Iun 262012
 

Întrebare: Dacă ai avea doi copii, iar unul dintre ei ţi-ar fi ucis de un criminal, ce ai face?

Răspuns: Păi, cu mâna mea l-aş omorî pe făptaş.

Î: Bun! Dar ce s-ar întâmpla dacă l-ai pedepsi în felul acesta?

R: M-aş simţi eliberat şi m-aş răzbuna.

Î: Şi care ar fi consecinţele faptei tale?

R: Cel mai probabil aş intra în închisoare pentru  o lungă perioadă, lucru injust de altfel, judecând prin prisma corectitudinii universale  : -). Dar m-aş răzbuna, aş provoca aceeaşi suferinţă atât lui cât şi familiei acestuia.

Î: Ok. Lui. Am înţeles. Dar de unde ştii că familia acestuia i-a aprobat comportamentul? De unde ştii că mama şi tatăl făptaşului nu suferă cumplit din pricina alegerilor fiului? Sau de unde ştii că au cunoştinţă de comportamentele fiului?

R: Nu ştiu. Dar chiar şi aşa, tot aş vrea să le provoc suferinţă.

Î: Lor? Din ce motiv? Cu ce sunt ei responsabili că fiul lor adult a ales să recurgă la un astfel de act?

R: Ar fi putut să îl educe în spiritul empatiei şi compasiunii faţă de cei din jur.

Î: Am înţeles ce spui. Dar presupunând ca respectivul criminal ar fi orfan, deci nu ai avea cui să provoci suferinţă, fiind singur pe lume, ai recurge la un gest similar?

R: Da.

Î: În acest caz, unica suferinţă pe care ai provoca-o ar fi lui însuşi şi atât (neavând familie). Te-ai interesa înainte de a-l ucide la rândul tău în care din cele două situaţii se află: membru al unei familii sau singur pe lume?

R: Nu. M-aş duce direct şi l-aş ucide.

Î: Ok. Înţeleg că nu este vorba despre posibila suferinţă provocată familiei întrucât nu te-ar interesa dacă are familie sau nu. Trecem peste asta: dar ce se va întâmpla cu al doilea copil, fiind privat de prezenţa tatălui timp de o perioadă atât de îndelungată?

R: Va fi crescut de mama lui.

Î: Pe care dintre cei doi copii l-ai iubi mai mult?

R: Pe amândoi i-aş iubi. De ce întrebi asta?

Î: Pentru că privându-l pe cel de-al doilea de prezenţa tatălui pentru a răzbuna moartea primului copil, ar însemna că îl valorizezi mai mult pe primul.

R: Nu e aşa. I-aş iubi pe amândoi la fel.

Î: Atunci, ţinând cont de realitatea (crudă, ce-i drept) care este următoarea: un copil decedat şi unul în viaţă, din ce motiv nu îţi adaptezi comportamentele în funcţie de consecinţele pe termen lung ale deciziilor tale? Copilul decedat nu îl mai poţi reînvia, iar gestul tău nu îl mai ajută. Al doilea copil ar purta stigmatul unui tată criminal la rândul lui (chiar dacă pe bună dreptate), ar avea de înfruntat durerea provocată de moartea fratelui, iar în plus ar beneficia doar de prezenţa maternă pentru mulţi ani de acum încolo, fiind privat de discuţiile dintre tată-fiu, de susţinerea emoţională şi materială a tatălui etc. Cum arată gestul tău că îl valorizezi pe cel de-al doilea? (singurul, de altfel, pentru care mai poţi face ceva şi a cărui bună creştere ai mai avea posibilitatea de a o influenţa).

R: Nu ştiu. Dar tot l-aş omorî.” Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Thinking is a door. All you have to do is open it!
Dec 212011
 

Se-apropie Crăciunul iar spiritul nostru (nu, nu acela opus materiei) se orientează înspre expulzie. Mie însă îmi vine să scriu despre moarte pentru că, nu-i aşa?, brazii proaspăt tăiaţi din jurul meu miros teribil de frumos, miros a departe, miros divin, aproape uterin. I-o fi întrebat cineva ce simt, murind pentru naştere? Cum le-o fi în copârşeiele caselor noastre? Dar ţie, când îţi imaginezi moartea, cum îţi (mai) este? Poţi s-o faci? Priveşti în jurul tău oamenii cum mor, brazii cum se duc, porcii cum se coc, dar tu chiar crezi cu adevărat că vei muri într-o zi? Simţi, cu adevărat, cum crezi? Îţi poţi imagina propria inexistenţă? Deloc, voi răspunde eu, cu obrăznicie, în loc. Din interiorul tău foarte viu, oricat te-ai strădui, nu te vei putea imagina nicicând ca nefiind, ca neexistând. (La fel cum, iacătă, nu prea poţi să înţelegi ceva ce ai în stăpânire deplină, moartea verde a bradului, emoţia brutală dintr-o cuvioasă viaţă creştină). Aşa că dacă nu-ţi poţi concepe, de fapt, inexistenţa, nici nu poţi să crezi că, pentru tine, moartea chiar există. Moartea ta, vreau să spun. Desigur, ea se află, câteodată prea multă, la toţi ceilalţi. (Ceilalţii. Să fie primit. Spiritul Crăciunului nu e chiar atât de neprihănit.)

S-o luăm altfel, mai încetişor. Imaginează-ţi, te rog, că tocmai ai leşinat, că ţi-ai pierdut cunoştinţa. (Nimic grav, doar o stare lipotimică, absolut trecătoare, în acute sunete de salvare.) Ei, cum e? Fi-mi-ar lipsa de imaginaţie de ocară, şi eu mă străduiesc, jur. Nimic, nicidecum. Să-mi fac oare, pentru deblocare, un harakiri cu iz creativ? Atâta incapacitate de nerelevare? Atâta efort inutil pentru o neimaginare? Din interior, nicio şansă. Noroc cu philo-psihologii care ne aruncă mereu în afară, în două picioare. Imaginează-ţi că ai murit (sau, dacă ţi-e mai comod, că ai leşinat, să zicem că din cauza durerii morţii unui apropiat, sau chiar a tăierii creştine a unui porc sau a unui brad) şi că priveşti înspre tine, cel fără conştientă suflare, dintr-un exterior securizant. (Sugerez, spre a fi de ajutor preţios, interiorul luxos al unei firme de pompe funebre situată pe un bulevard pretenţios.) Fireşte că eşti conştient atunci când faci exerciţiul pe care tocmai ţi l-am indicat, dar nu te arunca, te rog, în plasa iluziei că te-ai putea simţi, la un oarecare nivel raţional, chiar bine (e un exerciţiu serios, ce dacă firmele astea au, pentru cei care aşteaptă prestarea serviciilor, fotolii cu masaj sau poate chiar şi antidepresive?). Pentru mulţi dintre noi e o perspectivă cu legătură directă pe şira spinării, am dreptate sau ba? … Şi iacătă cum am creat împreună, adhoc, un psiho-test intitulat, sărbătoresc, “Credeţi în Moş Crăciun, în reîncarnare şi în vieţile viitoare?” (E un test promoţional, la pachet, o reducere trei la unu, de cam aceeaşi valoare.) Dacă perspectiva ca tu să nu mai exişti te tulbură într-un fel care are cea mai mică legătură cu teama, e destul de cert că speri în reîncarnarea, de exemplu, a lui Lady Di sau a moşului cel bun, a Moşului Crăciun. Dacă nu, adică eşti convins că viaţa ta se va termina odată cu moartea, neadmiţând supra-proiecţie, orice fel de nelinişte e de-a dreptul nimic, e, cum să spun?, pur şi simplu nu, foarte departe de cel mai paralizant tabu.

Ei bine, da. Moartea. Perspectiva externă contra celei interioare. Să poţi s-o integrezi în felul în care îţi trăieşti viaţa. Să vezi norul când e soare. Cer, oameni buni, şi eu cer. Asta mi-aş dori, Moşule, să găsesc drept dar de an sub bradul pe care nu-l am.

Se-apropie Crăciunul iar spiritul nostru (nu, nu acela opus materiei) se orientează înspre naştere. Mie însă mi-a venit să scriu despre moarte pentru că, nu-i aşa?, brazii proaspăt tăiaţi din jurul meu miros teribil de frumos, miros a departe, miros divin, aproape uterin. N-avem nicio problemă cu faptul că n-am fost înainte de a ne fi născut, dar ne doare al dracului, precum pe brazii aceştia, că nu vom mai fi după ce vom trăi. Mă incită teribil oamenii încă vii, cum naiba ar trebui să te simţi (ca să fii în trend de sărbătoare, vreau să zic), în faţa morţii ca sfârşit? Dacă e sfârşit, e nimic, iar dacă e nimic, nu poate fi nici bine, nici rău. Cum ar trebui să mă simt, întreb din nou? Care-i valoarea morţii, în ce sentiment să investesc, încă de pe-acum: foarte pozitivă sau prea negativă? Care va fi semnul tău, om care-ai murit?  Habar n-am. Rămâne doar gândul, perpendicular pe axă, că lumea se va crăciuni bine-mersi şi fără tine, bun plătitor de taxă. Al dracului sfârşit de prea-mult mult sau de nimic. Socoteala nu prea iese. Fără mine ca tulpină, niciun bai. Dar fără brazi cu rădăcină, e cam vai.

S-aveţi un Crăciun fericit.

 Comentariile sunt închise pentru Alt articol de post (din nedeclarata serie: “Ecologia în straie de sărbatoare”)  Etichetate cu:
Sep 052011
 

Daca stai si reflectezi la moarte, oare nu-ti vine in minte nimicul? Nu neaparat, intrucat depinde de convingerile fiecaruia. Daca cineva crede in viata de apoi, atunci moartea pentru el reprezinta o poarta prin care sufletul trece dincolo, intr-o alta lume. Nu exista dovezi in acest sens in afara marturiilor subiective ale celor care au trait experiente in apropierea mortii sau near death experiences. Astfel de experiente au cateva caracteristici comune: tunelul de lumina, persoanele dragi, stralucirea puternica de la capatul tunelului, uneori o fiinta divina cu rol de indrumator, alteori starea de decorporalizare (cand corpul e perceput din exterior) si un sentiment intens de pace si liniste.

Dupa moarte e nimic, pentru ca ce altceva mai poate fi din momentul in care constiinta se stinge la momentul mortii complete (pentru a diferentia de experienta mortii clinice)?

Nimicul ori viata de apoi? Te poti impaca cu nimicul sau sa-I spunem nonexistenta? Sa fi aparut Universul din nimic? Conform stiintei nimicul reprezinta fundamental realitatea (pe nivelul cuantic).

Nimicul genereaza neliniste si poate un pic de fascinatie pentru unii mai curiosi si mai curajosi. Raportata la nelinistea nimicului continuarea vietii dupa moarte e linistitoare, pentru ca de fapt nu exista decat o moarte a corpului fizic ceea ce seamana cu renuntarea la haine, urmand sa iti iei altele.

Nimic ori viata de dincolo sunt versiuni ale reprezentarii mortii in functie de convingerile personale: esti in tabara dualista in care crezi intr-o esenta (suflet, spirit, corp astral) care se desprinde de corp sau faci parte din tabara materialist-emergenta, in care mintea si constiinta sunt proprietati emergente din complexitatea neurofunctionala.

Gasesc o analogie intre reprezentarile asupra mortii si tiparul somn-veghe. Asa cum ne fura somnul ne fura si moartea. Doar ca din somn, suntem convinsi ca urmeaza sa ne trezim. Poti fi sigur de asta? Se poate intampla sa nu te mai trezesti. Cu toate astea, mai nimeni nu se culca cu astfel de gand in minte. Ma culc si sunt sigur ca maine ma trezesc, adica nu voi muri in timpul somnului. In realitate, certitudinea trezirii nu e o certitudine, ci doar o posibilitate cu sanse mari de realizare. Dar fiind un tipar verificat, a devenit pentru mintile noastre o certitudine. Sa fi contribuit oare acest tipar la conceptia vietii de dupa moarte? Viata ca stare de veghe si moartea ca somn din care te trezesti doar ca intr-o alta lume? Poate ca oamenii, observand tiparul somn-veghe verificat si de la natura dat, le-a parut plauzibil si de la sine inteles ca asa se intampla si in cazul vietii si mortii. Cand mori e ca si cum te culci, urmand sa te trezesti, adica sa ramai in viata, doar ca intr-o alta forma, cea spirituala.

Cand ne asezam in pat ca sa adormim e ca si cum urmeaza sa murim. Eul urmeaza sa dispara odata cu trecerea din starea de veghe la cea de somn. In timpul somnului profund toate activitatile corpului sunt incetinite, iar simtul sinelui nu exista. Desi, daca cineva te trezeste, tu iti reamintesti de tine. Intr-un fel, trezirea din somn este o reinviere a eului. Cand dormi dispari, iar cand te trezesti apari. Se mai intampla in vis sa iti reamintesti de tine, doar ca aici joci in filme. Esti mai degraba ca un actor, iar cateodata filmul (din vis) pare extrem de real. De asemenea, filmul (din starea de veghe) este extrem de real nu doar pentru noi doi, tu care citesti si eu care scriu, ci pentru toti, pentru ca noi toti impartasim aceleasi “decoruri”. Aceleasi tipare si conventii exista pentru toti. Filmul este colectiv. Apar doar unele diferente in interpretarea unor scene particulare din derularea filmului cum ar fi in exemplul urmator: ea se plimba prin parc si are lacrimi in ochi. Tu crezi ca tocmai s-a despartit de iubitul ei, insa ea plange, pentru ca picat un examen.

Acolo unde exista moartea nu exista un eu care sa evalueze experienta mortii proprii la fel cum atunci cand adormi nu exista un Eu care sa constate starea de somn. Eul este inspaimantat de moarte, pe de-o parte pentru ca nu o intelege si nu o accepta ca final din ritmul vietii si pe de alta parte, pentru ca e amagit de iluzia propriei continuitati: sunt azi, voi fi maine, saptamana viitoare, dar si in viitorul indepartat, iar cand voi muri o parte din mine va continua sa existe sub alta forma, cea imateriala.

Nu cred ca cineva poate avea o intelegere profunda asupra vietii daca nu mediteaza asupra mortii. Nicio alta fiinta de pe aceasta planeta nu isi face griji si nici nu e infricosata de moarte. Nicio alta specie nu problematizeaza sin u reflecteaza la propria conditie de existenta. Nu dispun de minti capabile de intelegere si reflectie. Orice alta fiinta mai putin omul traieste in prezent. Partea de umbra a aparitiei constiintei de sine consta in iesirea din momentul aici si acum, in separarea de experienta prezentului. Eul moare in momentul prezent si la fel se intampla atunci cand o activitate ne captizeaza. Ne contopim cu experienta in derulare si aproape ca simtul sinelui (eul) dispare. Curgerea prezentului experiential anuleaza existenta unui eu. Intr-un fel e ca si cum esti “furat” de experienta din aici si acum.

Unde este Eu este frica de moarte constientizata sau nu. Motiv pentru care orice om se teme mai mult sau mai putin de moarte. Intrebarea care se naste de aici este cum te confrunti cu anxietatea mortii?

Daca esti o persoana care crede intr-o fiinta divina (ori energii divine) te-ai scos! I-ai pasat problema acestei fiinte divine care va avea grija sa te fereasca de necazuri si sa te treaca pragul dincolo asta daca nu-si baga coada incornoratul. Din aceasta perspective puterea suprema a lui Dumnezeu devine limitata ori Dumnezeu face dovada de sadism, oferind prin neinterventie libertate de actiune Satanei. Te poti gandi cu usurinta ca cei doi sunt parteneri intr-o conspiratie cosmica a suferintei umane. Astfel, grija divina devine iluzorie si amagitoare. Dar, incurcate-s caile Domnului si de neinteles pentru o minte rationala.

Dar daca esti o persoana care crede in finitudinea vietii si nimicul mortii? Cum iti poti  reprezenta nimicul? Cu ce anume il asociezi? Personal, asociez nimicul cu o liniste absoluta. Cred ca este linistea unei minti fara ganduri odata ce eul a disparut. Se poate intampla atunci cand contempli frumusetea ori cand meditezi spre exemplu, asupra mortii . In astfel de momente poti deveni nimeni pentru ca tot ce a mai ramas este nimicul. Fara Eu esti nimeni/nimicul sau totul! Meditatia asupra mortii poate fi o metoda de coping cu anxietatea mortii. Desi poate nu ma vei crede, este o metoda accesibila oricui care isi da voie sa intre in contact constient cu moartea. Moartea e peste tot, la tot pasul si chiar sub ochii tai viata inceteaza si in acelasi timp isi continua curgerea. Sosirea toamnei e un prilej nimerit pentru o astfel de contemplare. Poti observa caderea frunzelor. Daca iti pare ca nu are nimic de-a face cu moartea atunci te invit sa iti observi o batatura, un loc evident in care celulele epiteliale mor. Poate nu e suficient asa ca trecem la nivelul urmator, cel psihologic: o persoana draga care a disparut din viata ta, fie a plecat, fie a murit. O astfel de persoana a ocupat un loc in viata ta, iar acum a ramas doar un gol asociat durerii despartirii. Cineva a fost prezent in viata ta, iar acum nu mai este. E doar nimic, un nimic dureros. El sau ea acum nu mai exista. Locul ocupat (in plan mental) a devenit gol. In planul fizic nu mai este. E doar nimic. Nu e usor de acceptat, dar nici imposibil. E naturala o perioada de doliu in care te separi de o imagine si accepti nimicul ramas. E ca o moarte. Renunti la o imagine (e de dorit, altfel riscam si alte necazuri), pentru ca ea, persoana draga, nu mai exista in realitatea fizica. Astfel, cauti sa accepti moartea ei din spatiul mental personal ceea ce e totuna cu a afirma ca o parte din tine moare. Ce ramane? Nimic. Acest nimic va fi umplut cu o amintire. O amintire care acum nu-ti mai tulbura viata. Asa cred ca stau lucrurile in aceasta privinta. Mai intai, e acceptarea nimicului acolo unde a fost cineva, apoi urmeaza amintirile (ce nu-ti mai dezechilibreaza viata) care umplu acest nimic. Acesta imi pare a fi un travaliu de doliu finalizat. Uneori se intampla de la sine, alteori e necesara asistenta psihologica; o persoana care sa fie prezenta cu tine si disponibila sa te insoteasca in acest travaliu.

Nimicul ne este tovaras de drum. Dar nu nimicul este moartea. Experienta mortii face loc nimicului ( il face “vizibil” constiintei) care a fost dintotdeauna prezent tot asa cum zeroul e prezent oriunde avem un numar.  Daca tot am ajuns la aritmetica as asocia moartea cu operatia scaderii – ceva ori cineva iti e luat din ecuatia vietii, dar nu de catre cineva atotputernic, ci de intamplarea care guverneaza nivelul cuantic al realitatii. Ceea ce ramane este zeroul sau nimicul, care odata facuta scaderea devine perceptibil constiintei. Iar operatia scaderii e dureroasa datorita legaturii de atasament cu acel ceva sau cu acel cineva. Dar unde este plus este si minus mai devreme ori mai tarziu. Ceva se naste din nimic, ceva dispare in nimic. Nimicul este prezentul.

 Comentariile sunt închise pentru Nimicul mortii
Aug 292011
 

E seară, aproape de opt, am venit de la serviciu de ceva vreme, stau de-atunci cu degetele pe tastatură şi nu mă pricep să încep. Să mă folosesc de timp sau de gâdilat?, parcă n-ar da bine o intrare prea triumfală pe terenul de joc al liberului arbitru controversat. Dacă las teoria să conducă articolul, atunci m-am ars din start, oameni cu intelect adecvat au scris despre asta fraze prelungi şi cursive, cum să exprim eu ce-am înţeles într-un mod retezat? Să mă las scrisă sau să scriu eu articolul? Să renunţ? Să votez? Ce să fac? Poate că înţelept ar fi să acordez abordarea cu un site responsabil, liber arbitrat de-a dreptul remarcabil.

De fapt, e aproape de zece, deşi puteam să jur că de când am terminat primul paragraf a trecut cel mult un sfert de ceas. (Timpul ăsta e de-a dreptul enervant iar percepţia noastră referitoare la curgerea lui este ultima în care să putem avea încredere, nu ştiu cum se face – sper c-aţi observat şi voi – că temperatura dorsală măsurată mental nu-ţi crează niciun fel de probleme faţă de estimarea duratei unui act sexual. Nu purtăm cu noi termometrul, nu purtăm nici cântarul, nici măcar aparatul pentru tensiune sau glucometrul vital, însă murim de-a dreptul pe stradă dacă n-avem la noi amărâtul de ceas digital.) Fără timp nu există flux al conştiinţei, aici vreau să ajung, lansând provocarea de a afla, la un moment dat, dacă timpul este cel care trezeşte conştiinţa, sau aceasta e cea care-l scoate din ceasul mental şi îl personalizează. Există vreo ora douăsprezece a.m., oră de bază, de la care să-nceapă să fie fie măsurată ziua conştientă şi trează? Câte ore are? S-a găsit vreo bucată de timp mai puternică şi echilibrată, care să stea la temelia cronologică a celorlalte ceasuri din viaţă? Acel timp (şi nu altul) îi dă conştiinţei costumul, colorat, de “acum”? Care este ordinea corectă? Trecut, prezent şi viitor? Sau nu contează cum?

Să recunoaştem, conştiinţa-i frumoasă în toate nuanţele şi întrebările ei iar nouă, pentru că-i vie şi asortată, ne place tare mult iluzia phi, ceea ce n-aş spune cu mare convingere despre satisfacţia cercetătorilor în ale conştiinţei, cărora încă le mai dă nevralgii. Recapitulăm iluzia, un pic: licărire verde care dispare, imediat apare licărire roşie în dreapta, până când ceea ce ajungem să vedem curând nu este o succesiune de apariţii şi dispariţii concrete ale celor două puncte colorate, ci doar un singur punct verde care se deplasează cursiv de la stânga la dreapta şi care îşi schimbă culoarea din mers, pe traseu. De ce e iluzia atât de frumoasă şi pe-atât de nesuferită? Sigur o să vă  lămuriţi încercând să răspundeţi următoarelor întrebări (dar înainte de marea încercare, poate c-ar trebui să ne punem de acord asupra a ce e iluzia, să n-o confundăm cu altceva, cine ştie, poate chiar cu eroarea: iluzia e ceva care nu este aşa cum pare, în niciun caz nu e ceva care nu există):

Unu: cum se poate să vedem clar un punct verde modificându-şi culoarea în timp ce se îndreaptă spre punctul al doilea, câtă vreme acesta din urmă nici n-a apărut? Nu e anormal, nu-i prea devreme?

Doi: dacă-i musai să fim conştienţi de al doilea punct pentru ca prezentul culorii să funcţioneze, nu cumva pentru realitate e mult prea târziu, căci primul punct deja a dispărut?

Informaţia despre culoarea prezentă este procesată după cele două poziţii ale punctului pe traseu. Verde-stânga, roşu-dreapta, culoarea curgătoare care se schimbă undeva pe la mijloc. Adică trecut, prezent şi viitor, axa pe care se află, tot timpul, realitatea? (Eu v-am zis deja c-ar trebui să acordăm mai mare importanţă timpurilor verbale, poate că şi acolo gramatica e preocupată mai degrabă să creeze iluzia timpului în loc să-l măsoare.)

Să nu uitaţi ce-am povestit până acum, căci o să facem o pauză de relaxare (cum ne-am obişnuit, desigur, în articolele despre Libet – de ce oare?). O să vă rog să vă gâdilaţi (degeaba râdeţi, e un exerciţiu pe care l-am furat de la mai marii învăţaţi). N-o să reuşiţi (constatare ce-o să vă facă să vă tăvăliţi de râs cu-adevărat), pentru că este cu neputinţă să ne gâdilam singuri în aşa fel încât să obţinem efectul care se produce atunci când ne “ajută”, binevoitor, altcineva. Cunoscând că ne vom gâdila (căci unde-i ordin fizic, cu plăcere), creierul îşi va fixa rapid aşteptările faţă de ceea ce ştie că vom simţi, astfel că mâna noastră nu va produce episodul de râs aproape dramatic, pentru că senzaţia va fi redusă, din centrul de comandă, la modul simţitor, iată, cât se poate de practic.  Dacă însă ne va gâdila altcineva, creierul rămâne dintr-o dată descoperit în abilitatea sa predicţională referitoare la locul şi momentul senzaţiei devastatoare, iar şocul de gâdilat va fi pe măsură de mare. Dar dacă într-un experiment controlat amestecăm distincţia acţională? Gâdilat cu mâna personală asezonat şi sincronizat c-un braţ robotizat, adică dublă gâdileală.  (Braţul era reprezentat de o plăcuţă de plastic care se mişca de-a lungul palmei drepte, fiind controlată de mâna stângă a subiectului. Simplu, dar complicat, cert este că voluntarii se gâdilau tot singuri, ei personal şi prin reprezentant.) Ei bine, iată ce s-a constatat: când sincronizarea mişcărilor (directă şi indirectă) s-a alterat voit şi controlat iar braţul robotizat s-a pus pe întârziat (chiar şi cu două zecimi de secundă), senzaţia de gâdileală a fost mai puternică, iar cu cât a întârziat şi mai mult, senzaţia a explodat. Într-o astfel de acţiune destabilizatoare, creierul devine din ce în ce mai incapabil să lege acţiunea de senzaţie. Acţiunile liniare nu mai conduc, dintr-o dată, direct la consecinţele stăpânite, oarecum, prin anticipaţie. Gâdilarea manuală înseamnă acţiune urmată, imediat, de senzaţie. Dacă însă se interpun între cele două chiar şi câteva miimi de secundă, apar deja, în plan mental, îndoieli legate de iniţierea acţiunii prin mod propriu şi personal.

Am vorbit de timp pentru a ne gândi dacă el se deplasează într-o singură direcţie a realităţii şi dacă are aceeaşi culoare de exprimare, iar despre gâdilat pentru a vedea cum pot fi separate intenţia şi acţiunea şi cum poate fi slăbită convingerea că noi o controlăm pe cea din urmă atunci când intervine timpul întârziat, cu consecinţe serioase în planul existenţial.

Iar acum să ne întoarcem la Libet (de fapt, n-am fost departe deloc) şi să recapitulăm: observaţia fundamentală era aceea că există activitate cerebrală înainte ca noi să decidem acţiunea în mod conştient, conştiinţa apărând prea târziu pentru a-i putea acorda, cu surle şi trâmbiţe, statutul de declanşator al acţiunii voluntare. Mutăm acum consecinţele acţionale în plan moral-social, acolo unde demnitatea existenţelor noastre scrie reguli de orientare. Cu alte cuvinte, nu avem liber arbitru, fie el tăcut sau foarte gălăgios? Poate că, dacă n-ar fi fost un bun observator, chiar şi Libet ar fi putut accepta un asemenea crunt adevăr, însă pentru că luase cunoştinţă de faptul că la nivelul acţiunii voluntare unii dintre subiecţi recunoscuseră că renunţaseră la mişcarea “voită” imediat înainte ca ea să se producă şi mai ales pentru că era vizibilă, şi în acest caz, revolta electrică a celulelor, acel potenţial evocat (dar diferit prezentat, care apărea întocmai şi la timp, apoi cobora până spre zero şi dispărea cu aproximativ 200 de milisecunde înainte ca acţiunea să aibă loc), Libet a găsit conştiintei un nou rol, fundamental, la nivelul acţiunii voluntare: liberul arbitru îşi poate manifesta veto-ul final înainte de producerea acţiunii iniţiate în mod conştient. Adică nu ne putem ascunde, iresponsabili şi liniştiţi, în coteţe securizate moral, nu suntem animale nevinovate şi nici maşini automatizate, suntem şi vom rămâne responsabili pentru vieţile şi acţiunile noastre pentru că da, asta-i clar, nu ne putem împotrivi apariţiilor intenţiilor interne mai puţin onorabile, însă avem deplină putere şi timp suficient pentru a renunţa la planurile setate de acţionare. Conştiinţa nu poate iniţia acţiunea, dar o poate împiedica.

Liberă să nu spun “da”. În noi există permanent, funcţională,  pârghia unui veto absolut conştient, care ne plasează într-un alt plan al libertăţii trăirii, poate pe cel mai înalt: libertatea de a refuza. Creierul nostru se pregăteşte tot timpul să pună în practică intenţii pe care nu le avem, pe care le numim, destul de primar, impulsuri, şi care-s făcute să se ridice din planul cel fizic în cel superior-mental, nefiind deloc obligatoriu să ajungă în planul concret, acţional. Însă discuţia e lungă şi zona de abordare imensă, ceea ce rămâne de reţinut, pentru un articol pe site, este marea diferenţă calitativă între o conştiinţă morală care îţi spune ce poţi să faci şi aceea care îţi spune ce poţi avea impulsul să faci. (Revin la gramatică şi la limba mea dragă: dacă înţelegi cum funcţionează regulile de transformare ale cuvintelor şi îmbinarea lor în propoziţii, ai o şansă şi cu liberul arbitru.)

Conştiinţa, ca orice lucru serios, are nevoie de timp, pentru că liberul arbitru al ei operează prin intermediul selecţiei, nu al proiectării rapide. Conştiinţa, cunoscând adevărul că informaţia reprezintă putere, trebuie să ştie ce urmăreşte creierul pentru a-şi putea manifesta veto-ul. Conştiinţa are nevoie de timp. Foarte tehnic, de subliniat ar mai fi faptul că, în contrast cu viaţa obişnuită, normală, veto-urile apar cu frecvenţă mare numai în situaţii care nu sunt frecvente ele însele, atunci când, din varii motive de transformare existenţială, în lumea noastră interioară intră lumea de-afară, când ne pomenim, dintr-o dată, conştienţi şi responsabili de ceilalţi şi îi privim cu ochi interiori tocmai pentru că în ei ne vedem, dintr-o dată, chiar pe noi. Un veto conştient este un veto de care suntem conştienţi, altfel, zi după zi, în mod obişnuit, putem impune sute de lanţuri de vetouri inconştiente unor dorinţe şi impulsuri inconştiente, care nu au nimic de-a face cu conştiinţa. Conştiinţa e singura conştientă de pe Pământ. Ca să se vadă în Univers, conştiinţa are nevoie de timp.

Libet plusează argumentarea şi o împing şi eu, către Dumneavoastră: cum altfel ar funcţiona impulsurile reprimate ale lui Freud? Trebuie să existe un timp pentru reprimare (şi el chiar există), cum s-ar declanşa mecanismul dacă n-ar fi nicio diferenţă între impulsul de a acţiona şi acţiunea propriu-zisă? În rest, ştiu şi înţeleg că-i mai comodă o pravăleală pe canapeaua freudiană şi voi respecta veci-pururi nevoia de odihnă activă şi de siestă integratoare a multora, am însă senzaţia că pentru inconştient, ca şi pentru conştienţă, e mai bun taburetul psihologiei cognitive (un alt fel de a mobila si de a şedea), pentru că:

– unu: fiind mic şi îngust, pe el nu se mai poate aşeza şi altcineva;

– doi: eşti nevoit să ţii coloana dreaptă şi privirea înainte, nu în tavan, ceea ce echilibrează serios perspectiva;

– trei: despre pernuţele sub cap puse încă din viaţă deja m-am exprimat.

_______________________________________________________

Poate că, sub final, merge un exemplu, imposibil de pus în vreo rimă (exclus vreun haiku).

Uitaţi-vă la televizor, la opulenta nuntă borcească.

Ar fi putut să spună nu.

Aug 272011
 

Imi pare ca exista trei tipuri de efecte atunci cand un om are contact cu anxietatea mortii:

– fugi de mananci pamantul si iti continui existenta in acelasi fel, crezand mai cu putere in fiinte ori energii supranaturale salvatoare,

– te copleseste si “aluneci” in depresie cu ganduri de suicid (recomandabil sa cauti ajutor psihologic din partea unei persoane care metaforic fie spus “a murit fara a muri”),

– te transformi, nu intr-un varcolac sau intr-o fiinta angelica, nici in sensul in care iti creste o pereche de ochi noi, desi in sens symbolic e un adevar aici, si nici ca-ti creste I.Q-ul ori E.Q-ul.

Nu te transformi in sensul in care devii altcineva. Nu devii neaparat o persoana mai buna, mai iubitoare, desi nu cred ca este exclus, dar depinde de variabilele personalitatii.

Ce cred eu ca poate fi definitoriu si oarecum general valabil e ca transformarea aduce cu sine o perspectiva diferita asupra a ceea ce numim realitate care deriva din intelegerea mortii in primul rand ca renuntare. Renunti sa te strofoci, sa te lupti, sa te incordezi inutil, sa faci lucruri doar ca urmare a unui trebuie strain sinelui tau autentic (despre care stim ca e discontinuu, adica esti o colectie de euri, nu doar unul singur)

Renuntarea apare odata cu resemnificarea propriei existente. Din aceasta renuntare se iveste o pofta nebuneasca de viata, dar nu intelege eronat ca viata devine o distractie adolescentina de genul carpe diem. Pofta de viata la care fac referire este simplul fapt ca iti place ca esti viu, ca esti constient de sentimentul de a fi viu, ca esti ceea ce esti si ca lasi sa fie realitatea exact asa cum este. Metaforic, ai renuntat la a modela fum  sau la a scrie cu creta alba pe o tabla alba, ai renuntat sa te tragi de par ca sa creasca mai repede sau sa pastrezi aerul in piept ca sa ai pentru cand dormi, ai renuntat la efortul de a simti iubire, cand simti dezgust, la atitudinea apreciativa, desi iti vine sa critici, la dorinta nevrotica ca lumea sa fie cum crezi tu ca trebuie sa fie (cum iti imaginezi, cum te astepti fie constient, fie inconstient). Pe scurt, ai renuntat sa te opui curgerii spontane a vietii, a realitatii experientei din momentul prezent.

Resemnificarea existentei personale in raport cu moartea ca finitudine absoluta a vietii devine paradoxala. Resemnificarea inseamna a oferi un nou sens, un inteles unei experiente. O poveste de viata devine coerenta si acceptata ca parte din existenta unei persoane cand este clara si armonizata cu un tel din viitor.

S-a nimerit sa existi si ai devenit cineva(sinele, eul)- buletinul sau ID-ul tau de acces in Matrix sau in poveste, intr-o realitate iluzorie in timp ce simultan esti nimeni.

Insa existenta in realitate, iar acum ochii si urechile mari, NU ARE SENS. Nu exista nimic de inteles din propria viata. Absolut NIMIC.  Nu exista nimic pretios in faptul ca existi in raport cu moartea. Pretiozitatea ta are legatura pe de o parte cu imaginea ta in ochii tai si ai altora si cu structurile sociale. Iar pe de alta parte importanta (sau pretiozitatea) deriva din povestea sinelui tau desfasurata pe linia timpului. Doar in aceasta poveste la care participi poate exista SENS.

Cu tine ori fara tine, viata isi continua curgerea, noaptea si ziua vin una dupa alta, soarele rasare si apune, accidentele nefericite apar in continuare, pasarile canta, oamenii muncesc, iar unii mai si canta. Chiar daca TU nu existai pentru a aduce o schimbare sociala, politica, intelectuala, se putea intampla aproape cu certitudine ca altcineva mai devreme ori mai tarziu sa creeze si sa comunice acele idei inovatoare intr-un domeniu sau altul.

Cand cineva intelege cu toata pielea, pofta de viata vine de la sine, iar uneori si fericirea. Iar asta fara motivatii si teluri de atins, de implinit, de realizat. Dar nu in sensul in care proiectele, aspiratiile si dorintele personale dispar. Cum ar putea sa dispara? Esti doar o fiinta umana, nu una angelica (inchipuita!) ori un zombi. Atitudinea in raport cu ele este alta si anume: mai relaxata si uneori ludica.

Sentimentul constient de a fi VIU (de a simti viata curgand prin tine)  nu mai depinde de rezultatele tale. Nu mai cauti sa te simti viu, apeland la diverse distractii si placeri comerciale ori alergand dupa teluri marete. Te simti viu si asta e placut in sine. Orice altceva este ca un fel de bonus sau de adaos comercial la propriu si la figurat.

Doar imaginea ta (imaginea de sine) va fi raportata la aceste bonusuri. Iar in privinta asta poti fi relaxat. Nu e nimic real aici. Cu o imagine te poti juca asa cum te joci cu imagini in programul Photoshop. Cand stii asta (cu toata fiinta), experientele tale psihologice, subiective pot capata o nota de umor. (te amuzi, de exemplu, cand “te trezesti” ca te judeci aspru.). Te poti simti viu, plictisindu-te de moarte. Nu faci nimic, doar esti (existi) si te simti viu, iar asta e placut in sine. Pentru a evita orice ambiguitate, aceasta placere de a te simti viu nu iti tine de foame, nu te imbraca si nu te adaposteste dupa cum nici nu te fereste de evenimente nefericite.

Sentimentul constient de a fi viu creste din contactul cu moartea. Nu poti deveni constient de senzatia de viu decat daca ramai sufficient timp in contact cu spaima mortii (legea contrastului). Cu cat contempli moartea mai mult timp si lasi anxietatea sa patrunda in constiinta ta, cu atat sentimentul de viu creste si devine mai stabil. (Cred ca e necesar un antrenament al atentiei).

Aceeasi viata pe care o poti contempla in exterior curge si prin tine si devii constient de vibratia ei cand te focalizezi pe corp. Poti intelege cu toata fiinta (o intelegere insotita de o emotie de bucurie, liniste ori seninatate) procesul curgerii spontane a vietii supus implacabilei tendinte entropice, atunci cand eul dispare, cand acel “cineva” chipurile prins in corp dispare. Uneori, transformarea este brusca cu mari riscuri pentru integritatea psihologica a unui om.

Resemnificarea in termeni paradoxali consta in acceptarea lipsei de sens a vietii si asumarea unui sens personal de dragul jocului (esti in poveste!) sau din joaca la care s-a nimerit sa participi de la momentul nasterii pana acum si pana candva in viitor cand nu vei mai fi nicicand. Acest sens se naste din joaca (din poveste), iar tu poate il poti pune in cuvinte. Nu este ceva de cautat cu lumanarea, de intrebat la ghicitori, terapeuti si spirite inchipuite. Sensul se iveste spontan din chiar procesul existentei personale. Mai degraba il descoperi, dar fara eforturi, la fel cum un copil pe plaja afla ca poate modela nisipul umed si poate construi un castel pe care il poate impodobi cu scoici.

 Comentariile sunt închise pentru despre a muri fara a muri