Iul 282011
 

Dragii mei, sigur că vă amintiţi, despre creierul fenomenal de cal am mai vorbit, de ce n-am face-o şi despre fundul lui senzaţional?

Delirezi lingvistic şi articolistic, Madam, îmi veţi spune pe şleau, cât de jos vrei să cobori ştacheta privirii psiho-anatomice pe un site serios, academic şi moral? Păi, până la fundul de cal, zic, cât despre delirat, creierul meu, la fel ca şi al vostru, se joacă cu joncţiunile cognitive ceva de speriat.

Anotimpistic, vara asta e vara mea cu belele. Nu vă voi plictisi cu detalii existenţiale minore dar major de tembele, ci v-arunc direct în gaura prăpădului fundamental: în toamnă am de dat examenele la statistică. (… ce-aveţi cu praful de pe dex, iar? păi dacă aşa se spune: din punct de vedere statistic, lingvistic, artistic, aiuristic, logistic etc., anotimpistic devine de-a dreptul necesar…) Aţi aflat deja cât costă espiesesul salvator şi senzaţional, aşa că înţelegeţi, din punct de vedere material, de ce creierul nostru, săracul, n-are în baza de gestiune un program de analiză statistică individual. Credeţi cumva că domnişorul va accepta un aşa afront personal? V-arăt eu vouă echipament logistic esenţial, zice ‘mnealui (cred că un pic ofuscat), nu rămân eu de fundul căruţei, pardon, de fundul de cal! Aşa că, ţanţoş şi (i)raţional, se pune într-una pe corelat, de-a dreptul consecvenţial.

De testul Rorschach am aflat cu toţii. (Pentru unii este atât de tentant, încât şi-au imprimat „modelul” colorat chiar şi pe materialul de purtat. Nu râdeţi, am văzut Rorschach pe un tricou de băiat.) Cândva la mare preţ prin tehnica proiectivă de interpretare a petelor de cerneală, testul a condus destulă vreme  în  topul uneltelor de diagnostic pentru psihanalişti.  (Unii spun că aşa stau lucrurile şi acum.)  (… Ups. Greşeală comună de exprimare sau act ratat esenţial? „… uneltelor de diagnostic pentru psihanalişti” în loc de „…uneltelor de diagnostic ale psihanaliştilor”. Vă rog, vă implor, nu mă chemaţi la tribunal.) Nu voi intra în amănunte de controverse actuale pe subiect (nu penetrez pentru că încă nu sunt în stare, nu pentru că n-am afinitate de delimitare), dar voi puncta: 10 planşe, 5 alb-negru şi 5 policrome, ce scot în evidenţă, prin abordarea perceptivă individuală, structura trăsăturilor de personalitate. În viziunea mea, în întâmplarea petelor de cerneală domină o idee oarecum fundamentală, speculativă funcţional: e suficientă plasarea faţă în faţă cu ambiguitatea sau cu incidentarea pentru a ne releva interioritatea la modul cel mai clar.

Ei bine, în 1969 (testul Rorschach s-a născut în 1921, trecuse, deci, de majorat), Loren şi Jean Chapman, o familie de profesori de la Universitatea din Wisconsin, au publicat în Journal of Abnormal Psychology (numărul 74, paginile 271 – 280) un studiu teribil de interesant: „Illusory correlation as an obstacle to the use of the valid diagnostic signs”. În acea perioadă homosexualitatea era încă văzută drept o boală mentală (credeţi că de atunci, în optica de abordare, s-au folosit dioptrii foarte mari?) aşa că, sper că vă imaginaţi, testele proiective reprezentau mană cerească pentru utilizatorii şi analizatorii de pete pe cearceaf ale celor deja stigmatizaţi. Chapmanii au avut excelenta idee de a pune sub lupa cercetării 32 de terapeuţi cu ştate vechi în domeniu, interesaţi fiind de ceea ce au observat aceştia la clienţii lor homosexuali scanaţi cu Rorschach (am vrut să zic, de fapt: „împroşcaţi cu Rorschach”, da’ m-am repliat). Aproape jumătate au răspuns că homosexualii aveau tendinţa de a vedea un conţinut anal, adică da, pe naiba, fundul de cal. Ei bine, cercetările controlate au arătat altceva: comparativ cu heterosexualii, homosexualii bărbaţi nu sunt deloc mai predispuşi să vadă funduri sau, cine ştie, alte organe de cal. În desluşirea iţelor acestei deraieri interpretative, cercetătorii s-au folosit de un alt animal: şobolanul alb, adică studentul uman. (Repet, clinicienii raportau regulat covariaţii între răspunsurile la test şi orientarea homosexuală, pe când ei, cercetătorii, nu izbuteau să le descopere, oarecum în paralel, nicicum. Astfel, presupunerea decentă a acestora din urmă n-a putut să fie decât aceea că specialiştii diagnosticieni ajung la aceste corelaţii tocmai pentru că răspunsurile primite de la terţi se potrivesc cu schemele stereotipice proprii.)

Chapmanii au oferit studenţilor de an întâi cazuri fictive, trimodulare, fiecare dintre ele prezentând, pe o planşă, o pată de cerneală, apoi o descriere a imaginii – ceea ce pretinsese clientul că a văzut şi, în final, o pereche de simptome emoţionale, ca de exemplu: „se simte trist şi deprimat”, alături de: „manifestă atracţii sexuale faţă de alţi bărbaţi”. Desigur, cazurile au fost construite în aşa fel încât în nici unul să nu existe vreo corelaţie între orientarea sexuală şi eventualul fund de cal văzut prin pata de cerneală. Nicio imagine prezentată nu a fost asociată, sistematic şi metodic, cu homosexualitatea. La sfârşit, când studenţii au fost întrebaţi dacă au sesizat vreo legătură între dispoziţia homosexuală şi vederea a ceva anumit în petele de cerneală, mai mult de jumătate dintre ei (la fel ca şi în cazul psihologilor clinicieni, cei cu şcoală şi experienţă grozavă) au răspuns că da, desigur, văd o corelaţie cu fundul de cal. (… Îţi şi trebuie vreo două mastere şi trei doctorate ca să corelezi, iluzoriu şi repede: „Bărbaţi homosexuali care văd funduri de cal, nespecificând deloc c-ar fi vorba de iepe. Tâmpit să fii să nu-ţi fie clar.”) Aşadar, au raportat, în mod eronat, o corelaţie iluzorie între imaginile stereotipizate şi homosexualitate. Nu au apropiat, corelativ, nicio imagine non-stereotipizată cu homosexualitatea. Mai apoi, cercetătorii au repetat experimentarea iar notele de caz au fost în aşa fel aranjate încât la homosexuali s-a introdus mai puţin fund de cal (mai puţin conţinut anal)  faţă de heterosexuali. Planşele au fost modificate în aşa fel încât două dintre imaginile non-stereotipizate să reprezinte caracteristicile homosexualităţii, dar în pofida acestui lucru (corelaţia perfectă), subiecţii au raportat o corelaţie inexistentă şi iluzorie cu imaginile stereotipizate de două ori mai frecventă decât corelaţia perfectă cu imaginile non-stereotipizate.

Suntem conduşi de scheme supraestimate şi de teorii amăgitoare. Deşi cu faţa înainte, suntem orientaţi, adesea, de fundul de cal. Aşa că n-ar strica, atunci când ne lăudăm de zor, la modul moral, că nu suntem deloc manipulaţi cognitiv si mental, să înţelegem de unde ni se trage. Chiar şi la modul pur, sexual.

Iar în final, dacă mă întrebaţi direct vă voi răspunde la fel: mie nu-mi place Rorschach pentru că, pur şi simplu, nu-mi place fundul de cal. Eu, de când mă ştiu, am fost fascinată de fundul roz de maimuţă, considerându-l mult mai creţ şi mai original. Rog un psihanalist să-mi trimită interpretarea discret, prin mailul personal.

Nu-i nevoie de pete de cerneală pentru că tocmai ce-am vărsat cafeaua pe blugul cel original.

La fel ca şi articolul, pe blogul oficial.

***

În rest, până la următorul articol sau până la următorul anotimp esenţial, am nevoie de sprijinul vostru. Pregătesc o lucrare şi aş dori să mă ajutaţi. Dacă sunteţi amabili, şi ştiu că sunteţi, vă rog să-mi răspundeţi, prin mail, următoarelor întrebări (sorinacomp@yahoo.com; desigur, comp vine de la competenţă, nicidecum de la compulsie):

1.         Care este numele singurei specii de pisică originară din Australia?

2.          Care este numele legendarei insule plutitoare din Grecia Antică?

3.          Care este numele singurei femei semnatare a Declaraţiei de Independenţă?

Câte trei minute pentru fiecare, nu mai mult. Vă rog să nu căutaţi răspunsurile pe internet. (De fapt, să nu le căutaţi nicăieri.) Nu mă interesează să ştiţi, ci cât de aproape aţi fost de răspuns, chiar dacă nu l-aţi putut verbaliza în intervalul de lucru mental (lapsus, oboseală, confuzie etc.). Mă interesează să fiţi cinstiţi când îmi răspundeţi: „La două dintre ele nu mai ştiu exact, dar îmi stătea pe limbă.” De fapt, mă  interesează la câte întrebări aveaţi idee despre  răspuns,  dar aţi ratat expunerea  pentru că n-aţi reuşit să deveniţi concreţi.

Mulţumesc tare mult. Fireşte, vă ţin la curent. Suntem, împreună, foarte aproape de premiul Nobel. Ca s-ajungem acolo ne mai trebuie, exact, o singură chestie: o parte de cal.

… Mai bine nu. Cu cât mă gândesc mai bine, cu-atât îmi este mai clar. Luaţi voi calul. Eu vin pe jos, c-un homosexual.

 Comentariile sunt închise pentru Ieri, despre cuplu – azi, despre fundul de cal (sau, mai academic spus, despre conţinutul anal)  Etichetate cu:
Mai 122011
 

Citind despre prototip şi rezolvarea de probleme (în această ordine, nu alta), mi-a apărut în faţă o uniune ciudată,  pentru mintea mea  suficient de posibilă şi îndeajuns de adecvată pentru a fi, iată, popularizată. Exemplarul real al unei categorii (modelul), care apare cu cea mai mare frecvenţă atunci când se cere exemplificarea (n.a. sau se doreşte raportarea) şi realizarea unui scop, reacţionarea la o situaţie-stimul pentru care subiectul nu are un răspuns stocat în memorie.

Avem voie să gândim, avem voie să ne răzvrătim, zic. Da,  aşa este, pentru problema sa subiectul nu are răspuns propriu, stocat în mintea personală, dar va putea, este liber, este neîngrădit să îl caute în memoria şi gândurile altcuiva (un fel de strategie euristică evolutivă şi creatoare), de ce nu chiar în mintea acelui prototip categorial în care, de fapt, se oglindeşte cel mai bine pe sine? (Căci ce deţine prototipul? Caracteristicile lui şi-un pic din caracteristica ta. Chiar dacă asta nu se precizează clar în niciun manual.) Rezolvi o problemă existenţială scormonind în mintea altcuiva pentru că aceasta este, cel puţin pentru moment, soluţia. Faptul că acum nu poţi altfel, n-ai cum, n-ai resurse, n-ai alte strategii ca să rezolvi problema doar cu mintea ta nu înseamnă că eşti mai prejos. Sau că nu eşti. Că sistemul tău cognitiv e hrănit, oarecum, de prisos.

… Cucoană, aveam oareşce mici pretenţii. Să faci cum face (sau a făcut) altul, să gândeşti cum gândeşte (sau a gândit) altul înseamnă să imiţi, îmi veţi spune, s-a dus naibii valoarea. Da’ de ce? De ce n-ar reprezenta, pentru moment, efortul original si decent de a atinge modelul? Imitaţia nu contează, ziceţi, într-atât e de dezonorantă? Poate vă gândiţi la contrafacere, şi-atunci pot fi de acord. A contraface înseamnă a falsifica. A imita înseamnă, în cazul de faţă şi nu numai, a reproduce gândirea cuiva pentru rezolvarea problemei tale. Să nu fugim de cuvinte. În fond ce face reproducerea? Reactualizează mintal imagini, idei însuşite în cursul experienţei anterioare, în lipsa imaginilor sau a textelor respective. Să-mi fie cu iertare, da’ nu sunt mulţi în stare de aşa ceva. Pentru că a însuşi (am o problemă cu dex-ul contextual, acu’ omorâţi-mă, na!) înseamnă a asimila, a dobândi.

Alexandru Paleologu (pentru că între timp am scotocit în bibliotecă, am căpătat certitudinea că de la Domnia Sa mi se trage, deşi nu l-am mai deschis de mai bine de doi ani – … bănuiam eu că nu-s în stare singură de asemenea profunzimi…) atrage atenţia că atât în ordinea comportării morale, cât şi în cea a creaţiei propriu zise, imitaţia a fost capabilă, de foarte multe ori, de o admirabilă şi meritorie realizare.  Virgiliu a avut de rezolvat problema operei sale, l-a imitat pe Homer şi a scris Eneida. Fără comentarii. Corneille, imitându-i pe dramaturgii spanioli, a lăsat Cidul. Goethe a scris Goetz von Berlichingen imitându-l pe Shakespeare (o pasiune pentru Shakespeare, de altfel).

Ziceam că ziceaţi că imitaţia nu are valoare. Ce spuneţi de chestia asta, profund nouă şi paleologă (ce paradox de bun simţ!): imitaţia presupune, în ordine concretă, un prototip exemplar, alegerea lui defineşte calitatea şi natura imitatorului; în ordine abstractă presupune un arhetip şi este, deci, participare la o valoare absolută. Mie chestia asta îmi oferă o bucurie concretă. Psihologia (ca întrega cultură şi artă) nu poate exista în afara modelelor, de-aia şi noi avem invitat.

Închei prin citare, nu prin imitare.

Prejudecata originalităţii crede că poate reduce manifestările vieţii umane la solipsismul particularităţii fără asemănare: pe greceşte asta se numeşte idiotès.

 Comentariile sunt închise pentru Am o problemă, aş avea nevoie de mintea Dumneavoastră, vă rog  Etichetate cu:,
Apr 222011
 

Recunosc, îmi e cam greu să vă las să aflaţi (întru extragerea de către Dumneavoastră a unor corecte concluzii fundamentale), că îmi plac ridichile într-atât de mult încât, acum câţiva ani, atunci când eram mică, le-am mâncat o lună întreagă cu brânză. Numai atât, cât era ziulica de lungă: ridichi roşii cu brânză.

Prin ‘98, la piaţă cred că eram, după ele, câtă vreme Baumeister R.F. şi colaboratorii* nu m-au prins nici la genul ăsta de experimentare, şi nu ştiu zău, altfel cum aş fi scos cămaşa (ştiut fiind faptul că la o astfel de încercare ţi se cere, de regulă, să fii relaxat, ori eu prin asta înţeleg şi-aşa ceva: dezbrăcat). Păi cum să mă ferece pe mine, flămândă, ore întregi infernale, într-o cameră, în faţă cu un platou plin ochi cu fursecuri de ciocolată şi cu un altul năpădit de ridichi? Şi cum să mi se ceară să mănânc doar arătările cu mustăţi, oricât de mult m-aş da în vânt după ele? Iar pe alţii cum să-i închidă într-o cameră alăturată şi să-i roage frumos (cred că le-au căzut în genunchi) să înfulece doar fursecurile cremoase, da’ vă rugăm, insistăm, pe toate-toate-toate? Şi cum să nu-ţi fie jenă, subiect responsabil, să nu respecţi cerinţele experimentale şi să te abţii să te uiţi măcar la formele acelea perfecte, rotunde, pufoase, amestec divin de ouă cu lapte, acoperite cu suavă glazură lucioasă, peste care trece, lasciv, câte-o sclipire gălbuie, cu o aromă atât cât trebuie să fie de compact-amăruie… (Despre câţiva, nedemni de categoria „şobolani-albi-şi-morali-care-stau-drepţi-în-orice-situaţie”, omenirea avea să afle după aceea ceva extrem de jenant: ca să-şi potolească pofta şi să prostească tentaţia, plimbau fursecurile pe sub nas. … Nţ-nţ-nţ, degradant.) În ultima parte a experimentului, după ce grupul ronţăitorilor de ridichi îmbătrânise, mental, cu vreo douăzeci de ani, nefericiţilor li s-a dat să rezolve o problemă cât se poate de dificilă. (Vă confirm eu acum, o păcăleală sinistră a experimentatorilor, nici măcar ei nu ştiau răspunsul, era ceva de genul: „demonstraţi când şi cum va ieşi o ţară bocănită dintr-o criză de hoţită.”) Celorlalţi, mânjiţi lasciv pe degete şi cu papilele gustative voioase, li s-a dat una identică, c-aşa e-n tenisul cu leguminoase. Cât timp vor aloca/insista/rezista voluntarii ca să rezolve sarcina?, aceasta era preocuparea experimentatorilor care, cel mai probabil, în timp ce amărâţii se străduiau să performeze savant, se delectau, academic, cu recuzita. (V-am spus şi repet, problema n-avea rezolvare iar în urma primei etape rămăseseră nemâncate aşa: un platou cu ridichi amărâte de lună şi unul cu fursecuri de soare.)

Ei bine, da, cei cu autocontrolul deja epuizat, crănţănitorii de ridichi de lună (sau de vreo stea căzătoare), au dat-o-ncolo de treabă după mai puţin de jumătate din timpul pe care l-au alocat cei care se înfruptaseră cu prăjituri sau din timpul necesar celorlalţi şoricei … phuaaiii, ia te uită că de ăştia am uitat să vorbesc: lotul trei, ăi de-au fost puşi să treacă, nepăsători, direct la etapa cu rezolvarea de problemă spinoasă, sărind peste faza cu mâncarea gustoasă.

Am putea trage o concluzie interesantă de-aici: creierul nostru e şi-un fel de muşchi moral cu antrenor personal (legitimat cu acte-n regulă la baza de antrenament “Voinţa”), cu resurse limitate, nu foarte tolerant şi elastic cu autocontrolul şi teribil de reactiv atunci când tentaţiile sunt pentru mai multă vreme politic suspendate. Nu vă-ndemn să vă răsculaţi împotriva lui, există o măsură în toate, vă sugerez doar să fiţi atenţi la dinamica evenimentelor pe care le trăiţi şi la artificializarea că, ridicând autocontrolul la rang de moralitate, veţi putea observa cu suficientă uşurinţă cum hibridul rezultat te oboseşte, sleieşte, sfârşeşte. Iar asta, mă scuzaţi, dăunează până şi-unui biet act sexual necesar de desfăşurat ulterior, în casa personală şi-n propriul dormitor.

(Pentru că, nu-i aşa, moralitatea este legată de ideea de bine – conţinere, exprimare sau raportare -; ce e binele?, păi, ceva ce este util şi răspunde unei nevoi sau unei tendinţe care produce satisfacţie de ordin material, sufletesc sau moral unei fiinţe conştiente; ce devine binele într-un experiment?, păi, îndeplinirea demnă a cerinţei oficiale, extinsă, darnic, în acţiunea morală; ce e un şobolan uman prins într-o cursă experimentală?,  păi, un subiect realmente moral, mulţumit că-l poate satisface pe experimentator prin rolul său instrumental, conformat adică, până la pământ, datoriei faţă de umanitate, cu un creier deştept care-i spune aşa, chiar dacă e post: “sunt mândru de tine, da’ tare eşti prost.”)

Menţinerea sub control a creierului nostru ne lasă, sper să fiţi de acord cu asta, cu mai puţină energie mentală pentru alte tipuri de autoreglare.

Din păcate, în mintea mea, ceea ce nu vă doresc şi vouă, toţi sfinţii se hrănesc cu ridichi, de unde şi maldărul de probleme cereşti nerezolvate, iacătă cum îmi explic de ce-a slăbit, pe parcurs, ajutorul divin (unii ar spune “din plin”).

Aşa-mi lămuresc şi de ce, într-o altă cheie de abordare, după postul de Paşti, oamenii virtuoşi şi morali înfulecă mieluţii cu-atâta etică încrâncenare.

(În final, rog experimentatorii interesaţi să mă solicite în viitor, pentru scenarii şobolanice cu adevărat remarcabile. Am o minte ageră şi-o iubire de oameni cu adevărat sesizabile. Păi ăsta a fost experiment mustind de provocare, cu platouri alăturate, dar diferite?! Eu i-aş fi pus pe şobolănei să culeagă ridichile dintre fursecuri, atunci să fi văzut distracţie mare şi toleranţă reală la sfinţi şi cioco-frustrare!)

* R.F. Baumeister si colaboratorii, 1998, Journal of Personality & Social Psychology 74, 1252 – 65.

Apr 212011
 

Să scriu despre memoria tempoului muzical, văzută de Levitin cu creierul său muzical? Ba parcă m-aş opri asupra falselor amintiri ale lui Elizabeth Loftus. Nţ, parcă nu. N-ar fi mai util, că tot ne pregătim temeinic de sesiunea tematică (iau acest articol drept mijloc util), să vă inspir puţin cu modelul asortat David Marr? Poate mai bine să scriu despre diferenţa dintre un bou şi un lup temerar? (Aveţi dreptate, despre George Clooney tocmai am scris.) Despre sexul dezacordat sau despre fusul orar? Despre neputinţa învăţată a lui Seligman sau despre adulterul moral? Despre iubirea prea multă sau despre puţină trădare? Sau despre acomodare?

…. Phuaaaiiiiaia-ia-iai… greu, tare greu. Dă-l încolo de articol, mai bine să înfulec ceva de mâncare. Broccoli sau morcov ras? Un ou fiert prost sau unul tare? Să beau apă multă sau doar suc de portocale? Un pahar de bere sau unul cu vin? Înainte de prânz sau după mâncare?… Vaaaiiii de capul meu, bine că mi-am amintit, vine şi Paştele: să fac cozonac cu mere pădureţe şi verzi sau doar o plăcintă mai mare?

… Mai bine mă culc, dacă tot n-o scot la capăt cu articolul ăsta. … Da’ unde, monşer? Pe patul cel mic sau pe patul cel mare? Îl întind de tot sau mai bine mă chircesc eu un pic? Singură sau în vreo adunare? Lucrurile scăpând de sub controlul mental, mai bine să deschid o scriere oarecare. Extraordinar. Tversky şi Kahneman. Ăştia da băieţi. Încadrarea deciziilor. Foarte tare.

Ipoteza fundamentală, sper să fiţi de acord, susţine că deciziile noastre sunt raţionale, cel puţin în măsura în care sunt consecvente unele cu altele. Dacă preferăm Abba lui Boney M şi Boney M lui Pussycat, atunci ar trebui să preferăm Abba lui Pussycat. Sau, dacă ne place Abba mai mult decât Boney M, atunci ar trebui să ne placă Boney M mai puţin decât Abba.

… Pe cuvânt? Poate doar în Postul cel Mare.

Amos Tversky şi Daniel Kahneman (sau invers, în ordine nobeliană), după un serios proces raţional de judecată urmat de acţiune decizională au hotărât să avanseze împreună în, ce credeţi?, studiul judecăţii şi luării deciziei, rezultând ceea ce astăzi se cheamă economie comportamentalistă, preţioasă îmbinare de economie şi psihologie. (Adicătelea au introdus conceptele şi metodele psihologice în studiul deciziilor economice. S-au ţinut, cum ar veni, de interconexiuni disciplinare.)

În 1981, nişte bieţi amărâţi au fost împărţiţi de sus-împricinaţii în două grupări temerare, rugaţi fiind să asculte serios:

„Imaginaţi-vă că Statele Unite se pregătesc de izbucnirea unei boli asiatice neobişnuite, care se aşteaptă să facă 600 de victime. Au fost propuse două programe alternative de combatere a bolii. Să presupunem că estimările ştiinţifice exacte privind consecinţele programelor sunt după cum urmează:…”

… şi-acu’ începe dansul:

Grupului 1 i s-a prezentat următoarea formă de interogare poziţională:

„Dacă se adoptă programul A, vor fi salvate 200 de persoane. Dacă se adoptă programul B există 1/3 şanse ca toţi cei 600 de oameni să fie salvaţi şi o probabilitate de 2/3 ca niciun om să nu fie salvat. Pe care dintre cele două programe l-aţi aproba?”

Grupul 2 iacătă ce-a primit:

„Dacă se adoptă programul C, vor muri 400 de oameni. Dacă se adoptă programul D, există o probabilitate de 1/3 ca nimeni să nu moară şi o probabilitate de 2/3 ca toţi cei 600 de oameni să moară. Pe care dintre aceste programe l-aţi aproba?”

… phuaaaiiii, bine că n-am fost acasă când au vrut să mă selecteze pentru experiment, ei considerându-mă, totalmente greşit, aptă.

Acu’ să vedem: e vreun inginer printre voi? Dacă da, să ne spună şi nouă cum stă treaba, vă rog. Păi programele de decizie nu sunt aceleaşi? A şi C susţin acelaşi lucru: vor fi salvate 200 de suflete, nasol pentru 400. B şi D iar sunt la fel: o probabilitate de 1/3 ca toţi 600 să fie salvaţi, deci nimeni să nu moară şi o probabilitate de 2/3 ca nimeni să nu fie salvat, adică s-avem 600 de repauzaţi.

Dacă rezultatul A este preferat lui B de către majoritatea participanţilor, atunci C ar trebui să fie preferat lui D, dat fiind faptul că înfăţişează aceeaşi pereche de urmări.

Observaţi, nu-i aşa? Primul grup a fost pus în faţa deciziei sub forma vieţilor salvate (programele A şi B), 72% dintre participanţi preferând programul A. Grupul 2, poziţionat faţă de problemă în termeni de vieţi pierdute (programele C şi D), a preferat, cu 78%, ce credeţi?, programul D.

Rezultate diferite pentru acelaşi set de programe de rezolvare. De ce? Aţi tras lozul cel mare: esenţa rezidă în încadrare. Dacă veţi săpa după experimente asemănătoare, veţi observa că toate pun în evidenţă acelaşi pattern de proces decizional, de încadrare a deciziei de acţionare. Atunci când ne confruntăm cu posibile pierderi căutăm riscul în perspectiva salvării, când însă avem în faţă câştigul, ne vom împotrivi riscului, preferând să ne agăţăm de ceva care să ne ţină în picioare.

Să trăiască – să nu moară. Mai gândiţi-vă.

Decizia poate fi afectată de modul în care îi servim perspectiva. (Să se ridice-n picioare ăl de se consideră un chelner excepţional.)

… Acu’ (s-au intrebat indivizi mai deştepţi), există vreun mod de a privi problema într-un fel mai corect decât celălalt? De a plimba tava deciziei mai bine sau mai prost, înainte de a o scăpa, cu zgomot, pe jos?

… Noroc că încă nu s-a trezit vreun deştept care să ne teoretizeze cum. (Dacă da, atunci somnul ignoranţei mele e din ăla serios, tare bun.)

(Iar dacă mai vreţi articole cu probabilităţi şi decizii iluminate, mai scormoniţi şi pe site-ul lui Adrian căci, zău, m-am cam săturat să le fac singură pe toate.)