Iul 092013
 

În seara asta am sărbătorit viața interioară într-un mod relativ nou pentru mine și iată, te invit și pe tine să participi (citind, evident). Am eliberat niște proteine numite pe scurt BDNF (factorul neurotrofic care stimulează creșterea de noi celule neronale) și niscaiva endorfine plăcut gâdilicioase. Am fost să fac jogging! Este a treia oară în utimele 6 zile. Știu pe cineva care mi-ar fi spus că întregul meu corp îmi este recunoscător acum pentru bucuria care i-am făcut-o. I-aș răspunde cu drag că încep deja să recunosc acest mesaj în dorința, din adâncuri izvorâtă, pentru și mai mult jogging. Fac și acasă gimnastică (în special abdomene și stretching), și deși am doar 3 „ședințe” de mișcare în aer liber, încep să conștientizez minunatele avantaje pe care nu le regăsesc  în activitatea realizată acasă. În primul rând peisajul, aproape de fiecare dată am alergat văzând apusul, în al doilea rând vântul delicat de vară, în al treilea rând pentru mine este plăcut să observ cum și alții fac jogging în jurul meu (mi-ar plăcea să le cunosc motivul) și nu în ultimul rând sentimentul indescriptibil de la sfârșit în care parcă am renăscut. Mintea este clară, ageră, toate celulele în corp mișună, iar „eu” cu mintea mea atentă mă delectez cu această „orhestră” de simțuri care durează o vreme (15-20 min) după care rămân cu o stare excelentă.  Realizez că mișcarea fizică a devenit  în ultimii 2-3 ani o împletire între responsabilizarea pentru propria viață/sănătate și o metodă de explorare de sine.
Sub impulsul stării de după tura din seară asta, m-am gândit să vă fac și vouă poftă printr-o scurtă prezentare a beneficiilor exercițiilor fizice oferită de Ted Talks: Run for you life!

P.S.: Salutări echipei cu care recent m-am conectat 🙂 !

Mar 112013
 

(… sau, dacă supravieţuieşti pân’ la final, te salvezi providenţial)

Aşadar, iubitul şi adoratul meu cititor, ştiu că nu-ți doreşti, însă, nu ştiu cum să-ți spun mai suav şi mai puțin teatral …, s-ar putea ca într-o zi să faci un foarte mişto accident cerebral.

… Acesta era începutul articolului pe care îl promiteam acum ceva vreme. Doar că m-am sucit iar: e prea lung şi abundă, oarecum, în detalii tehnice combinate (anatomo-psihologice, îndeobşte plictisitoare şi deloc rafinate). Însă povestea merită spusă (şi e bine că există sprijinul audio-vizual), pentru că sună aşa: într-o bună zi (care, de regulă, se cunoaşte de dimineaţa – căci dimineaţa era), o blondă oarecare (că doar sunt atâtea femei bălăioare pe lumea aceasta care au un frate bolnav de schizofrenie), specialistă în neuroanatomie (orice soră ar vrea să înţeleagă de ce, nu-i aşa?), posesoare de funcţie de cercetare postdoctorală în neuroştiinţe la Facultatea de Medicină de la o Universitate banală, undeva pe la Harvard, purtătoare de cuvânt a Alianţei Naţionale pentru Managementul Bolilor Mintale, şi, ca să-şi mai omoare timpul, profesoară la o reputată facultate de medicină, membră în Comitetul Director al Băncii de Creiere de la Harvard (voi reveni pe această temă) … ei bine, să n-o mai tot lungim cu CV-ul, în dimineaţa cu pricina, cercetătoarea noastră blondă de 37 de ani, specialistă în interioare craniene de tot felul, face un accident cerebral. (… M-am tot gândit, între timp: nu ştiu, zău, dacă merită să treci printr-o astfel de experienţă ca să ajungi în topul celor mai influenţi 100 de oameni din lume – cred că nici ei nu i-a trecut prin cap un astfel de obiectiv -, însă, cum-necum, iacătă, i-a cam reuşit.)

Mai departe, dacă aţi putea consuma 18 minute şi 42 de secunde din timpul Dumneavoastră ferit, deocamdată, de orice ticălos accident cerebral, vă invit să alunecaţi cu privirea mai jos şi, ulterior, să-mi îngăduiţi vreo 40 de precizări de final:

Jill Bolte Taylor – TED

Să ne fie clar: nu stă în puterea mea intenţională să încerc să modific sau să intervin în ceea ce înţelege cineva din experienţa sa, cu atât mai mult în ceea ce transmite celorlalţi, memetica îşi face treaba aşa cum ştie mai bine, are şi ea ascuţitele ei furci caudine. Cred însă foarte serios, asta trebuie să subliniez, că orice posibilă teamă sau neîncredere în emisfera cea dreaptă (să-i spunem, jucându-ne cu cuvintele: emisfera cea bună) ne-ar plasa, evolutiv, într-un mare dezavantaj. Doar că eu, personal, aş prefera să-l suport fară niciun pic de îndoială, în loc să ajung, cine ştie cum, să mă îndrăgostesc, câtuşi de puţin, de Dreptăciunea Sa, să o văd, să o simt, să o gândesc ca pe un teribil şi supra-spiritual panaceu. Ba chiar sunt dispusă s-o pierd definitiv, dacă, la nivel planetar, ea este cea care-l ţine în viaţă pe Dumnezeu.

De fapt, ceea ce mă interesează să vă transmit, deocamdată, după ce aţi văzut-o pe Jill, ţine de tehnica remodelării integrative, de ceea ce suntem datori să învăţăm, noi, încă neaccidentaţii, în raporturile noastre cu alţii. Pot considera, fără teama de a greşi, că nimeni nu m-ar putea acuza de reproducere neautorizată a celor de mai jos câtă vreme am fost, prin parcurgerea REVELAŢIILOR DESPRE CREIER, Editura Curtea Veche, 2011, împuternicită chiar de autoare s-o fac: Recomandări privind recuperarea. „Sper să împărtăşiţi aceste informaţii cu toţi cei care ar putea avea nevoie de ele.” Şi, pentru că în momentul de faţă, cunosc câteva persoane care au, în paturile de-acasă, oameni dragi care au supravieţuit accidentelor cerebrale, o fac cu inima deschisă, ba chiar oferindu-mi, fizic, ajutorul, îndrăznind astfel să (re)afirm că am ajuns, în sfârşit, în starea de a înţelege de ce unora, chiar dacă îşi iubesc la disperare răniţii, nu prea le iese convieţuirea.

… Ah. Să nu uit. Capacitatea de a-ţi reveni, atunci, după un accident cerebral (… ce-i drept, nu din acela foarte bine făcut…), ţine de respectul pe care i-l arăţi creierului tău acum.  E mult mai simplu decât crezi ca el să nu rămână tăcut. E doar o chestie de abordare. Foloseşte-l cu neruşinare.

POST ACCIDENT CEREBRAL – Atunci când crezi că ai în faţă o legumă exotică, pe care nu speri că ai mai putea da, vreodată, doi bani (nota mea)

„Patruzeci de lucruri de care am avut cea mai mare nevoie:

  1. Nu sunt proastă, sunt doar rănită. Vă rog să mă respectaţi.
  2. Apropiaţi-vă de mine, vorbiţi rar si pronunţaţi cuvintele clar.
  3. Repetaţi mesajul – plecaţi de la premisa că nu ştiu nimic şi luaţi-o de la început cu explicaţiile ori de câte ori este nevoie.
  4. Când îmi explicaţi ceva pentru a douăzecea oară, fiţi la fel de răbdători ca atunci când mi-aţi explicat prima dată acel lucru.
  5. Apropiaţi-vă de mine cu inima deschisă şi domoliţi-vă energia. Fiţi cât se poate de răbdători.
  6. Fiţi conştienţi de ceea ce îmi comunicaţi prin limbajul trupului şi prin expresiile voastre faciale.
  7. Stabiliţi contactul vizual cu mine. Sunt aici – sunteţi liberi să mă descoperiţi. Încurajaţi-mă.
  8. Vă rog să nu ţipaţi – nu sunt surdă, sunt doar rănită.
  9. Fiţi grijulii în privinţa felului în care mă atingeţi şi stabiliţi o legătură cu mine.
  10. Respectaţi puterea vindecătoare a somnului.
  11. Protejaţi-mi energia. Fără radio, televizor sau vizitatori agitaţi. Vizitele trebuie să fie scurte (de aproximativ 5 minute).
  12. Stimulaţi-mi creierul când vedeţi că am energie să învăţ ceva nou, dar fiţi conştienţi că obosesc foarte repede.
  13. Pentru a facilita învăţarea, folosiţi jucării si cărţi educationale adecvate vârstei mele mentale (adică cea a unui copil).
  14. Ajutaţi-mă să stabilesc contactul cu lumea kinestezică. Lăsaţi-mă să simt totul. (Sunt din nou un copil.)
  15. Ajutaţi-mă să învăţ prin imitaţie – să fac ceea ce văd că fac alţii.
  16. Aveţi încredere în mine: îmi dau silinţa, doar că nu pot face acest lucru la nivelul la care îl faceţi voi si nici când vreţi voi.
  17. Puneţi-mi întrebări cu mai multe variante de răspuns. Evitaţi întrebările cu răspunsuri de tipul da/nu.
  18. Puneţi-mi întrebări la care aşteptaţi răspunsuri specifice. Daţi-mi timp să găsesc răspunsul.
  19. Nu-mi evaluaţi capacităţile cognitive după cât de repede pot să gândesc.
  20. Trataţi-mă cu grijă, aşa cum v-aţi purta cu un nou-născut.
  21. Când îmi vorbiţi, priviţi-mă în ochi şi nu mă trataţi ca şi cum nu aş fi prezentă.
  22. Încurajaţi-mă. Aveţi încredere că îmi voi reveni, chiar dacă pentru asta îmi vor trebui douăzeci de ani.
  23. Aveţi încredere că nu mi-am pierdut capacitatea de a învăţa.
  24. Descompuneţi toate acţiunile în paşi mici de acţiune.
  25. Fiţi atenţi la obstacolele care m-ar putea împiedica să îndeplinesc o sarcină.
  26. Explicaţi-mi clar care este următoarea mişcare, ca să ştiu ce să fac.
  27. Reţineti că nu pot trece la un nivel mai avansat de învăţare decât după ce îl stăpânesc perfect pe cel de dinainte.
  28. Felicitaţi-mă pentru cele mai mici victorii. Acest lucru mă inspiră.
  29. Vă rog să nu terminaţi propoziţiile în locul meu şi să nu-mi divulgaţi cuvintele pe care nu mi le amintesc. Trebuie să îmi exersez capacităţile cognitive.
  30. Dacă vedeţi că nu pot accesa un dosar cu informaţii mai vechi, ajutaţi-mă să creez altele noi.
  31. S-ar putea să vă las impresia că înţeleg mai mult decât e cazul.
  32. Concentraţi-vă asupra lucrurilor pe care le pot face şi nu deplângeţi ceea ce nu reuşesc.
  33. Faceţi-mi cunoştinţă cu viaţa mea de dinainte. Nu plecaţi de la premisa că nu mă voi bucura de muzică sau de actul de a cânta la un instrument doar pentru că nu pot face acest lucru la fel de bine ca înainte.
  34. Ţineţi minte că, în absenţa unor funcţii, am dobândit abilităţi noi.
  35. Ajutaţi-mă să rămân conectată la familie, la prieteni şi la oamenii care mă sprijină. Realizaţi pe un panou, la vedere, un colaj cu felicitări, vederi şi poze. Etichetaţi-le, ca să le pot trece în revistă mai uşor.
  36. Chemaţi întăriri. Puneţi bazele unei echipe vindecătoare. Transmiteţi-le tuturor că e momentul să mă susţină, să-mi arate dragoste şi afecţiune. Ţineţi-i la curent cu starea mea şi cereţi-le să întreprindă lucruri concrete pentru a mă susţine – să se uite la mine, constatând că reuşesc să înghit mâncarea fără greutate sau că, prin balans, mă pot ridica singură în şezut.
  37. Iubiţi-mă pentru cine sunt în prezent. Nu încercaţi să mă faceţi să fiu cea care am fost înainte. Am un alt creier acum.
  38. Protejaţi-mă, dar fără a vă pune în calea evoluţiei mele.
  39. Arătaţi-mi înregistrări video mai vechi cu mine, pentru a-mi aminti cum vorbeam, cum mergeam şi ce gesturi făceam.
  40. Ţineţi minte că există probabilitatea ca medicamentaţia să-mi inducă o stare de oboseală şi, de asemenea, să-mi înceţoşeze capacitatea de autopercepţie.”

Cam atât pentru azi, dar voi reveni cu un nou articol psiho-medical. Din nefericire, tot despre ce înseamnă un accident cerebral. Despre ce revelaţie au produs un preot, Crăciunul, Michael Bublé şi Jill, adunaţi în mintea mea în aceeaşi zi şi în acelaşi ring post-existenţial, un pic mai târziu. Am ceva foarte important să vă spun, iar pentru asta am nevoie de timp.

Iun 262012
 

Întrebare: Dacă ai avea doi copii, iar unul dintre ei ţi-ar fi ucis de un criminal, ce ai face?

Răspuns: Păi, cu mâna mea l-aş omorî pe făptaş.

Î: Bun! Dar ce s-ar întâmpla dacă l-ai pedepsi în felul acesta?

R: M-aş simţi eliberat şi m-aş răzbuna.

Î: Şi care ar fi consecinţele faptei tale?

R: Cel mai probabil aş intra în închisoare pentru  o lungă perioadă, lucru injust de altfel, judecând prin prisma corectitudinii universale  : -). Dar m-aş răzbuna, aş provoca aceeaşi suferinţă atât lui cât şi familiei acestuia.

Î: Ok. Lui. Am înţeles. Dar de unde ştii că familia acestuia i-a aprobat comportamentul? De unde ştii că mama şi tatăl făptaşului nu suferă cumplit din pricina alegerilor fiului? Sau de unde ştii că au cunoştinţă de comportamentele fiului?

R: Nu ştiu. Dar chiar şi aşa, tot aş vrea să le provoc suferinţă.

Î: Lor? Din ce motiv? Cu ce sunt ei responsabili că fiul lor adult a ales să recurgă la un astfel de act?

R: Ar fi putut să îl educe în spiritul empatiei şi compasiunii faţă de cei din jur.

Î: Am înţeles ce spui. Dar presupunând ca respectivul criminal ar fi orfan, deci nu ai avea cui să provoci suferinţă, fiind singur pe lume, ai recurge la un gest similar?

R: Da.

Î: În acest caz, unica suferinţă pe care ai provoca-o ar fi lui însuşi şi atât (neavând familie). Te-ai interesa înainte de a-l ucide la rândul tău în care din cele două situaţii se află: membru al unei familii sau singur pe lume?

R: Nu. M-aş duce direct şi l-aş ucide.

Î: Ok. Înţeleg că nu este vorba despre posibila suferinţă provocată familiei întrucât nu te-ar interesa dacă are familie sau nu. Trecem peste asta: dar ce se va întâmpla cu al doilea copil, fiind privat de prezenţa tatălui timp de o perioadă atât de îndelungată?

R: Va fi crescut de mama lui.

Î: Pe care dintre cei doi copii l-ai iubi mai mult?

R: Pe amândoi i-aş iubi. De ce întrebi asta?

Î: Pentru că privându-l pe cel de-al doilea de prezenţa tatălui pentru a răzbuna moartea primului copil, ar însemna că îl valorizezi mai mult pe primul.

R: Nu e aşa. I-aş iubi pe amândoi la fel.

Î: Atunci, ţinând cont de realitatea (crudă, ce-i drept) care este următoarea: un copil decedat şi unul în viaţă, din ce motiv nu îţi adaptezi comportamentele în funcţie de consecinţele pe termen lung ale deciziilor tale? Copilul decedat nu îl mai poţi reînvia, iar gestul tău nu îl mai ajută. Al doilea copil ar purta stigmatul unui tată criminal la rândul lui (chiar dacă pe bună dreptate), ar avea de înfruntat durerea provocată de moartea fratelui, iar în plus ar beneficia doar de prezenţa maternă pentru mulţi ani de acum încolo, fiind privat de discuţiile dintre tată-fiu, de susţinerea emoţională şi materială a tatălui etc. Cum arată gestul tău că îl valorizezi pe cel de-al doilea? (singurul, de altfel, pentru care mai poţi face ceva şi a cărui bună creştere ai mai avea posibilitatea de a o influenţa).

R: Nu ştiu. Dar tot l-aş omorî.” Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Thinking is a door. All you have to do is open it!

Mă iubeşti?

 Posted by on 26 aprilie 2012  Experiente, Responsabilitate
Apr 262012
 

Sunt emoționată.

Sorin tocmai m-a anunțat că a intrat multă, suficientă lume pe link-ul indicat (şi) în “Articol sorinesc, de pură emotie”, drept urmare, pentru că (încă) nu face o lucrare de doctorat și-n plus, are nevoie de timp pentru prelucrarea statistică a ceea ce deja s-a adunat, va șterge din lumea virtuală link-ul cu pricina. Vă mulțumesc în numele meu, vă mulțumesc în numele lui, vă garantez că veți fi informați (cel mai probabil în stilul meu…) asupra rezultatelor obținute. Cred în generația de psihologi care vom vom fi, cred în echipă, cred în prietenie, cred în tot ceea ce putem face împreună în toate lumile care sunt (desigur, cele de pământ.)

Dacă suntem atenți la Steven Pinker (presupunând că nu găsim ochi pentru a ne observa chiar pe noi), oamenii se ajută reciproc chiar dacă nu sunt rude și nici nu au vreun interes de natură sexuală. Atunci când se produce un “trafic de favoruri”, câtă vreme valoarea a ceea ce se obține în urma acestui schimb este mai mare decât ceea ce oferă fiecare, ambele părți au de câștigat. Restul lumii așijderea. Interconexiunile din noi.

Prietenia. Cel mai nenatural dintre sentimente. Din ce în ce mai puțini o apreciază, pentru că din ce în ce mai puțini o experimentează.

… Așa este, nu am timp acum să scriu un articol “ca la carte”. Și nici nu-i nevoie. Vă las la vedere parte dintr-o carte la care eu țin (fiind dispusă să închid ochii în fața unora dintre capitole), să vă gândiți puțin în seara asta, mâine, poimâine, poate de întâi mai:

“Prietenia este – într-un sens câtuși de puțin peiorativ – cea mai puțin naturală dintre iubiri, cea mai puțin instinctuală, organică, biologică, gregară și necesară. Are cel mai redus comerț cu nervii noștri, nimic gutural, nimic din ceea ce accelerează pulsul sau te face să roșești sau să pălesti. E o legătură esențialmente între indivizi; în clipa în care doi oameni își devin prieteni, ei s-au și retras amândoi într-o oarecare măsură din turmă. Fără eros nici unul dintre noi nu s-ar fi născut, fără afecţiune nici unul dintre noi nu ar fi crescut, dar fără prietenie putem să trăim şi să ne înmulţim. Specia, privită din unghi biologic, nu are nevoie de ea. (…)

Lamb spunea undeva că dacă dintre trei prieteni (A, B și C), A ar muri, atunci B l-ar pierde nu numai pe A, ci și “partea de A din C”, în timp ce C îl pierde nu numai pe A, ci și “partea de A din B”. În fiecare dintre prietenii mai există ceva ce poate fi pe deplin revelat numai de către alt prieten. Eu singur nu sunt destul de cuprinzător ca să activez un om în integralitatea sa; am nevoie și de alte lumini în afară de a mea că să-i pună în evidență toate fațetele. Dacă Charles moare, nu voi mai putea vedea niciodată reacția lui Ronald la o glumă specific charlesiană. Departe de a avea mai mult din Ronald, avându-l “pentru mine exclusiv” acum, când Charles a plecat dintre noi, am mai puțin din Ronald. De aceea adevărata prietenie este cea mai puțin geloasă dintre iubiri. Doi prieteni sunt încântați să li se alăture un al treilea și trei să li se alăture un al patrulea, cu condiția ca noul-venit să fie calificat ca să devină prieten adevărat. Ei pot spune atunci, așa cum spun sufletele fericite în Dante, “Ei, iat-acel ce ne-o spori iubirea.”

Vă mulțumim tare mult, spornici cititori de interconexiuni.

… A, şi dacă tot veni vorba… În prietenie, așa cum spunea Emerson, “Mă iubeşti?” înseamnă: “Vezi acelaşi adevăr?” (sau, cel puţin, “Te preocupă acelaşi adevar’?)

(C.S. Lewis, “Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii”, Editura HUMANITAS, 1997)

 Comentariile sunt închise pentru Mă iubeşti?  Etichetate cu:
Apr 202012
 

Feedbackurile ultimelor articole au fost bune. Destul de bune. Foarte bune. Ceea ce mi-a deschis ochii. Persoane pe care nu le cunosc mi-au trimis mesaje în care-mi spun că au cam aceleași dioptrii ca și mine (n-am vrut să-i dezamăgesc, nu port ochelari, încă văd precum un vultur, doar impiedicatul îl fac precum o găină) și că, împrumutându-i de la mine atunci când nu dau de ai lor (cititorii mei sunt perseverenți, nu se lasă biruiți de detalii minore), când pășesc în lume nu se lovesc de probleme majore. (Una dintre ele, o doamnă de altfel serioasă, a nimerit chiar pe lună.) Nu știu cum să vă spun mai delicat, însă am o veste proastă. (Ca să echilibrez, am tot căutat și una deșteaptă, îmi pare rău, n-am găsit.) Ochelarii mei (!) sunt, de ceva timp, foarte compulsivi, nu i-am șters de multă vreme și-mi pare că-ntr-un colț sunt un pic cam zgâriați (și chiar mătuiţi), de unde și starea lor de mare neastâmpăr privitor și, desigur, de clipit sonor. În cea mai mare parte a timpului meu, pe lumină, ochii mei văd lucruri de care nu se bucură, așa că atunci când nu mai pot de indignare, de durere, de frustrare sau de neputință, sau chiar de lehamite, reacționează în acest spațiu virtual. Acesta nu este, desigur, cel mai înțelept lucru pe care îl pot face. A expune niște puncte de vedere personale pe un site deloc individual, pe alocuri chiar inflamate, nu este cel mai mare serviciu făcut psihologiei științifice (nici chiar echipei editoriale din care fac parte). Drept urmare, într-o pauză dintre două proiecte importante (psihologie economică și managementul clasei de elevi, asta ca să vedeți și voi ce viață), simt nevoia să fac următoarele precizări post-masminice: educația de gen sănătoasă nu-și propune negarea apartenenței de gen și nici nu popularizează (spre “îndoctrinează”) omogenizarea sexelor într-o struţo-cămilă sau cine știe ce altă bipedo-lighioană umilă. Educația de gen își asumă identificarea și scoaterea la lumină a oportunităților egale în oricare dintre planurile în care sexele au libertatea să acționeze (exact: peste tot), oportunitate înțeleasă în chiar sensul ei din dicționar, acela de prielnic, favorabil, propice. Firește că, iremediabil tributară cuvântului în tot ceea ce are el mai sfânt și, în același timp, mai pământesc (am o problemă în cap, să nu-mi spună cineva “servici” în loc de “serviciu” pentru că, realmente, îl mănânc), reacționez dur atunci când înțeleg că cineva, la un moment dat, fie el un profesor, un director de grădiniță, un patron de companie, chiar un psiholog, ar putea să-mi recomande, ca fiind favorabil mie, să fac pipi la un loc cu  Sorin. (… Sorine, stai tată, cuminte, nu te enerva, ai rămas singurul bărbat de pe site, pe cine să iau ca exemplu?) Educația de gen înseamnă ruperea de dihotomia dumnezeiască în sensul ei acaparator și dominator, eliberarea de cocoașa stereotipiei și de povara mersului la extrem prin perfuzarea continuă a copilului cu celebrele modele de gen. Da, aici s-ar putea face mult, foarte mult, mare parte dintre părinți s-ar putea strădui mai serios să înțeleagă faptul că odrasla lor nu e o păpușă gonflabilă, umflabilă cu propriul ei gen ei până aproape de pleznire (“aşa trebuie să facă fetele”), și nici un lemn taman bun de pus pe foc printr-o sistematică ciopârţire (“băieţii nu trebuie să facă așa”).  Vreau să atrag atenția asupra faptului că tiparele fixe în care părinții se încăpățânează să-și cadreze odraslele nu mai sunt la modă, nefiind întru totul comerciabile. Pentru rămânerea în normalitate, ar ajunge chiar și-un singur lucru (iar asta garantează, sunt convinsă, ajungerea departe):  renunțarea, ca primă metodă educativă, la compararea cu “ce e musai să fie” o fată sau un băiat. (Tragedie curată atunci când se își face de cap reversul, “cum nu trebuie să fie.”) Dacă atunci când își formează identitatea, copilul scapă nevătămat de internalizarea septică a ceea ce mediul consideră a fi potrivit pentru el (mai ales de enormitatea de a fi hen sau alte bazaconii androgine), schema de gen pe care acesta o va agăța în propriul său interior va deveni, încet-încet, imună și  aseptică (în fapt, o structură cognitivă relațional-informațional-asociativă care îi va conduce percepțiile cu privire la sine și la alții pe o cărare întotdeauna albă, necontaminata.) Realitatea este că până şi socializarea fătului în ideea hăinuței de gen care-l așteaptă în mâinile primei moașe, în familie, în grupul de joacă, mai apoi în sistemul de învățământ, în viața profesională este o … realitate.

La Universitatea din Wisconsin predă Kara Smith.  Are studii serioase în domeniul educației și al feminismului, cunoaște în profunzime implicațiile negative ale socializării de gen, are doi copii și idei excelente. Așa că în timpul celei de-a doua sarcini a ținut un jurnal în care a notat toate gândurile, emoțiile și cuvintele generate de prezența, încă nevăzută, a celui nenăscut. (“Prebirth gender talk: a case study în prenatal socialization”, Women and Language, 2005). Când, spre sfârșitul sarcinii (undeva prin lunile șase – șapte), profesoara-mama-cercetatoarea-feministă a aflat că poartă în pântece un băiat, iacătă ce s-a-ntamplat, spre imensa stupefacție personală (noi, privind din afară, dăm din buze superiori, normal că ne așteptam!): «Era băiețel. Era acum “mai puternic” decât copilul pe care-l cunoscusem în urmă cu numai un minut. Nu se cuvenea să fie abordat cu expresii dulcege, cum ar fi “micuţule”. (…) Așa că am coborât glasul cu o octavă. Vocea mea și-a pierdut blândețea. Tonul ei era mai articulat și mai scurt, în timp ce până atunci avusesem o tonalitate ridicată și feminină. Voiam ca el să fie “puternic” și “atletic”, de aceea trebuia să vorbesc cu el cu o voce stereotip “puternică”, “masculină”, pentru a-i încuraja “puterea înnăscută.”»

Nimic mai simplu. Comportamentul Karei o luase înaintea valorilor sale. (Ei, da, ne-așteaptă, înainte, vremuri grele: în sensul ăsta avem destule de studiat.)

Alți părinți transpiră serios în numele unei educații neutre de gen, așa că depun eforturi susţinute pentru a anihila orice fel de influență sexistă în dezvoltarea identității copiilor lor. Ei sunt mici-mici, părinții lor sunt mari-mari, îi țin sub un clopot de sticlă în ceea ce privește infectarea cu vreun stereotip, cine ar putea zădărnici astfel de străduințe? Vreo divinitate? Alte extraterestre ființe? Lawrence Summers (într-un context în care vorbea despre ceea ce eu nu vreau să aud, cum că, din cauza unei năzdrăvănii aptitudinale intrinsic inferioare a femeilor, interesul lor pentru cariere științifice înalte este scăzut), teoretizează despre diferențele esențiale dintre sexe, observabile, fără ochelari, încă din scutece: “Deşi eu aș prefera să înțeleg altceva, cred că spune ceva experiența mea cu fiicele mele gemene de doi ani și jumătate, cărora nu li s-au dat păpuși, ci camioane, și s-au pomenit spunându-și una alteia: Uite, tati-camion poarte un bebe-camion! Și cred că este pur și simplu un lucru pe care trebuie să-l recunoaștem.”

Alți părinți, psihologi de profesie, au considerat că e de mers cu apărarea față de prevalențele și corelațiile social-culturale de gen până spre vârsta la care copiii lor s-ar putea proteja singuri de stereotipuri și sexism, printr-un mod de raportare personal, asumat și critic. Sandra și Daryl Bem. “An unconventional family”, Yale University Press. Jeremy și Emily, copiii lor, s-au aflat ani de zile sub umbrela unei strategii bidirecționale: le-au fost reduse din mediu (până la eliminare) orice asociații de gen (adică ce “se potriveşte” cu “starea” de bărbat sau femeie: obiecte, sentimente, responsabilități, abilități, tunsori etc.) și le-a fost înlocuită orice informație în mod obișnuit comună despre ceea ce înseamnă să fii bărbat sau femeie cu ideea (unică) cum că diferența esențială dintre cele două sexe constă doar în anatomia și funcția organelor sexual-reproducătoare. Ceea ce a dus, printre altele, și la:  «Fiul nostru, Jeremy, în vârstă de patru ani pe atunci, a hotărât să poarte agrafe la grădiniță. De mai multe ori pe parcursul zilei, un alt băiețel i-a spus lui Jeremy că el, Jeremy, trebuie să fie fată, pentru că “numai fetele poartă agrafe”. După ce a încercat să-i explice acestui copil că “nu contează dacă porți sau nu agrafe” și că “să fii băiat înseamnă să ai penis și testicule”, în cele din urmă Jeremy și-a dat jos pantalonii pentru a demonstra adevărul celor spuse. Colegul său nu a fost deloc impresionat. El a zis pur și simplu: “Toata lumea are penis, dar numai fetele poartă agrafe.”

Cei doi părinți s-au implicat în mod egal în creșterea și educarea copiilor, le-au oferit în mod egal atât păpuși cât și camioane, haine roz cât și albastre, le-au arătat persoane de un sex care aveau slujbe specifice celuilalt, ba mai mult, au cenzurat și redecorat biblioteca în sensul obţinerii unor poze și mesaje egalitare. În final, când și-au ales profesiile (nu spun asta cu vreo inflexiune peiorativă, vă las drumul deschis în a vă documenta despre întreaga bem-aventură), Jeremy a ales matematica și Emily artele. Dar mă întorc la cenzură, veți vedea de ce:

«Soţul meu și cu mine – spune Sandra Bem -, am căpătat obiceiul de a interveni în conținutul cărților ori de câte ori era posibil, pentru a îndepărta toate corelațiile legate de sex. Printre altele, făceam acest lucru schimbând sexul personajului principal, trasând un păr mai lung și linia sânilor pe desenele care anterior reprezentau bărbați șoferi de camion, fizicieni, piloți și așa mai departe și tăind sau modificând paragrafe în care bărbații și femeile erau descriși conform stereotipului de sex. Citind cu voce tare cărțile cu poze pentru copii, alegeam pronume care evitau implicațiile ubicue conform cărora toate personajele care nu poartă rochii sau fustițe roz trebuie neapărat să fie de sex masculin: “Ce face porcușorul acesta? El sau ea pare că face un pod.”»

Ei bine, la mine în casă cărțile au fost întotdeauna esențiale. În afară de o singură scenă în care, pentru prima și singura dată, fiică-mea, care avea pe-atunci avea vreo 3 ani, a plâns cu lacrimi adevărate pentru că vroia CU ORICE PREȚ din piață un bibelou care înfățișa un cal cu o balerină în șa – un kitsch ordinar, cu pene și sclipici, pe care, ce să vezi?, nu i l-am cumpărat, drept urmare mai apoi am plâns eu toată noaptea, cuprinsă de vinovăție -, Ada nu a vrut decât cărți. Cărți, cărți, cărți. (Acum, în sfârșit, a trecut la chestii serioase.) Drept urmare, venind de la serviciu și oprindu-mă în librărie (doar trebuia să mă-nfăţisez în fiecare zi cu o nouă achiziție), iau (un fel de) Larousse pentru copii, o cărticică mică, numită CORPUL OMENESC. (Am ales din vreo douăzeci cu același titlu. Am ales.) Anii ‘90 și ceva, tocmai apăruseră pe piață, cartonate, frumos colorate, minunății adevărate. Intru în casă, fiică-mea dormea. Mă așez la birou și încep să răsfoiesc cărţulica. La pagina nu știu care (mi-e lene să cobor la subsol pentru a vă oferi referințe bibliografice complete), înlemnesc: alături de pozele despuiate a două personaje, un bărbat și o femeie (el având un organ sexual ce depășea cu mult, chiar și în poză, dimensiunile standard), scria așa:  “Când un bărbat iubește o femeie, penisul acestuia se umflă și se întărește.” Sec. Cuprinzător. Fără poezia cu care sunt eu obişnuită.

Fiică-mea avea 4 ani. Cartea era pentru copii “de la 4 ani în sus.” Ea era copil. Eu – un adult. (Cum ar veni, matură.) Așa că am făcut față situației absolutamente grozav. Neștiind cum să-i explic cum e cu iubirea (dar mai ales cu sfârșitul ei), adică neștiind cum să n-o orientez pe fiică-mea în a pune în practică, pe stradă, în vreo vizită, în vreo instituție, vreo metodă de observație vorbită referitoare la prohabul bărbaților (“Uaauu, mama, ce plin e domnu’ăla de iubire!”, “Uite, mama, nenea ăla n-o mai iubește pe tanti!” etc.), sub presiunea trezirii iminente a fiică-mii, am înșfăcat super-glue-ul din birou și am lipit paginile. Magistral.

Ada a fost extrem de dezamăgită de proasta calitate a cărții. “Uite mama, ce urât au tipărit ăștia cartea!”Ai dreptate, copilule, of, Doamne, cât neprofesionalism, ai grijă să nu umbli deloc la paginile alea, da’ deloc!, altfel se desface toată cartea, n-ar fi  păcat?”

… În noaptea aceea am (a)dormit linista, ca un copil de 4 ani.

A doua zi, un prieten de familie le-a vizitat pe neanunțate, pe fiica-mea și pe maică-mea, eu fiind la serviciu. Medic. Isteț. M-a sunat imediat. “Vezi că fiică-ta a primit o carte lipită –  eu nu știu cum de n-ai observat când ai cumpărat-o! -, era așa de încântată și totuși necăjită!, așa că am dezlipit-o eu, cu grijă, abia te-așteaptă copilu’ să-i explici ce şi cum, acu’ se uită la poze. Mi-a plăcut mult. O carte foarte bine dotată.”

Fii-mea se prăpădește de râs, amintindu-și. Mie îmi dau lacrimile.

Ce ziceți, oare episodul ăsta plin de umilire să mă fi orientat spre a deveni profesor-psiholog?