostit de al meu, vulnerabil şi plin de „habar n-are, da’ ştie ce face.” (Îi rog pe cei doi cititori constanţi să-şi reamintească: nu am absolut nicio problemă cu hulitul ménage à trois, dezbrăcat de orice fel de veştminte, cel mult mă pot împotrivi, în lumina ultimelor cunoştinţe acumulate, lui folie à deux, îmbrăcat ca la carte.)

Am învăţat mult în ultima vreme („o tocilară, nu pot să cred ce-am crescut”, se plânge fiică-mea în piaţa cea publică), am citit cât am putut şi, pe nesimţite, n-am mai fost în stare să văd altceva în afara oglinzii în care mă priveam şi mă recunoşteam şi-n care vă cuprindeam, în absenţă, pe toţi.

M-am îndrăgostit de creier.

M-am îndrăgostit de ceea ce face.

M-am îndrăgostit de faptul că mă păcăleşte constant şi că, uneori, îşi bate joc de mine. Că adoarme la mine în cap după ce se gândeşte la tine.

M-am îndrăgostit chiar şi de modul în care n-am încă habar de cum funcţionează mintea şi mi-am oferit chiar şi-o felie de tort atunci când am realizat că am înţelepciunea de a nu simţi asta drept un handicap ce îndeamnă la neputinţă sau la seacă jelanie. Mă-mprietenesc acum cu toate creierele de la mine din cap, ba cu cel delirant, ba cu cel secretos, cel mai mult cu cel emoţional şi, ohoohooo, să nu-l uit pe cel imoral, cel vanitos e cam enervant şi mă stoarce de vlagă, ăl cu voinţa slabă culmea, îmi cere într-una carbohidraţi şi-atunci mă-nţelegeţi, nu-i aşa, de ce ajung gata sfârşită în faţa celui încăpăţânat, iar într-un final vesperal, pe cel habotnic aproape că nici nu mai reuşesc să-l bag, socialmente, în seamă.

Treceam, acum vreo cinci ani, printr-un hipermarket. (Adică adulmecam urma ultimei chenzine pe care o lăsasem acolo pe lucruri absolut inutile, dar atât de promoţionale şi măgulitor de futile.) Văd, la un moment dat, aruncat pe un raft de lenjerie intimă bărbătească, fără nicio cutie, un aparat care, n-aveam nicio îndoială, ar fi realizat ceva absolut sublim pentru existenţa mea, dacă m-aş fi prins pentru ce e gândit şi cum funcţionează. Am stat o oră printre chiloţi bărbăteşti întorcându-l pe toate feţele, încă una mi-am petrecut-o în raioanele pe unde presupuneam că ar trebui să-i găsesc fraţii sau măcar ambalajul, am apelat la toate fătucile cu ecuson pe care le-am întâlnit, la toţi şefii de raioane, am scotocit cu şoricei electronici prin întunecate subsoluri de baze de date, să-l găsim după preţ, după firmă, după culoare, totul absolutamente degeaba: teoretic, acel dispozitiv nu exista. Sper că vă imaginaţi, devenise de importanţă vitală să ştiu la ce mi-ar fi folosit. Nici prin cap nu-mi trecuse vreodată să construiesc ceva care să facă ceva, să ajute cuiva, însă, iacătă, cineva să gândise la mine, într-un fel oarecare, dar de-a dreptul fundamental. Trebuia să ştiu pentru ce anume fusese conceput. Să-l cumpăr ca să-l expertizez în linişte (desigur, cu mult ajutor) nu puteam căci n-avea strop de existenţă comercială, să mi-l ofere în dar conducerea magazinului doar pentru a scăpa de mine ar fi fost, în final, o soluţie acceptabilă. Sau să-l fur, mă gândeam. Când să renunţ, cu ultima fărâmă de onoare (după ce-i pusesem să jure cu mâna pe Biblie – aceasta având, desigur, întotdeauna codul de bare – că aparatul va fi păstrat bine, la „Casa centrală”, pentru a-l regăsi a doua zi întru continuarea investigaţiilor), am zărit în coşul unei doamne nişte varză murată vidată şi-atunci, pe cât de mândră, pe-atât de spăşită, m-am aplecat în faţa lui Sultan: era un aparat de împachetat sarmale, ajuns dintr-un stand exterior, cine ştie cum, în ditamai hipermarketul care, iacătă, se închina crucit cu toate rafturile din dotare. (Desigur, mi-am dus la bun sfârşit datoria morală pe care-o aveam faţă de cei care se uitau deja la mine cu ochi mici-mici-mici printre nişte dinţi foarte mari şi-am cumpărat, deşi nu mai voiam, minunăţia, la un preţ care ar tulbura profund chiar şi pe-un X6. Suntem în 2011, am întrebuinţat până şi frunze de palmier comandate pe net de la primărie şi tot n-am reuşit să împachetez nici măcar o sarma – folosesc însă, din ce în ce mai bine, degetul cel mare.)

Tot în 2011 (cam târziu, sunt convinsă că deja mă priviţi, printre pixeli, compătimitor) am înţeles că mintea s-a organizat într-un fel de module specializate în interacţiunea cu mediul şi că-şi desfăşoară planul de activitate în conformitate cu ceea ce programul nostru genetic a decretat, pe baza unui sistem de operare configurat prin selecţie naturală. Ţelul final: rezolvarea problemelor cu care înaintaşii noştri s-au tot confruntat, adiţional celei majore, de rodnică perpetuare (urmărind, în acelaşi ritm fermecat, satisfacţia organelor din dotare). Vreţi să acceptaţi sau ba, până să se transforme-n miracol, de tratat că atare, sunt absolut convinsă că sarmalele cu formă perfectă au reprezentat o mare problemă spre rezolvare şi că un modul mental, deloc oarecare, a avut câte ceva de ciripit întru o adaptativă plasare.

Dacă privim lucrurile aşa (fireşte că le-au văzut alţii înaintea mea, nu ştiu de ce sunt ultima întotdeauna, n-am nicio îndoială că ceea ce-mi lipseşte nu sunt deloc ochelarii), psihologia e un fel de profilare inversă, ea încearcă să-şi dea seama de ce, în profilarea înainte, a fost construit un aparat (să ne detaşăm, vă rog, de făcătorul de sarmale, e vorba de un alt fel de ansamblu funcţional, fără varză şi un pic mai mental). Psihologia vrea să ştie pentru ce a fost proiectat fiecare dispozitiv de manevrat existenţa înspre înainte. Revoluţia cognitivă a anilor ’50, (cea care justifică mişcările gândirii în paşi de informaţie şi computaţie) şi revoluţia biologiei evoluţioniste din anii ’70 (care explică adaptarea în termenii selecţiei dintre replicatori) au realizat o uniune remarcabilă: psihologia evoluţionistă, singura care-ar putea reuşi să satisfacă unitar, prin combinarea celor două jumătăţi, înţelegerea existenţei minţii, a genului de minte pe care-o avem şi de ce avem tocmai mintea aceasta. Cum ar veni, ce te aduce în punctul de a sta printre chiloţi bărbăteşti, cu un aparat de împachetat sarmale în braţe, convinsă fiind că adaptarea în termeni inteligenţi a speciei tale depinde tocmai de secvenţa aceasta.

Admit că perspectiva evoluţionistă rămâne singura acceptabilă pentru a nu ne face de râs (cu) mintea noastră, însă drumul pare a fi numai cel al acestei inverse configurări, altfel fundătura se auto-garantează: „A făcut ZDUP! când s-a mişcat, HOP! când s-a oprit şi ZVÂRRR! când stătea nemişcată; n-am ştiut niciodată ce jucărie era şi cred că n-o să aflu niciodată.” (solistul vocal din „The Marvelous Toy”, despre un cadou primit în copilărie, via Steven Pinker).

N-ar fi păcat să nu ne jucăm cum trebuie? Şi n-ar fi trist să nu vedem mai bine şi mai mult? V-aş ruga să deschideţi orice manual de „Mecanisme psihice cognitive” şi să vă convingeţi că cel mai amplu capitol este cel al percepţiei, pentru că vederea a fost cel mai bine înţeleasă până acum, bănuiţi de ce: pentru că asupra ei a fost inteligent aplicată, întru înţelegere, logica configurării inverse. Fără niciu dubiu, domeniul percepţiei (simt nevoia unei definiţii în care alături de percepţie să se afle un sens) este singura ramură a psihologiei în care experimentele şi studiile realizate au demarat având că punct de pornire ideea clară a adaptării omului la mediu şi în care cercetările s-au străduit să explice configurarea inversă (iar rezultatele nu au întârziat să apară). Sistemul meu vizual nu există doar pentru a-i privi pozele lui George Clooney, ci şi pentru a putea percepe formele şi materialele lumii înconjurătoare. Unde-i avantajul evolutiv, mă veţi întreba? E simplu de tot: mă voi putea opri la marginea piscinei (căci nu ştiu să înot) şi nici nu voi sfârşi măritată cu vreun miliardar, acesta având, pentru toleranţa mea perceptivă, o textură mult prea lucioasă.

Nimic din domeniul biologiei nu are sens decât din perspectiva evoluţiei, spunea, în 1937 Theodosius Dobzhansky, genetician şi biolog evoluţionist de renume, cel care-a integrat teoriile eredităţii şi ale geneticii populaţiilor în teoria selecţiei naturale a lui Darwin. (Nu-i niciun secret, eu am aflat de el săptămâna trecută. Faptul că recunosc că-s cam bătrână şi-ndeajuns de proastă, câtă vreme am lăsat să-mi scape printre degete atâţia ani de studiu dintr-o singură viaţă, m-ar putea apăra de vreo directă reacţie răutăcioasă, ceea ce însă nu trebuie scuzat este psihologul tânăr care se autoprotejează.)

Nimic din domeniul culturii nu are sens decât din perspectiva psihologiei, adauga, în 1997, Steven Pinker. Evoluţia a creat psihologia şi acesta este motivul pentru care ea explică şi cultura. Gândiţi-vă la asta în 2011. Eu am deja pielea de găină şi mă întreb dacă sunt, sau dacă voi deveni vreodată, demnă de psihologia zilelor noastre. Nu-i deloc greu să te faci psiholog. (Deşi e cam scump.) Cel mai greu e să-ţi bagi picioarele în revelaţia că a şti e mai important decât a simţi. Desigur, în sensul concret de a sta cu tălpile goale, de a te lua cu frig şi de a te trezi, cât încă mai ai timp să coteşti, onorabil, dinspre psihoterapeutul ce te visai, înspre actriţa de varieteu ce chiar eşti. Pentru unii – nu fac discriminare de gen, spectacolul permite orice transformare, o astfel de alegere ar reprezenta maximul demnităţii şi al simţirii speciei umane. (… Bine, accept, daţi-mi o castană în mijloc de cap: hipotermia merge mână-n mână cu somnolenţa şi lipsa de coordonare.)

Nu mi-e frică de câte nu ştiu, însă mi se face, câteodată, a’ naibii de multă ruşine. (Să mă ierte Postul Paştelui, însă e felul meu de-a recunoaşte că-mi pasă. Iar dacă pân’ la Dumnezeu or să mă mănânce toţi sfinţii, să dea şefu’ să le rămân între dinţi şi să-i determin să-şi scoată proteza pe masă.)

Steven Pinker mai spune aşa: „cea mai importantă mărturie despre primii oameni care au trăit pe pământ o constituie mintea modernă.” Adică mintea noastră. Care, desigur, se înclină cu recunoştinţă în faţa faptului că, pentru a face posibil progresul, problemele cu care se confruntă-n prezent modulele ei sunt suficient de asemănătoare ca structură cu problemele strămoşilor ei.

Ştiţi însă ce mi se pare interesant?

Cea mai importantă mărturie despre ultimii oameni care vor trăi o constituie tot mintea noastră.

Îmi pare – îmi şopteşte un creier de-al meu -, că mintea de mâine se întâmplă acum.

***

Aşadar, mi-a părut bine de reîntâlnire, vă salut din mersul pe jos prin zonele de sus, iar n-o să mai scriu ceva vreme pentru că tocmai mi-am cumpărat două cărţi tari: una e-albastră şi are pe copertă un superb şi rostogolitor glob de omuleţi coloraţi, meşteşugit, cel mai probabil, de către spiriduşi jucăuşi pentru a fi dăruit lui Moş Crăciun drept mulţumire că Adrian Nuţă a publicat, în sfârşit, „Dezvoltare personală şi spiritualitate – Tranziţii, suprapuneri, iluzii – Selecţia naturală la zâne, îngeri şi Moş Crăciun” şi o alta de un fel de ocru, cu o imagine la fel de interesantă, doar că un pic mai statică, cum altfel, doar e anunţătoare de „Melcul cu umbrelă – paşi spre o conştiinţă extinsă, Seramis Sas.

Pe cuvânt că le-am cumpărat pe amândouă (am martor absolutamente credibil), ceea ce vă doresc şi vouă, pentru că, să mă credeţi pe cuvânt, veţi avea mari suprize. Sigur că voi n-o să mă întrebaţi ce conţin, da’ lăsaţi-mă să fac un pic pe grozava. Când, la un moment dat, Louis Amstrong a fost rugat să răspundă la „Ce este jazzul?”, a replicat scurt: „… Amice, dacă întrebi aşa ceva, n-o să înţelegi niciodată.”

Surprize mari, zic. Fiţi fără grijă, le gestionează corect creierul vostru vulnerabil şi mic.

Post scriptum: Dacă autorii celor două cărţi mă vor lichida pentru că nu le-am trimis întru acceptare şi permisiune ultimele rânduri, răzbunarea mea e cruntă: lui Adrian i-am lăsat deja, testamentar, broasca, ghici umbrelă (pardon, ciupercă), cine-i executorul.

 Comentariile sunt închise pentru Zdup, hop, zvââârrr, fără fleoşc – mersi, să te joci tu cu jucărie din asta!
Mar 162011
 

… Unu – doi, unu – doi, numele meu e Sorina, am fost elevă în clasa a doua şi am locuit cu bunica. Şi cu bunicul. Cruci n-am avut niciodată, cred că de vină-i numai şi numai nimicul.

… Sunt într-un flux metaforic, recunosc, însă mă abţin zdravăn să mă las purtată de el, asta ar putea compromite grav o abordare ce-şi solicită dreptul de a fi cât se poate de profesională (sunt o biată studentă întârziată la început de drum, înţelegeţi ce vreau să spun: citiţi în loc de “profesională” “naturală”; am plecat de la ideea că metafora generalizată ar putea artificializa mult prea mult o stare de viaţă de-a dreptul banală – veţi observa, pe parcurs, că “banal” devine din ce în ce mai sinonim cu “obişnuit, comun,  ordinar”).

Vin de la teatru, unde-am văzut o bunică. (Pe undeva, am zărit şi-o mămică. – Folosesc diminutivul doar pentru rezonanţa ce-l leagă de prima verigă din lanţ, altfel nu agreez nicicum folosirea lui în limbajul convenţional.) Interconexiunea s-a produs imediat şi poate-aş tăcea, dacă specia asta nu mi-ar datora, şi ea, măcar în sinea sa, câte ceva.

Bunicile. Evolutiv, să le cădem la picioare, pentru că rolul în care sunt distribuite spre sfârşit de viaţă determină ca piesa să se desfăşoare fără căderi de ritm şi intervenţii “de (ne)(ră)suflare”. Faptul că femeile pot să trăiască multă vreme, în suficientă glorie, după ce rolul primordial în care-au strălucit a fost oferit altora, se datorează nu atât bărbaţilor (iertare vouă, celor care în sfârşit pricepeţi de ce suntem în stare), ci subafirmării sau retrogradării la ceea ce în teatru se cheamă “dus tava”, rol considerat minor, habar n-aveţi cât de salvator. (În atâta timp de dragoste teatrală, în sală fiind, m-am convins pe deplin: niciun dramaturg – evoluţionist sau ba – nu gândeşte vreo subretă degeaba, c-aşa l-a tăiat pe el capul, uite-aşa.)

Când îi soseşte vremea (va avea grijă de asta din timp, prin interconexiuni subtile cu personaje vii şi reţele neuronale febrile), bunica preia rolul conducător, ajutată (câteodată pervers, veţi observa şi voi, cândva) de ceea ce Eric Erikson numeste generativitate (îmi place teribil de mult acest cuvânt, are un  fel special de sonoritate, e ca şi cum m-ar urca deja pe culmi de avânt). Virtutea acestei stări este grija (ce frumos sună…), interesul conştient pentru spiţa moştenitoare, credinţa în specia ta, roditoare. (Până s-ajungem la bunica evoluţionistă, să nu uităm cum stau lucrurile cu menopauza: o adaptare evolutivă, mult mai bogată în beneficii decât sarăcită de costuri, pusă taman în mijlocul dezvoltării pentru a asigura continuitatea şi supravieţuirea în ceea ce se cheamă viaţă multiplicată persistent, sănătos şi conştient.) Ajutorul în obţinerea hranei, îngrijirea nepoţilor, transmiterea informaţiilor şi a experienţei, toate acestea au fost înglobate, de-a lungul istoriei, în creşterea ratei de supravieţuire a copiilor deja apăruţi şi, în plus, în suplimentarea numărului celor posibil de a fi concepuţi şi mai apoi, chiar născuţi. Tinerele femei au putut să procreeze la intervale din ce în ce mai mici, iar prezenţa activă (şi reactivă) a bunicilor a fost, să ne fie cu iertare, chiar mai importantă decât cea a tăticilor – … alt diminutiv care nu mi-e pe plac (chiar şi pe vremurile când nu existau, prea multă piatră fiind, diverse campionate continentale sau chiar mondiale). Există studii antropologice (suntem un site serios, nu ne jucăm aici) care spun cam aşa: de fapt, bunica ar putea fi cheia extinderii evolutive şi a supravietuirii (pentru o anumită parte a lumii, poate chiar crucea, obiect de cult, simbol al credinţei, nuuuuuuuuuuuuuuu, să nu înţelegeţi greşit cumva, nu instrument de tortură, cel pe care erau pironiţi osândiţii la moarte, cândva…). (Hawkes şi Connel, 1998:  “Grandmothering, menopause and the evolution of human life histories”, Hawkes, 2004: “Human longevity: the grandmother effect”, J. Beise şi E. Voland, 2002: “Effect of producting sons on maternal longevity în premodern populations”, Katherine Hawkes, 2003: “Grandmothers and the evolution of human longevity” etcetera)

Interconexiuni generaţionale, esenţiale. Interconexiunea internă a generaţiei cu SPECIA.

În rest, contemporaneitatea bunicii vă aparţine pe deplin iar updatarea studiilor e o evoluţie în sine care, ce surpriză, tot vouă vă revine.

În fapt, am vorbit, foarte tehnic şi în contra-oglindă, despre “Îngropaţi-mă pe după plintă”, Teatrul Bulandra, o formă de relief teatral de-a dreptul gigantică, urcată de mine aseară, înaintând fără să mă târăsc, împiedicându-mă fără să cad. Cronici pe măsură găsiţi în tot internetul (şi-apoi, Sorin nu mă plăteşte suficient pentru aşa ceva), eu aş vrea să subliniez altceva: teatrul nu schimbă nimic niciodată (o mare naivitate să crezi în puterea reconstructivă a sa), el numai relevă esenţialul recâştigat, este doar sticla de apă din deşert, bine metaforizează Chirilă (Tudore, îmi permit să reconfigurez) – în mijlocul lui, cu soarele-n cap, nicidecum nu te poate modifica, dar, categoric, te poate salva.

Aseară, Saşa spunea: “Bunica era viaţa iar mama o fericire rară, care dispare înainte de a ajunge să fii fericit. Bunica era viaţa reală. Când mama pleca, eu rămâneam cu viaţa reală. Viaţa reală nu lasă loc fericirii să intre în mine. Viaţa reală se trăieşte în fiecare zi, viaţa are regulile ei, fericirea e doar o sărbătoare.” Cum a ajuns să simtă aşa, ce contra-timp în contra-piesă s-a desfăşurat, ce selecţie naturală şi ce cost evolutiv a rămas datorat, e numai treaba voastră să doriţi să aflaţi. “Să mă odihnesc de bunica”, visa Saşa, în timp ce ascunzătorile se strâmtau şi-apoi dispăreau. Să ne odihnim de viaţă, să  ne odihnim de evoluţie? Răspunsul vostru tocmai v-aduce copilul de la grădiniţă şi are grijă de ceea ce înseamnă nutriţie.

Să nu cădeţi în plasă, vă rog. Deşi aşa vi s-ar putea părea, teatrul nu te-arată pe tine. Însă, dacă vă număraţi printre cei selectaţi deja, atunci da, vedeţi foarte bine: teatrul îţi relevă, pe de-a-ntregul ei lat, specia.

… Unu – doi, unu – doi, auziţi şi voi ceva? E tot Saşa, se joacă la casetofon, îşi înregistrează vocea pentru noi. „Unu, doi, unu, doi… numele meu este Saşa Saveliev. Sînt elev în clasa a doua şi locuiesc cu bunica. Şi cu bunicul. Mama m-a schimbat pe un pitic vampir şi m-a părăsit. De atunci atârn ca un crucioi de gâtul bunicii. Şi asta se întâmplă de la patru ani.”

… Aha, acu’ te-ai prins şi tu. Îl ştii pe Saşa, nu-i aşa?

 Comentariile sunt închise pentru Crucioiul de grumaz, pe lanţ evolutiv (sau invers, tot aşa?)  Etichetate cu:
Feb 242011
 

„Doamne, dă-mi liniştea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, puterea de a schimba lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a şti care e diferenţa dintre acestea.”

Şi pe tine te-a învăţat mama că eşti o prinţesă minunată şi unică ce nu va cunoaşte vreodată eşecul în dragoste şi care nu va fi înşelată în veci? Daca da, atunci află că şi pe mine. Eşti specială, nu-i aşa? Bărbatul de lângă tine te-a dorit din clipa în care te-a văzut doar pe tine şi până la sfârşitul zilelor lui nici o altă femeie nu îi va suscita interesul. Tu nu meriţi să fii înşelată (sau hai să reformulez, deoarece nu am vrut să folosesc cuvântul „înşelat” având în vedere că acesta are şi alte conotaţii: iubitul / soţul tău nu are cum, pur şi simplu nu are cum să fie atras de altcineva pentru că tu eşti atât de specială încât e practic imposibil să aibă fantezii şi cu altă femeie (nu mai zic să treacă şi la fapte)). Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru O singură vacă pentru un singur taur. Eşti sigură?
Ian 312011
 

Kluge. Cei mai mulţi consideră că acest cuvânt îşi are originea în cuvântul german Kluge care se traduce prin „isteţ” ori „înţelept”. Kluge este o soluţie inginerească imperfectă şi totuşi suficient de bună, dar neelegantă şi nici pe departe optimă. Este o improvizaţie isteaţă ca soluţie la o problemă. Iar cei care au avut şi şofat acele autoturisme dacia 1300 am bănuiala că ştiu la ce mă refer.

Iar acum să ne imaginăm că inginerul nostru este fie selecţia naturală ori „ceasornicarul orb” cum numeşte metaforic Richard Dawkins acest proces, fie un proiectant divin, dacă luăm în considerare concepţia design-ului inteligent în evoluţia vieţii. Inginerul nostru pare a fi un artist al improvizaţiilor genul kluge care ne privesc şi pe noi şi de ce nu, cred eu, că ne sunt utile reducerii din orgoliul celor mai mulţi dintre noi ca reprezentanţi de seamă homo sapiens sapiens. Inginerul nostru a proiectat treptat (i-a luat ceva vreme, 2 milioane şi ceva de ani) un creier hipercomplex ce încă păstrează artefacte străvechi, ceea ce scoate la iveală o minte cu imperfecţiuni. E foarte posibil să fie vorba despre un inginer amator care nici pe departe nu e atins de geniu.

De exemplu, dispunem de o amigdală, componenta principală a sistemului limbic, extrem de sensibilă la pericole inexistente într-o civilizaţie modernă a secolului 21. Când tensiunea creşte explodăm emoţional şi ne descărcăm furia când nu e un moment potrivit după care regretăm consecinţele. Mai putem aduce în discuţie creşterea anxietaţii din motive iraţionale – fără corespondenţă cu realitatea.

Ne concentrăm pe identificarea defectelor şi vulnerabilităţilor celorlalţi (duşmani periculoşi) ignorând deseori calităţile şi aspectele forte. Acesta-i şi motivul pentru care apelăm şi descoperim un astfel de kluge. Ne e la îndemână improvizaţia de moment (imperfectă) la o problemă, dar care nu durează. Iar asta deoarece a elabora un plan bun, o strategie necesită efort mental de durată. Trăim conduşi, de multe ori, de nevoi, preferând gratificaţiile de scurtă durată, uneori cu riscuri costisitoare şi ne este dificilă amânarea acestora, având în vedere obiectivele pe termen lung.

Trăim, cred eu, într-o măsură mai mare sau mai mică într-o lume a kluge-urilor. Poate mai puţin evident sau într-o măsură mai mică în alte state ale lumii din UE, însă la noi executivul nu scoate la iveală nici măcar un kluge. Iar până vom ajunge la un plan durabil şi viabil pare a fi un drum lung. Mă întreb acum, dacă nu cumva cei, care ne angajăm pe acest drum lung către acel plan sau vestita Luminiţa – zâna zânelor – din capăt de drum din moment ce nu emigrăm,  nu dispunem de un gram de nebunie combinată cu o doză bună de conformism social şi comoditate.

Revenind, ochiul uman nu a scăpat nici el de kluge-ul inginerului nostru. Ba chiar este un exemplu deosebit de relevant. Celulele fotosensibile de pe retină care captează lumina se află în spatele celulelor ganglionare (un fel de interfaţă electronică). Conectorii neuronali ce fac legatura dintre celulele fotosensibile cu nervul optic ies prin faţă (orientată spre lumină) şi nu prin spatele celulelor fotosensibile cum i-ar trece prin minte şi celui mai amator inginer, creând pata oarbă de la fiecare ochi, tot aşa cum un cablu de alimentare ar ieşi din marginea dinspre tine a laptopului. Sunt convins că ar fi incomod chiar şi pentru un utilizator ori cumpărător cumsecade.

Coloana vertebrală a omului reprezintă o altă soluţie imperfectă la problema purtării unei greutăţi pe partea superioară a ei. Inginerul nostru ar fi putut proiecta o coloană în formă de cruce pentru o distribuţie egală a greutăţii, dar a preferat o singură coloană care să suporte greutatea corporală plus greutăţi suplimentare astfel încât cei mai mulţi dintre noi să se chinuie cu dureri de spate pe măsura inaintării în vârstă.

Bănuiesc că ai prins ideea, deşi pot continua cu exemplele.

Suntem fiinţe proiectate din soluţii inginereşti genul kluge şi nu avem altceva de facut decât să ne acceptăm aşa cum suntem. Ce putem accepta? Imperfecţiunile. Spre exemplu, acea aluniţă nesuferită instalată pe viaţă deasupra ochiului (eu am una deasupra ochiului stâng) ori pe o parte a nasului. Ne putem muta şi într-un plan psihologic pentru a înţelege şi, eventual chiar a ne amuza, de măreţia aristocrată afişată de unii sau de smerenia chinuitoare la care alţii se obligă din considerente moral-religioase tot aşa cum alţii ne-împăcaţi cu imaginea corporală îşi torturează corpul în speranţa apropierii de armonia şi perfecţiunea „divină”.

Îmi imaginez că poate din moment ce evoluţia ne oferă imperfecţiunea, despre care să nu uităm că este totuşi în mod surprinzător eficientă (ex: ipocrizia), dar nu optimă (atribut care face diferenţa şi care ar putea genera un maxim de eficienţă), vom percepe cu ceva mai multă toleranţă defectele şi imperfecţiunile celor din jur, dar şi pe cele personale, ceea ce nu este echivalent, de aceea am scris „vom percepe”, cu ignorarea ori negarea lor. Ba dincontră, mă refer la observarea lor, fără a trece peste, nu de putine ori, raţionalizând (o sintagmă preferată de majoritatea „se va schimba el sau ea”) şi a acţiona stimulând ori sprijinând în mod sănătos un proces de schimbare dorit de cel cu care te afli în relaţie. Toleranţa nu înseamnă a merge legat la ochi în speranţa naivă a unei dorite schimbări.

Mă gândesc că aceasta ar putea fi „lecţia” evoluţiei vieţii – o interpretare ce poate trezi în noi ceva mai multă compasiune şi toleranţă, hai să-i spunem, toleranţă informată de dragul diferenţierii de toleranţa naivă.

 Comentariile sunt închise pentru Teoria “inginerului amator”
Ian 242011
 

In limbajul cotidian notiunea de haos presupune un comportament aleator si imprevizibil. Cuvantul are o conotatie negativa deoarece ne duce cu gandul la dezorganizare si confuzie, ambele nedorite sau indezirabile. Cu toate astea, se pare ca haosul hraneste viata, in timp ce ordinea hraneste obiceiul. Nu-I o veste prea grozava pentru aceia dintre noi obisnuiti cu confortul obiceiului. Eu fiind unul care isi face constiincios temele la „comoditatea obisnuintei”. Mai putin, atunci cand din partea de umbra pot deveni un expert (da, am ceva cu perfectionismul) in procesele de schimbare. De unde (dar nu singurul motiv) si alegerea mea profesionala, psihoterapia. Ma atrag tiparele obisnuintei atata vreme cat isi au un rost ori sens care sprijina dezvoltarea.

Revenind, Haosul presupune trei principii:

Senzitivitate extrema la conditiile initiale

Cauza si efectul nu sunt proportionale

Nonlinearitate

Să luăm primul principiu al haosului şi să ne oferim un exemplu. Vremea la noi în ţară este un sistem extrem de senzitiv la condiţiile iniţiale, adică se comportă în funcţie de o multitudine de alţi factori cu care interacţionează, ceea ce face ca anticiparea sau prognoza să fie dificilă.

Pe celelalte două suntem nevoiţi să le tratăm împreună, deoarece linear înseamnă continuu conform cu legea determinării, în timp ce haosul operează cu discontinuitatea şi indeterminarea. Îmi veni în minte un exemplu haios, poate nu cel mai potrivit, dar să încercăm. Când cauza şi efectul sunt proporţionale, putem deduce că dacă aplicăm o anume cantitate de presiune, apăsând cu palma să zicem o sferă de plastilină de mărimea unui ou, vom avea drept rezultat plierea până la tranformarea sferei de plastilină într-un aproape un cerc. Putem calcula cu exactitate în ce măsură o anume cantitate de presiune poate plia sfera de plastilină. Pentru a înţelege cum funcţionează haosul să facem un exerciţiu mental: aplicând cele două principii ale haosului sferei noastre de plastilină ne putem aştepta la surprize cum ar fi: cum atingem cu palma sfera, aceasta să reacţioneze brusc pliindu-se complet pe tăblia mesei sau, şi mai bizar, sfera să se plieze doar pentru că intenţionez (am decis asta şi mă îndrept către ea) să exercit o presiune asupra ei de sus în jos. De dragul imaginaţiei, mai poţi elabora la rândul tău câteva scenarii. Cam aşa stau lucrurile pe nivelul cuantic al realităţii. Pare a fi o lume tare stranie înfăşurată în lumea noastră macroscopică unde pare că avem de-a face mai degrabă cu ordinea. Revenind la realitate din această incursiune în imaginaţie, ce şanse (ce probabilitate putem estima) sunt ca sfera de plastilină să se comporte în acele moduri bizare? Foarte, foarte, foarte mici, în timp ce ne putem aştepta la o probabilitate mult mai mare ca sfera să se aplatizeze la o anume cantitate de presiune.

Pentru linisterea spiritelor mai anxioase in loc de haos voi folosi nedeterminarea. Nedeterminarea implica nu imposibilitatea determinarii unui anume eveniment, ci probabilitatea aparitiei acelui eveniment, luand in considerare datele initiale (sau conditiile initiale ale unui system oricare ar fi el) de la un moment dat. Dar asta dupa ce ne-am pus de acord ca haosul misca viata. Sau nu suntem de acord? Sa fie haosul un fel de principiu aflat la baza vietii? Altfel spus, viata sa fi aparut din intamplare si tot la intamplare (din intamplare) evolueaza? Faptul ca ordinea hraneste obiceiul cred ca este de la sine inteles si in mod evident de domeniul evidentei. Pentru cei mai cultivati decat mine in mecanica cuantica, intrebarile de mai sus au devenit deja poate desuete, cu conditia unui soc experimentat ca urmare a intelegerii fizicii cuantice (chiar fara formalismul mathematic!) prin care totusi au trecut cu bine, dar nu fara urmari. Poate, chiar si fara aceasta cunoastere, experientele de viata au fost pentru unii suficiente pentru a banui nedeterminarea si intamplarea din miezul unor evenimente (fericite ori nefericite), doar daca nu cumva au facut un apel explicativ la teoriile mistice si religioase.

Domeniul evidentei aplicat procesului vietii ne arata ordinea si chiar simplitatea complexitatii. Reproducerea si selectia in scopul supravietuirii sunt mecanismele cheie in procesul evolutiv al vietii. In ce scop orice organism evolueaza? Raspunsul nu are nimic misterios ori esoteric si poate pentru inimile sensibile suna sec si rece. Supravietuirea si reproducerea. Iar acum, devenind personal si direct, tu te dezvolti (in oricare plan al vietii) pentru a-ti asigura supravietuirea si, implicit, perpetuarea propriilor gene. Desigur, pentru unii, o astfel de afirmatie banuiesc ca naste dileme existentiale. Asta-I tot? Ai rabdare.

Acum voi incerca doar sa raspund unei provocari de felul “Hai la lupta, daca asta-I tot. Fiecare pentru el.”

Supravietuirea nu inseamna in mod necesar conflict si competitie ca manifestari explicite permanente. Mai ales,  in vremurile noastre, avem sanse mai mari de supravietuire, cand suntem cooperanti. Totul a inceput cu primele forme de organizare sociala. Stra, stra, stra, stramosii nostri organizati in mici grupuri aveau sanse mai mari fata de cei solitari de a se proteja de pradatori si de a vana cu succes. Supravietuind pe o perioada mai lunga de timp, cresteau implicit sansele de a-si gasi partenere pentru reproducere. Mai mult, copii lor, beneficiau de resurse mai bogate ca urmare a traiului in aceste microgrupuri. Era sa omit un aspect esential al comportamentului de cooperare si anume: intentia manifesta de a imparti roadele cu ceilalti angajati in relatii cooperante, adica cu cei care manifesta o intentie similara si reciproca.

Deci, probabilitatea unui copil de a ajunge la o varsta adulta – un individ apt pentru vanatoare si reproducere – crestea.  Selectia a favorizat mai degraba indivizii capabili de cooperare organizati in microgrupuri si nu pe cei conflictuali, marginali, solitari. Iar asta nu inseamna ca implicit, selectia i-a defavorizat pe cei competitivi. Si, dupa cum bine stim, nu exista competitie fara conflicte. Iar aici putem face o diferenta, afirmand ca functia competitiei si, implicit, a conflictelor raspunde necesitatii de cooperare in aceste microgrupuri. Un individ luat separat (desi, simultan este parte sau participant la un grup) este competitiv in raport cu ceilalti din aceleasi motive: supravietuirea si reproducerea. Simultan, acelasi individ este parte sau participa la un grup, cooperand cu ceilalti din aceleasi motive in raport cu bunastarea grupului ca intreg din care face parte. Cui nu-I convine “binele comun” al grupului este liber sa plece ori sa incerce o negociere. Iar primul pas intr-o negociere este propunerea. Daca grupul nu este receptiv la propunerile tale de ieri, de azi si nici de maine, atunci ce rost (decat cel al unui consum inutil de energie si suferinta) au comportamentele de revolta, sabotaj, manipulare, fatarnicie ori lamentarea si victimizarea? Iti poti cauta un alt grup si renunta la acesta in care te afli. Iar o astfel de actiune presupune competitivitate in sensul agresivitatii necesare supravietuirii cu diferenta ca este orientata rational. Daca vrei, putem numi asta un principiu functional valabil, nu doar in grupuri, ci si in relatiile de unu la unu.

Si acum, sa revenim la nedeterminare, avand in vedere ca, desi procesul curgator al vietii tinde sa excluda haosul, totusi pare a avea la baza chiar nedeterminarea. De ce asa? Nu stim unde duce acest proces evolutiv. Mi se pare ca seamana cu un rau despre care stim ca daca ii urmam cursul ajungem poate la campie ori poate intr-un lac, dar nu stim prin ce locuri vom calatori de-a lungul sau.

Putem face predictii in privinta unei stari viitoare a oricarui system cybernetic, insa in termeni probabilistici. Sistemele cibernetice deschise, adica inalt sensibile la transformari, rezista la anticipare. Sunt mai degraba imprevizibile.

Daca aplicam aceasta idée la oameni, ne intalnim cu spontaneitatea si creativitatea. Unii oameni, intr-o exprimare mai poetica cei armonizati la viata, dispun de capacitatea de a se reinventa ca oameni ca urmare a deblocarii resurselor interioare sau finalizarii unor gestalturi (in jargonul psihologiei gestaltiste) din istoria de viata ori a restructurarii unor tipare psihomentale.

Nu sunt idei comode pentru cineva care s-a obisnuit cu explicatii fataliste mistic-religioase. Realitatea in care traim cred ca este mai degraba imprevizibila si extreme de senzitiva la conditiile initiale. Surprizele cred că ne sunt oferite de haos. Realitatea cuantica este „infasurata” in realitatea perceptibila. Stii doar ca in viata unui om pot aparea niste oportunitati miraculoase (unii le pun pe seama unei interventii divine binevoitoare) care sa-I favorizeze potentialul ori inclinatia catre un anumit domeniu de activitate. Dupa cum aceluiasi om i se poate intampla un accident din senin. Desigur, noi oamenii, vom cauta de fiecare data explicatii (unele mai fantasmagorice, altele mai realiste) pentru tot felul de situatii si evenimente, utile de altfel, pentru ca ne ajuta sa extragem un sens pentru viitor (restabilirea controlului si anticiparea unui viitor mai prietenos) sis a ne coboram nivelul anxietatii (uneori al culpabilitatii) in raport cu indeterminarea si imprevizibila curgere a realitatii.

Cautam ordinea si pe  masura puterilor fiecaruia facem (ne straduim) ordine in aceasta realitate dinamica. Cautam sa ne restabilim sentimentul de control si sa facem predictii cat mai precise asupra viitorului. Intr-o relatie romantica de cate ori te-ai gandit cum va reactiona iubitul tau? Constant aproape, pana cand i-ai invatat tiparele de manifestare, ulterior poate mai rar, dar tendinta la predictii nu a disparut. Dar toate aceastea reprezinta actiuni al mintii umane in raport cu o realitate in sine imprevizibila, deşi totuşi predictibilă în termeni probabilistici.