Sep 022013
 

Profit de faptul că un curs fain de psihologie socială se desfăşoară chiar acum, pentru a povesti (din nou, dar prima dată aici) despre unul dintre „locurile” mele preferate de petrecere a timpului online: Coursera.org.

Un portal care adună la un loc, as we speak, 433 de cursuri de la unele dintre cele mai prestigioase universităţi din lume (Stanford, Johns Hopkins, Pennsylvania, University of London – pentru a menţiona doar câteva), în limbile engleză, spaniolă, franceză şi chiar chineză. Este vorba despre cursuri online, gratuite. La care ai acces doar creându-ţi un cont.

Dar entuziasmul meu nu se opreşte aici. De fapt aici abia începe.

Entuziasmul meu ia proporţii pe măsură ce cursurile la care m-am înscris încep şi se derulează. Pe scurt, lucrurile stau cam aşa: după ce te înscrii la un curs, primeşti notificări prin e-mail când se apropie data de început a cursului. Uneori eşti invitat să completezi un chestionar de început.

Cursul în sine înseamnă o colecţie de video lectures cu o durată care variază între 10 şi 20 de minute (profesorul care ţine cursul la Universitatea respectivă este filmat), o serie de quizz-uri (un quizz urmează de obicei unei secţiuni de cursuri filmate), o listă de recomandări bibliografice – disponibile tot pe platformă şi temele (de mijloc şi final de curs). Există şi un forum de discuţii cu un milion de topicuri (la un curs se înscriu simultan câteva zeci de mii de cursanţi din toată lumea), iar dacă primeşti un punctaj de minim 70% (la unele cursuri limita e şi mai ridicată), participarea îţi este recunoscută printr-un certificat.

Dar motivul pentru care iubesc eu platforma asta este legat de… cum să vă spun… felul în care se predă. Iar pe acesta, cum să vi-l descriu? Logic? Uşor de înţeles? Relevant? Fără fasoane? La obiect? Conectat mereu mereu mereu cu viaţa reală, cu situaţiile în care poţi aplica ceea ce ţi se predă. Documentat – aşa de documentat, încât de multe ori pun pe pauză, notez, caut, citesc, reiau. Îmi vine să zic “de alt nivel”, cu tot riscul de a părea snoabă.

Este o educaţie de alt nivel. Gratuită. La un click distanţă. Întrebarea este: aveţi ce vă trebuie (curiozitatea, dorinţa, determinarea) pentru a profita de ea?

Vă las în încheiere cu un TED în care Daphne Koller (unul dintre cei doi fondatori Coursera) povesteşte cum i-a venit ideea şi planuri de viitor are. Enjoy!

 Comentariile sunt închise pentru NU AI SĂ CREZI! Educaţia pe care ţi-ai dorit-o întotdeauna e la un click distanţă!  Etichetate cu:,

Linişte.

 Posted by on 28 iulie 2013  Autocunoastere, Psihologie sociala
Iul 282013
 

În mintea lor nu e deloc linişte. E o avalanşă de idei, colorate şi strălucitoare, sunt argumente de pus în balanţă şi analizat atent, înainte de luarea unei decizii; pot să fie planuri şi strategii; sunt întrebări; personaje din cărţi şi din realitate, replici pe care ar fi vrut să le dea în discuţiile de grup – şi n-au reuşit.

Sunt, în schimb oameni tăcuţi; oameni care pot părea ezitanţi; care stau mult pe gânduri. Care nu se grăbesc să ia cuvântul, cărora nu le place să fie în centrul atenţiei, deşi au multe de oferit. Sunt oameni pe care lumea „asurzitoare” îi oboseşte, pe care stimulii îi epuizează, pe care locurile aglomerate îi lasă fără energie. Sunt introverţii. Şi povestea lor o spune Susan Cain în „Quiet: the Power of Introverts in a World that Can’t Stop Talking” – tradusă şi la noi şi apărută în Colecţia Cărţi practice a Editurii Paralela 45.

liniste2

Povestea noastră.

Noţiunile „introvertit” şi „extravertit” sunt unele dintre puţinele cu care psihologii din lumea întreagă sunt de acord (ei, care nu sunt de acord cu aproape nimic altceva). Şi sunt noţiuni pe care le-am învăţat la şcoală.

Dar nu cred că am conştientizat până acum cât de valorizat şi încurajat este stilul extravertit, cum se subînţelege (atunci când nu se afirmă de-a dreptul) că dacă eşti mai tăcut şi mai retras, dacă îţi place să citeşti şi dacă nu te arunci cu capul înainte în luarea deciziilor – ceva este în neregulă cu tine şi ar trebui să faci ceva în privinţa asta.

Cartea reuşeşte să pună în lumină punctele tari ale introverţilor, fără a le minimiza pe cele ale persoanelor extravertite, oferind în acelaşi timp sugestii pentru gestionarea punctelor slabe şi idei despre cum pot funcţiona împreună oameni cu stiluri diferite, mizând unii pe calităţile celorlalţi şi chiar bucurându-se unii de compania altora.

În plus, oferă idei pentru părinţii care au copii aparţinând celuilalt stil, pentru partenerii de cuplu care încearcă să găsească o cale de mijloc între a da 52 de petreceri de vineri seara pe an – şi a se închide în casă numai ei doi şi pentru cei care au o pasiune pentru un anumit domeniu profesional care „aparţine”, în mod tradiţional, stilului cu care ei nu sunt obişnuiţi.

Am citit-o într-un loc liniştit, pe malul unei ape, printre copaci (aşa cum se poate vedea mai sus). Iar la final, pentru a decide dacă este pentru voi sau nu, vă las cu speech-ul TED al lui Susan.

Apr 172012
 

Rezumat: n-am

Cuvinte cheie: masmin

Hai că m-am enervat.

Pentru că eu citesc întotdeauna știrile a doua (sau chiar a cincea) zi după ce se-ntâmplă minunățiile, excepție făcând doar site-urile lui Adrian (așa s-a tot nimerit, iar la un moment dat am constatat cât de amuzant și de constructiv poate fi), am dat de capodopera aceasta de culturo-actualitate (nu chiar necunoscută, din păcate):

„Suedia si neutralitatea de gen. Ce inseamna disparitia distinctiei intre cele doua sexe si ce cuvant au introdus suedezii pentru o persoana care nu este nici baiat, nici fata

de I.R. HotNews.ro

Joi, 12 aprilie 2012, 15:21 Actualitate | Cultură

Suedia, tara cu cel mai ridicat procent de femei in forta de munca, a fost desemnata in 2010 de Forumul Economic Mondial drept statul cel mai „egal” din punct de vedere al genului din intreaga lume. Insa acest lucru nu pare suficient pentru multi dintre suedezi, care aspira la mai mult decat egalitate cand vine vorba de gen: neutralitate, noteaza Slate.com intr-un material. Ideea din spatele acestei dorinte este ca autoritatile si societatea sa nu mai tolereze nicio distinctie intre sexe, ceea ce inseamna, printre altele, casatorie intre orice sexe sau posibilitatea ca parintii sa aleaga orice nume pentru copii, chiar daca acesta este „Lisa”, iar copilul este baiat.
In aceeasi nota, o companie de haine pentru copii a scos sectiunile separate pentru baieti si fete din magazine, iar pe bloguri se discuta intens despre cum sa iti imbraci copilul „neutru”. Un catalog de jucarii a decis sa inverseze putin lucrurile, de exemplu o fetita in blugi merge cu un tractor iar un baiat impinge un carucior roz.
Politicieni social-democrati au propus instalarea de toalete neutre asa incat oamenii sa nu fie nevoiti sa se imparta intre barbati si femei. O parte din gradinite au interzis referintele la sexe, referindu-se la copii prin intermediul numelor sau apelativelor de tipul „amicilor”, „puisorilor”. Acestia considera ca gradinitele trebuie sa „contraatace modelele traditionale si rolurile traditionale de gen” si sa ofere baietilor si fetelor „aceleasi oportunitati sa testeze si dezvolte abilitati si interese fara sa fie limitati de roluri de gen stereotipice”.
Proiectul a atins un „punct culminant” la inceputul lunii, cand, la cateva zile dupa Ziua Internationala a Femeilor, a fost introdus un nou substantiv in versiunea online a Enciclopediei Nationale: „hen”
(pronuntat ca „gaina” in engleza). Intrarea din dictionar defineste hen ca: „pronume personal neutru din punct de vedere al genului propus in locul lui „el” [han in suedeza] si „ea” [hon].”
Anuntul enciclopediei a venit in contextul unei dezbateri aprinse despre neutralitatea de gen care a dominat agenda editorialelor din ziare, emisiunilor de televiziune si blogurilor despre parenting si feminism din Suedia. A fost provocat de publicarea primei carti „neutre” pentru copii – „Kivi och Monsterhund” (Kivi si Cainelemonstru), care spune povestea lui Kivi, care vrea un caine de ziua „hen” (in loc de ziua
lui). Autorul introduce mai multe cuvinte „neutre” in carte – mammor si pappor (mami si tati) sunt inlocuiti cu „mappor” si „pammor”.
„Hen” a fost mentionat de lingvistii suedezi la mijlocul anilor 1960, apoi in 1994 un lingvist a sugerat adaugarea lui „hen” ca pronume personal.
Insa nu toata lumea este incantata de amestecul politicului in limba suedeza. Jan Guillou, unul dintre cei mai cunoscuti autori suedezi, s-a referit la sustinatorii pronumelor „hen” drept „activisti feministi care vor sa ne distruga limba”. Alti critici considera ca ar putea fi daunator din punct de vedere psihologic si social.
In mod ironic insa, noteaza autorul materialului, in efortul lor de a elibera copiii suedezi de un comportament normativ, promotorii neutralitatii de gen ii supun unor noi seturi de reguli si noi norme astfel ca anumite forme de joaca devin tabu, limba devine regularizata, iar interactiunile si atitudinile lor sunt observate prea indeaproape de profesori. O scoala a scos toate masinile de jucarie pentru ca baietii le acordau un „statut” mai ridicat decat altor jucarii. O alta gradinita a scos „timpul liber” din program, pentru ca, atunci cand se joaca liber, „modele stereotipice de gen se nasc si se cimenteaza. In joaca libera exista ierarhie, excludere si samanta rautatii”.

Sigur că acesta nu va fi un articol care să înlocuiască ceea ce puteți citi, cu adevărat specializat, argumentat și detaliat, despre sexe, capcane, interese, tradiționalisme, neurosexisme și altele asemenea, nu poate deveni nici măcar un protest serios față de niște extreme periculos de lipsite de demnitate, estompate de-o artificială revoluţionaritate. În capul meu (sunt câteva indicii clare că acolo se află o problemă majoră), tot ce-i “neutru” e lipsit de activitate și verticalitate, oricâtă miză diplomatic-existențială-de pace ar fi sau s-ar nimeri, așa că doar din acest punct vă recomand să porniți cu judecata asupra a ceea ce scriu. Consider că “neutru” înseamnă, aproape întotdeauna, apropierea de orice fel de declin. A fi neutru înseamnă a-ți rata din start experiența și a nu te bucura de existențialul prea-plin. Neutralitatea nu este, pentru mine, nici ființare și nici normalitate. Mult mai mult decât clasicul conținut (acela de a echilibra situaţiile prin înțelepciune neconflictuală), a fi neutru, după părerea mea, înseamnă a te înfricoșa de tine, de diferența ce se poate isca prin poziția ta.  În plus, cred cu tărie că doar diferențele și poziționările (de orice gen) ne determină să ajungem ceea ce putem deveni. (Simt cum mi se face pielea de găină. Imaginați-vă nașterea unei conștiințe lipsită de neliniștea și freamătul diferențelor, chiar în propriul său flux.) Sunt convinsă că a le cunoaște, a le înțelege și a le stăpâni reprezintă însăși încununarea potențialului fenomenal de care dispunem. Și mai cred că falsele diferențe de gen inoculate și întreținute de societate ne împiedică să le identificăm (sau să le recunoaștem) pe cele reale și chiar adevărate. Sunt cât se poate de atentă la dovezile neuroştiintelor (acelea, foarte puține, pe care am ajuns să le cunosc) și la punerile în scenă psiho-sociale, observând cum înșiși cei care studiază diferențele dintre sexe descoperă, zi după zi, cum imensitatea stereotipizării privind genurile umane (rămasă undeva pe sus, oarecum suspendată, ca un fel autostradă abstractă) subestimează și minimalizează diferențele existente în realitate, aflate la locul lor material, adică jos, pe pământ.  Dezbaterea (în fond şi în fapt, nesfârșibilă) din care bărbații și femeile vor ieși sau nu egali (sau “la egalitate”), asta-i mai puțin importantă deocamdată, semnificativ îmi pare a fi faptul că ne-am putea strădui mai mult, specialiști și oameni “comuni” laolaltă, în a fundamenta mai solid o lume normală în care să fim în mod egal liberi să ne exprimăm naturile esențialmente diferite. Sigur că oricând putem să mai creștem feminismul (de fapt, acesta-i cuiul lui Pepelea, inclusiv la Egalia, neutro-grădinița din Suedia) – dacă are cineva nevoie de voluntari implicați, sunt gata -, doar că ideea discriminărilor de gen și a extinderii drepturilor (chiar și a celor oarecum periculoase, înspre masculinitatea ființării – ceea ce nu implică și dumnezeitate!), nu  se rezolvă prin uniformizarea de gen și neutralitate. Nu prin ratarea experienței. Nici chiar prin ratarea conflictului.

«O alta gradinita a scos „timpul liber” din program, pentru ca, atunci cand se joaca liber, „modele stereotipice de gen se nasc si se cimenteaza. In joaca libera exista ierarhie, excludere si samanta rautatii”.»

Oh, bineînțeles că da. În viața liberă, jucată bine sau ba, cam așa stau lucrurile. Toate culturile umane adăpostesc disproporțiile averilor și ale puterii, ale proprietății, prestigiului și statutului, pedepsele, reglementările sexuale, inegalitățile de gen, diviziunea muncii în funcție de sex, conflictul și violența (trăsături universale, validate de antropologi). În marea ei parte (ba nu: până la moarte), viața noastră reală se desfășoară pe baze conflictuale, iar pentru că selecția naturală e responsabilă de modelarea creierului nostru (chiar și de moartea lui), motivele pentru care generăm și întreținem conflictul sunt, bineînțeles că da, înnăscute, inclusiv acela de a le datora celular strămoșilor noștri, marilor competitori și învingători ai selecției, continuarea acțiunii concurenţiale. Sigur că starea de conflictualitate intrinsecă n-ar trebui să se lase cu vărsare de sânge sau cu violări de gene neadecvate (și nici nu se întâmplă prea des, oamenii găsesc căi de rezolvare înțelepte și rafinate), iar selecția naturală nu-i chiar atât de necioplită și de fioroasă încât să nu permită manifestarea a ceea ce eu numesc noblețea înaintării speciei, acel amestec de altruism, coeziune și atașament întru o iluzorie, dar necesară, fraternitate.

Bătălia ideologică dintre sexe se desfășoară pe un un teren de luptă special, asta n-ar trebui să scăpam din vedere, total diferit față de cel al altor războaie individuale sau sociale (cu membrii propriei familii, cu alte grupuri, cu minoritățile, cu alți cogeneri pentru satisfacția sexuală etc.), dintr-un motiv foarte clar, în care eu cred: există două naturi, masculină și feminină (sau invers), diferite la modul fundamental (secretul fiind, ca la orice friptură, marinarea înainte de coacere, în cazul de față în testosteron). Sigur că-i respect pe cei care-mi vor spune că ăsta-i maximum de stereotipie a genurilor, dar mai mult respect propriul mod de a fi înțeles că diferențele clare dintre bărbați și femei, masculi și femele, încep și se termină cu diferențele investiționale făcute de ei în progenituri (reale sau de perspectivă). Și de-aici tot restul lucrurilor de gen, inclusiv bătălia pe aceleași locuri de muncă.

Cu o celulă sexuală mai mare, femeia pornește “afacerea genului” cu o investiție mai serioasă decât cea a bărbatului, care aduce doar niște gene (dacă mi-aș propune să fiu malițioasă – dar nu, atitudinea mea e de-o bunătate și de-o pascalitate deplină -, aș spune “şi acestea destul de puţine”). Teoria investiției părintești stă în spatele oricărei confruntări de poziție între sexe (chiar și a acelora ce n-au copii şi nici nu-și doresc), orice configurare ideologică practică fiind subsumată algoritmului: cel care face cea mai mare investiție alege, cel care investește mai puțin concurează. Sigur că e mult mai comod ca atunci când o societate sexistă o ia razna (sau, pur și simplu, nu și-a băgat încă mințile-n cap, nu-i permite femeii să voteze, să țină o pușcă în mână sau să devină amiral și nici bărbatului să rămână-n pijama mai multe luni la rând, acasă și cu copilul în brațe, internându-se, dacă e cazul, chiar și cu el la spital), atunci inegalităților și segregărilor adiacente li se vor atribui, aproape exclusiv, cauze biologice ce nu produc efectul scontat în plan social. Când societatea nu mai e capabilă să gestioneze, în trend evolutiv, diferența, va încerca să neutralizeze neputința atacând biologia. Vulgarizând, de ce nu, chimia.

O inginerie socială neutră, oricât de pricepută ar fi sau chiar de bine intenționată, n-ar trebui să aibă scopul extrem, în nicio grădiniță din lume, ca prin uniformitate și re-normativitate, să te-ndrepte, de fapt,  înspre cum să nu fii, așezându-ți la picioare o pseudo-libertate cu care oricum n-ai ce face, fiind mult prea orientată spre noul rol neutru, rolul de masmin. (Pentru cuvântul mas(culin)(femi)min am drept de proprietate intelectuală, din care, totuși, cedez o parte suedezilor, pentru marele merit de a mă fi provocat. Masminul este o ființă socială, la naștere incertă, despre care nu știm ce va fi, căci va alege singur ce va deveni.)  Neutralitatea, cu intenția de pace inclusă în ea, ar putea însemna, pentru mulți, raționalitate (înțelepciune de conviețuire și prosperitate, bla, bla), pentru mine rămâne însă lipsă de activitate. Mie mi-ar fi greu, dacă nu imposibil, să trăiesc așa.

În concluzie, vreau în viața mea partea mea din conflictul de gen. În cel mai nefericit caz, dacă s-ar promulga vreo lege genţială (licență poetică, similarul lui “marţială”), m-aș mărita, încântată și nu prea, cu persoana mea. În continuare vreau, pentru mine, chiloței cu dantelă și fustiță. (Deși, fie vorba-ntre noi, port mereu pantaloni, fiind convinsă, patologic-dezadaptativ, că oricum sunt neatrăgătoare pentru orice gen  – ce ironie lingvistică… – de bărbat.) Doresc să fac pipi, în continuare, în toaleta fetelor. Vreau ușă la intrarea în ea (sau măcar o perdea). Vreau să fac dragoste cu un bărbat ce se-ndreaptă spre mine cu organul fortificat de investiția psihologică a genului pe care-l are de apărat și de multiplicat. (Pentru roşitori, alții decât ouăle de pe masă, vorbesc de creier, desigur.) Nu vreau un act sexual de unire a minților neutralizat de uniformitate. Vreau roluri sociale variate și, dacă se poate, cât mai bine jucate. Nu-mi doresc un orgasm existențial echidistant față de genurile noastre, vreau diferențe asumate din care să am, individual și ca specie, de câștigat. Vreau să pot savura conversația cu orice bărbat care crede că-i, aprioric, mai deștept decât mine, doar pentru că-i un mascul selectat și adaptat și, drept urmare, deține în gene dreptate. (… Ups. Afirmația asta sună bine da’ e prea hazardată, dacă nu uit, o dau jos la montaj, drept neadecvată.)

În rest, am auzit eu bine, au zis ceva de “hen”? … Ce vă spuneam, cândva, în “Lecţia de nume”? Că mi-era teamă să nu mă strige lumea cumva.

Iacătă realitate, a meritat să cresc mare și să mă-ntorc la ceea ce renegam cândva.

Cu drag,

sperând pentru Dumneavoastră că Dumnezeu conduce-un camion cel puțin bleu și bagă viteză pe-o autostradă cel mult rozalie,

așteptând în continuare răspunsul la “Da’ dacă El e, totuși, femeie?”,

vă doresc în continuare finalizare de sărbători absolutamente neutre (azi e-a treia zi, după calendar),

mereu a Dumneavoastră,

Sorina-Găina

P.S. Nu știu ce păzește redacția înfrățită româno-suedeză, ce cotcodăcește esențialmente stereotipal (și, tare mă tem, a-creieral). Căutați, băi puișorilor, neutru? Ceva între cocoș și găină? Ceva totuși de gen, dar neutru, esențialmente comun și fundamental? Chiar nu simțiți că-i sub nas? Între cele două creații galinaceic-divine, neutru este doar cuvântul găinaţ.

 Comentariile sunt închise pentru Mappori și pammori din tot universul, dragă henilor, măi fără de gen-ilor, băi puişorilor neutralizați  Etichetate cu:, ,
Apr 012012
 

Sigur că, fiind 1 aprilie, în primă fază veți fi păcăliți cum că ar fi vorba de un nou text al meu. Veți răsufla ușurați, căci nu este. Nu vă păcălesc însă deloc spunându-vă că am încercat să obțin acordul de publicare al autorului textului de mai jos, însă n-am primit până acum niciun răspuns, drept urmare procedez precum mă taie căpățâna. Chiar și cu respectarea tuturor regulilor de citare, dacă o să (în)calc în străchini îmi asum atât pasul cât și săritura. Așa că, dragilor, într-o zi de primăvară ploioasă, îmi face plăcere să vă descrețesc un pic frunțile cu ajutorul extrem de inteligent și de șugubăț al lui Ștefan Liță, pe care, firește, nu îl cunosc personal. (Mai bine că nu; dacă l-aș cunoaște, cine știe, poate că aș avea mai multe rețineri. Ochii care nu se știu sunt îndrăzneți, orice student la psihologie cu o cât de vagă orientare psiho-socială ar putea să scrie o lucrare de licență pe tema aceasta.)

Corneliu Ștefan Liță este cel de aici:

http://www.ipsihologie.ro/index.php/organizare/persoane/cercetatori-ifpar/110-corneliu-stefa-lita

şi de aici:

http://cogteam.wordpress.com/people/cslita/

Știu că sunteți suficient de stresați, gata, n-o mai lungesc cu introducerea. …. A, și dacă tot veni vorba, textul de mai jos face parte din “Managementul stresului profesional”, Ediția a II-a, Ghid pentru personalul din domeniul ordinii și siguranței publice, Editura Ministerului Internelor și Reformei Administrative, 2006, coordonatori Anghel Andreescu și Ștefan Liță, paginile 20 ÷ 28. S-ar putea, cine știe, să constatați că aveți nevoie de cartea aceasta, chiar dacă vă aflaţi într-o altă zonă de ordine şi siguranţă.

“2. CÂT DE EFICIENŢI SUNT PSIHOLOGII DIN M.A.I.?

Cartea pe care o citiţi este scrisă de psihologi. Ştiţi că, în general, se spune că fiecare disciplină are un limbaj propriu şi că există diferenţe foarte mari între limbajul acesta, al psihologilor, şi limbajul cotidian. Fără îndoială, aţi realizat faptul că psihologii sunt nişte persoane mai atipice. Tocmai de aceea, pentru început, aş dori să vă precizez prin ce anume se diferenţiază ei de alţi specialişti, precum economiştii, fizicienii, matematicienii. Şi vă voi oferi câteva scurte exemple pentru a înţelege la ce anume mă refer.

2.1. De ce anume ţin cont specialiştii, atunci când scriu cărţi?

  • Dacă înţeleg despre ce este vorba şi pot dovedi acest fapt, specialiştii scriu o carte de matematică;
  • Dacă înţeleg despre ce este vorba, dar nu pot dovedi, specialiştii scriu o carte de fizică;
  • Dacă nu înţeleg despre ce este vorba, dar pot dovedi că aşa se întâmplă, specialiştii scriu o carte de economie;
  • Dacă nici nu înţeleg despre ce este vorba şi nici nu pot dovedi ce se întâmplă, specialiştii scriu o carte de psihologie.

În aceste condiţii, nu pot decât să sper că această carte este suficient de explicită, încât cel puţin să nu vă crească nivelul de stress pe care îl aveţi deja.

2.2. Cât de normali sunt psihologii?

Acum, nu trebuie să consideraţi că psihologii ar avea ceva probleme! Necazul este că ei, de mici, de când erau în anul I la facultate, au fost sugestionaţi de profesori în acest sens, cei din urmă străduindu-se destul de mult să-i convingă că au ales psihologia datorită unor conflicte psihice interioare din copilărie, nerezolvate încă. Din păcate, nimeni pe durata facultăţii nu a încercat să-i ajute pe sărmanii viitori psihologi să-şi rezolve această motivaţie ascunsă. Astfel că, pe parcursul anilor de studiu, din interacţiunea cu profesorii (care şi ei, la rândul lor, au fost studenţi la psihologie şi au avut aceeaşi motivaţie, şi nu i-a ajutat nimeni), problemele personale ale multor psihologi s-au agravat, existând riscul de a le afecta personalitatea.

Pe de altă parte, însă, psihologii sunt defavorizaţi din start în profesia pe care o au, datorită stereotipurilor existente la nivelul simţului comun. Se ştie că, încă de la începuturile lumii, psihologul s-a ascuns sub diverse forme: a apărut întâi sub formă de vrăjitor şi de magician, apoi sub formă de învăţător şi de filozof, şi nu în ultimul rand sub formă de medic şi tămăduitor. În cele din urmă, nu s-a mai putut ascunde şi a fost nevoit să se arate în propria sa imagine. Dar anii aceştia de activitate sub acoperire au lăsat, fără îndoială, anumite efecte asupra acestuia. Astfel că el, psihologul, este în continuare confundat. Imaginea lui se suprapune încă peste imaginea magicianului, oamenii aşteptându-se ca acesta să facă miracole şi să aibă soluţii la toate problemele. De aceea, mulţi oameni, mai ales şefii, aşteptă ca psihologul să acţioneze ca un mic Dumnezeu. De fapt, recunoaşteţi că toţi vă aşteptaţi ca psihologul să aibă nişte calităţi puţin mai supraumane, să simtă mai mult, să vadă mai mult, să fie un mic prestidigitator, poate chiar un micuţ Dumnezeu. Pentru a lămuri şi această prejudecată, extrem de delicată, vă voi pune o întrebare retorică, cu implicaţii extrem de interesante.

2.3. De ce anume Dumnezeu nu a primit până acum titlul de doctor în psihologie?

O primă dilemă a fost, fără îndoială, legată de domeniul din psihologie în care ar trebui să i se recunoască lui Dumnezeu autoritatea. Unii au considerat că ar trebui recunoscut ca specialist în Psihologie Umanistă, alţii au apreciat că Analiza Comportamentală este mult mai apropiată de competenţele sale. Recent, s-a format un grup care susţine că specializarea lui Dumnezeu este, fără îndoială, Psihologia Transpersonală. A doua sarcină, extrem de delicată, a fost aceea de a stabili posibilitatea de a i se acorda lui Dumnezeu titlul de Doctor, bineînţeles indiferent de domeniu. Din datele strânse până acum de Comisie, rezultă că primele critici la adresa lui Dumnezeu au început să fie enunţate concomitant cu apariţia şefilor, dar ele au circulat într-un mediu restrâns şi nu au avut o documentare susţinută. Studiile ulterioare, mult mai laborioase, au relevat faptul că, din nefericire, Dumnezeu nu a reuşit să se ridice la standardele internaţionale existente în domeniul resurselor umane, El având foarte multe lipsuri în activitatea desfăşurată. Drept exemplu, va fi prezentată în continuare o foarte scurtă trecere în revistă a acestor critici principale.

Studiile realizate pe un eşantion de 666 de documente biblice şi mărturii ale sfinţilor, au scos la iveală informaţii extrem de relevante, deşi aproape incredibile, despre activitatea sa profesională. Astfel, se poate concluziona că i se pot aduce 6 critici referitoare la aspectele

metodologice, 6 critici referitoare la activitatea didactică şi 6 critici referitoare la contribuţia ştiinţifică, după cum urmează:

a) Din punct de vedere metodologic, i se reproşează că:

  • Nu s-a înscris în Comitetul de Etică şi niciodată nu a cerut permisiunea de a utiliza subiecţi umani în experimentele sale.
  • În rapoartele de cercetare pe care le-a prezentat, a făcut prea multe precizări inexacte şi imprecise.
  • Comunităţii ştiinţifice îi ia extrem de mult timp pentru a reface experimentele Sale.
  • Atunci când unul dintre experimentele Sale a eşuat, a încercat să ascundă acest lucru, eliminând toţi subiecţii.
  • Atunci când subiecţii nu s-au comportat aşa cum a prezis, pur şi simplu i-a şters din eşantion.
  • Eforturile Sale de cooperare cu ceilalţi specialişti au fost destul de limitate.

b) Din punct de vedere al activităţii didactice i se reproşează că:

  • S-a prezentat rareori la ore, spunându-le mereu studenţilor să citească Cartea.
  • Se zvoneşte chiar că l-ar fi pus pe fiul său să predea Lecţia.
  • A fost prea dur cu primii doi studenţi exmatriculându-i pe motive de învăţare.
  • Deşi la examen a avut doar 10 cerinţe, majoritatea studenţilor nu au reuşit să treacă clasa.
  • Orele sale de consultaţie nu au avut o frecvenţă normală şi de cele mai multe ori au fost ţinute pe un vârf de munte.
  • Nu există date că s-ar fi înţeles bine cu colegii.

c) Din punct de vedere al contribuţiei ştiinţifice, i se reproşează că:

  • A publicat doar o carte principală.
  • Carte a fost scrisă într-o limbă greu accesibilă specialiştilor.
  • Cartea nu a avut deloc bibliografie.
  • Cartea nu a fost publicată iniţial într-o revistă de referinţă.
  • Există chiar dubii că ar fi scris-o El însuşi.
  • Este posibil ca El să fi creat lumea, dar nu se ştie cu ce anume s-a ocupat de atunci şi până acum.

2.4. Cum sunt trataţi angajaţii stresaţi la Centrul de Psihosociologie?

Din păcate, după cum aţi putut observa, chiar şi Psihologul Suprem ne-a cam înşelat aşteptările. Astfel că, dacă Dumnezeu nu poate fi un Mare psiholog, atunci nici psihologul nu poate fi un mic Dumnezeu.

Cu toate acestea, situaţia nu este specifică psihologilor din Centrul de Psihosociologie al M.A.I., care, de curând, au pus la punct un sistem computerizat, aproape divin, de acordare a asistenţei psihologice la distanţă. Deşi este foarte complicat, pentru că se bazează pe tehnologia de ultimă generaţie achiziţionată de Centru, voi încerca totuşi să vă explic despre ce este vorba.

Există un server, pe post de centrală telefonică, ce serveşte la direcţionarea pacienţilor către specialiştii domeniului respectiv. Atunci când sună telefonul, semn că un pacient solicită ajutor, intră în funcţiune soft-ul aproximat în felul următor:

– Bună ziua, aici Centrul de Psihosociologie, vă rugăm să aplicaţi cu foarte mare atenţie instrucţiunile următoare, pentru a facilita soluţionarea rapidă, operaţională şi eficientă a problemelor:

  • Dacă sunteţi o persoană anxioasă, vă rugăm să închideţi şi să verificaţi din nou dacă aţi nimerit acolo unde doriţi.
  • Dacă sunteţi o persoană narcisică, vă rugăm să lăsaţi numărul dvs şi vă vom suna noi imediat.
  • Dacă sunteţi o persoană pasiv-agresivă, vă rugăm să închideţi şi să ne sunaţi din cinci în cinci minute, pentru a ţine linia telefonică ocupată.
  • Dacă sunteţi o persoană obsesiv-compulsivă, vă rugăm să apăsaţi în mod repetat pe tasta 1.
  • Dacă sunteţi o persoană dependentă, vă rugăm să rugaţi pe cineva să apese pe tasta 2.
  • Dacă sunteţi o persoană cu personalitate multiplă, vă rugăm să apăsaţi în acelaşi timp pe tastele 3, 4 şi 5.
  • Dacă sunteţi o persoană psihastenică, vă rugăm, insistent, străduiţi-vă să faceţi un efort şi să atingeţi uşor orice tastă vă este mai la îndemână.
  • Dacă sunteţi o persoană schizoidă, ascultaţi cu atenţie şi o voce şoptită vă va spune pe ce tastă să apăsaţi.
  • Dacă sunteţi o persoană paranoidă, nu trebuie să apăsaţi pe nici o tastă, noi ştim deja cine sunteţi, ce doriţi şi unde vă găsim.
  • Dacă sunteţi o persoană depresivă, nu contează pe ce tastă apăsaţi, oricum nu vă va răspunde nimeni.

2.5. Cât de eficienţi sunt psihologii?

Acum, din moment ce sunteţi în sfârşit convinşi de performanţele deosebite pe care le realizează psihologii din M.A.I., aş dori doar să mai clarific o ultimă problemă, referitoare la performanţa serviciilor de psihologie din diferite structuri guvernamentale. Ştiţi cu toţii că există zvonuri că cei mai buni ar fi cei din . . . . . sau de la . . . . . Sunt doar nişte zvonuri nefondate, iar pentru a vă demonstra acest lucru, am dezvoltat un test situaţional, numit T.S.B., de evaluare a performanţelor psihologilor din diverse structuri guvernamentale. Am aplicat testul pe patru eşantioane, mai mult decât reprezentative, din câteva instituţii cu specific militar, iar rezultatele sunt următoarele:

De câţi psihologi din M.A.I. este nevoie pentru a schimba un bec?

De 7 psihologi specializaţi în domenii diferite după cum urmează:

  • De un psiholog specializat în metodologia observaţiei, care să îşi petreacă o mare parte din activitate privind pe pereţi şi, în final, să observe că becul nu mai funcţionează;
  • De un al doilea psiholog, ce este obsedat de cercetare ştiinţifică, care să realizeze un studiu privind impactul becul nefuncţional asupra sănătăţii angajaţilor, climatului organizaţional, satisfacţiei în muncă etc.;
  • De un al treilea psiholog, ce şi-a petrecut mult timp printre non-psihologi, care să realizeze un scurt rezumat pe înţelesul celor de la financiar;
  • De un al patrulea psiholog, căruia îi place foarte mult să-şi piardă timpul pălăvrăgind, care să-i convingă pe cei de la logistică să mai încerce să caute puţin printre rafturile din depozit, poate vor găsi totuşi un mic bec;
  • De un al cincilea psiholog, ce este specializat în tehnici paradoxale de intervenţie psihoterapeutică, care să pună mâna pe telefon şi să-i ameninţe pe toţi că nu va mai trece nimeni testarea psihologică dacă nu vine cineva cu două becuri în mână;
  • De un al şaselea psiholog, ce are foarte multă experienţă în minister, care, pur şi simplu, să aducă un bec de acasă;
  • De un al şaptelea psiholog, ce este inocent şi curat şi nu a fost implicat în toate aceste manevre, care să realizeze efectiv schimbarea.

De câţi psihologi din M.Ap.N. este nevoie pentru a schimba un bec?

  • De foarte mulţi, deoarece acolo becul este foarte încăpăţânat şi nu vrea sub nici o formă să se schimbe.

De câţi psihologi din S.R.I. este nevoie pentru a schimba un bec?

  • De unul singur, foarte bun, dar becul, chiar dacă va fi schimbat, va continua să funcţioneze în continuare.

De câţi psihologi din S.P.P. este nevoie pentru a schimba un bec?

  • Indiferent cât de mulţi vor fi, nu vor reuşi, pentru că becul este mult prea bine păzit, deoarece, chiar dacă nu mai funcţionează, este foarte important pentru senzaţia de iluminare a ţării.

În faţa acestor realităţi dure, nu pot decât să vă rog, ca dumneavoastră, de acum încolo, să încercaţi să-i înţelegeţi pe psihologi, pentru că ei se străduiesc din plin să vă înţeleagă pe dumneavoastră, chiar dacă fără prea mult succes. Cu speranţa că nu v-am supărat prea mult, vă adresez rugămintea de a încerca să uitaţi repede ceea ce am spus până acum şi vă asigur, totodată, că cele prezentate nu sunt specifice angajaţilor şi psihologilor din România, ci celor din . . . Germania, probabil.

Oricum, nu-mi rămâne decât să sper că sinceritatea nu dăunează prea grav carierei psihologilor sau angajaţilor din M.A.I. În finalul acestei scurte introduceri, după ce v-am arătat că mediul în care lucraţi este negativ şi v-am convins că noi, psihologii, vă putem fi de folos, mai rămâne doar să stabilim dacă sunteţi sau nu stresat. În general, foarte mulţi angajaţi din M.A.I. sunt stresaţi, dar deoarece noi suntem adepţii unei evaluări riguroase a nivelului destres, vă oferim în continuare unul dintre cele mai bune teste.

3. DIAGNOSTICARE RAPIDA A NIVELULUI DE STRES

Rezultate uimitoare, Precizie de 99%

Testul delfinilor

În continuare, vi se va prezenta o imagine cu doi delfini.

  • Dacă veţi putea vedea ambii delfini, înseamnă că nivelul dumneavoastră de stres este în limite acceptabile.
  • Dacă veţi vedea orice altceva decât doi delfini, înseamnă că nivelul dumneavoastră de stres este extrem de ridicat.

Dacă, din întâmplare, vă veţi afla în situaţia a doua, atunci este IMPERIOS NECESAR să cumpăraţi şi să citiţi cartea aceasta.

Câţi delfini vedeţi?

Deci, aveţi sau nu nevoie de cartea aceasta?”

Iul 312011
 

Musai e să scriu şi azi, deşi sunt cu timpul în sac, pentru c-am dat de un experiment taman bun de prezentat într-un weekend care anunţa ploi seci şi atitudini acre, mai ales dacă v-aţi fi dus în vizite la mame sau, şi mai rău, la soacre. … Realizaţi, sper, că ăsta-i doar un prost şi trist umor, generat, clar, de un deficit materno-s(o)acral.

N-o să încercaţi să negaţi, însă chiar şi în perioade de maximă răzvrătire şi delimitare, toţi am beneficiat de un inconştient cam sprinţar, care ne-a lucrat fără doar şi poate (era să zic: „pe la spate”). „Oare ce va spune mama?” ne-a ciocănit, fără încetare, în cap. (Ce o să zică sau ce n-o să zică, mai contează oare poziţionarea, când în final e urmărită, de fapt, acceptarea?)

Mare lucru (ca s-o luăm de unde, de fapt, trebuia să pornim) că psihanaliza nu s-a dovedit a fi singura cale de acces spre interiorul minţii noastre. Psihologia socială vine din urmă cu un fitness senzaţional, lucrând pe un aparat de intelecto-gimnastică extrem de actual, fără să gâfâie teoretic deloc şi fără să se opintească experimental, interesată fiind, mai mult ca niciodată, de malaxorul nostru igieno-mental. Inconştientul neluminat n-a rămas doar arena bătăliilor psihice sângerânde, ci s-a fertilizat într-o pepinieră de acte profunde – să le zic altruiste? – care vin peste noi, în linişte, ca să transforme durele acţiuni conştiente într-unele mai blânde (şi, câteodată, chiar triste). Aveam să aflu că Bargh, ca şi Chartrand (în „The unbearable automaticity of being”, American Psychologist 54, 462 – 479), vede inconştientul drept „valetul mental” care are grijă de noi, de dorinţe sau de nevoi, fără să mai fie deloc necesar să îl fluierăm noi. Aşa că, liberă de multe sarcini cognitivo-logistice, mintea conştientă se poate lăfăi în luxul reflecţiilor (in)decente, al sensurilor decidente şi al alegerilor pertinente. Aşa să fie, oare? Conştienţa e liberă de iluzia directoare? Inconştientul nostru e partener corect sau, totuşi, necinstit? Tovarăş de afaceri care ne eliberează de povara multor fapte (a se vedea cum funcţionează, la parametri maximi, orice abilitate) sau asociat care îşi introduce mâna în contabilitate, semnând în locul nostru multe acte?

Sens şi scop. Cuvintele magice care le luminează pe toate. Mama. Dorinţa de a o face mândră de noi (cât am fi noi de răi). Dacă unul dintre ţelurile noastre în viaţă este să facem lucrurile bine într-un fel şi pentru mama şi ne-am întrebat, de multe ori, bibilind mărgele sau rezolvând exerciţii de matematică grele: „Oare ce ar spune mama? Ar fi mândră de mine?”, să fiţi sigur că inconştientul, care ascultă pe la uşi şi priveşte chiar şi prin găuri de lacăte grele, a înregistrat neliniştea noastră şi s-a pus, deja, pe implementat strategii paralele. Ce va face un valet bun, instruit? Îţi va aduce ziarul chiar şi fără să suni dintr-un clopoţel aurit. (… Mda. De acord. Asta poate face chiar şi un câine… În lumina asta nouă, ştiu o broască ţestoasă ce-şi va schimba priorităţile, de mâine.)

Inconştientul nostru, niciodată nemotivat, este extrem de sensibil la oameni. Aşa că mai ales în acest caz, când o avem în mintea ascunsă pe mama (desigur, fără s-o vedem şi nici măcar s-o gândim), inconştientul ne va pune pe jar, să facem, adică, un efort suplimentar în orice-am întreprinde, doar e vorba de mama, nu de orice părinte!

Fitzsimons, Bargh, 2003: „Thinking of you: Nonconscious pursuit of interpersonal goals associated with relationship partners” (Journal of Personality & Social Psichology 84, 2003: 148 – 164): într-una din zile, cercetătorii au adunat mai mulţi studenţi albi – adică şobolani umani ţinuţi în cuşti cognitive şi hrăniţi cu resturi mucegăite de psihologie; … studenţi din lumea-ntreagă, iertaţi-mă pentru marea jignire şi lipsa de prestanţă, mă aflu sub influenţa învăţământului (mult) prea deschis la distanţă -, aceia ce, cu mai multe luni înainte, răspunseseră unui chestionar în care declaraseră ce scopuri aveau, în funcţie de mamele lor. (Unii aveau, alţii nu, lupta se dădea cam pe la jumătate, de ce în lumea asta, când e vorba de mame, lucrurile sunt, de regulă, echilibrate?…)

Să facem un mic popas de psihologie cognitivă. Schemele mentale – vi le amintiţi, nu-i aşa? Neuroni diferiţi care, adunaţi şi-nschemănaţi, ştiu totul despre mama. Pe oricare dintre ei i-am întreba ceva despre ea, pentru că de regulă, neuronii vorbesc cam prea tare, ceilalţi neuroni află şi se pregătesc, şi ei, de mişcare. Tac şi ascultă, gata oricând de sinapse materne, de completare. Efectul de priming, de restabilire şi înaintare. (Neuronii schemelor sunt foarte buni fraţi, se ajută unii pe alţii in orice împrejurare.)

Aşadar, studenţii au fost împărţiţi în mai multe grupe, unii dintre ei beneficiind de tratament special, inconştientul lor fiind în aşa fel manipulat încât să activeze scopurile legate de mamă. Într-o discuţie amicală, destinsă şi extinsă (astfel încât să acopere întreaga zonă de interese şi valori, în care scopul, de orice fel, este întotdeauna parte cuprinsă), au fost întrebaţi ce preferinţă politică are mama, ce formaţie preferată, la ce vârstă s-a măritat, ce şcoli a urmat, care e marea ei pasiune, ce profesie are etcetera, adică au activat toate părţile schemei mentale „mama mea şi scopurile sale”. În fapt, şi scopul lor legat de mamă fusese zdravăn scuturat.

Alţi voluntari au fost întrebaţi doar despre ei, fără vreo referire, cât de mică, la  mamă  (consonant,  ar  fi  trebui  să  scriu „mămică”.     … Dac-aţi şti cât mă scot din sărite astfel de diminutive!… Cum, adică? Dacă are copil mic, înseamnă că şi ea se face mai mică? Regresează din start, funcţional, din rolul fundamental? Cât despre tată, phuaiii, tătic... Nu, frăţioare, dacă e deja adult responsabil cu copil în dotare atunci să fie de la început mamă şi tată mare.)

În final, toţi studenţii au primit câte un test de abilităţi verbale, simplu ca bună ziua: pornind de la un set de şapte litere, în cinci minute să genereze cât mai multe cuvinte. Ei bine, voluntarii care aveau drept scop ca mamele lor să fie mândre de ei şi cărora tocmai li se scuturase, zdravăn, schema maternă, i-au umilit pe toţi ceilalţi la nivelul de performanţă. (Desigur, întrebaţi fiind după aceea, nici unul nu a realizat că schimbul de întrebări-răspunsuri despre mame le-a influenţat radical rezultatul în rezolvarea sarcinii. Inconştientul, agitat şi bine pus pe treabă, a ridicat scopul subiecţilor de a o face mândră pe mama la rang de pârghie acţională, ducând, precum aţi văzut, la rezolvare ultra-favorabilă.)

… Nu mă pot abţine să nu cârcotesc, aşa cum am mai făcut-o de dulce, cândva, într-un articol de post. Ăsta e test de abilităţi verbale?! Şapte litere în mai multe cuvinte?! Erau studenţi, pentru Dumnezeu, nu elevi de liceu… Eu i-aş fi tratat cu mult mai mult respect şi seriozitate: le-aş fi dat şapte cuvinte  amestecate (de exemplu: „ăsteia, dat, premierul, jos, ţării, neapărat, trebuie” pe care să le fi aranjat, în maximum 15 secunde, într-o propoziţie logică şi vitală, asta mai zic şi eu competenţă analitico-verbală! De exemplu: „Premierul ţării ăsteia trebuie nepărat dat jos.”

… Aoleu, am cam încurcat-o. Acuma-mi spuneţi c-avem microfoane pe site?! … Nu trageţi în reprezentant de popor, vă implor, nu vedeţi realitatea? Păi nu scuturarăm de scheme, pân-acu’? N-am niciun strop de vină, vă conjur! Responsabilă pentru performanţa mea lingvistică e mama, bre, e mama, nu intelectul meu politic pur!