Aug 192011
 

Motto (de înţeles altădată):

“I-a lăsat pe moştenitori să ia tot ce doresc – şi a rămas în viaţă.”

(Elias Canetti, “Provincia omului”)

Nu ştiu, zău, o recunosc cu toată sinceritatea, dacă moderarea morţii în viaţă este un act de serioasă şi profundă privire sau unul nedemn şi neclar, cu valenţe de linguşire. Vreau să-mi apropii moartea pentru că ştiu că voi muri într-o zi şi sper, aşadar, pentru bună purtare în faţa ei, la o atitudine favorizantă şi părtinitoare? Mă aştept ca astfel să nu mor de cancerul deja comun şi hilar ci, prin bunăvoinţa morţii chiar de mine sensibilizate, s-o sfârşesc în vreun fel mai obraznic, în timp ce îmi primesc nobelu’ sau chiar iubind, ce fericită banalitate!, doi bărbaţi şi jumătate? Conştientizarea morţii adevărate mă face mai bună sau doar mai prudentă? Chiar văd în ea o imensă normalitate sau o înţeleg ca pe un fel de nefirească dreptate? Simt în ea atâta potenţial de periculozitate încât contraatac, din timp, cu înţelegere şi fidelitate? Poate chiar sper, scriind cu dragoste despre ea – şi fiind, desigur, un caz special – să mă lase, de-a pururea omenirii, în binemeritata pace?

De fapt, acesta este un pseudo-articol despre noetică, mâzgălit pe o bancă, în parc, aşa cum o înţeleg eu, de felul meu mai eretică. Noetica morţii. Conştiinţa şi moartea, cele două mistere ce nu vor fi elucidate nicicând. Oricâtă dezvoltare, oricât progres, experienţa lor subiectivă va lăsa nepermise cunoaşterii adevăruri ce au schimbat deja faţa psihologiei rescrise (dacă am avea ochi potriviţi pentru a vedea, dacă ne-am plimba pe micile poteci deschise şi nu ne-am înghesui, cu ochii legaţi, pe marile bulevarde închise). Ceea ce noetica se străduieşte să engrameze în mentalul individual şi colectiv este schimbarea de perspectivă asupra conştiinţei şi, extind obraznic cuprinderea, chiar asupra morţii. Între timp, noi continuăm să învăţam că, precum stomacul secretă acid clorhidric (alături de pepsină şi alţi fosfaţi acizi), creierul produce conştiinţă (alături, desigur, de multe alte baze). Ni se spune mereu că, într-un ciclu firesc, viaţa stoarce din ea, într-un final pe cât de demn, pe-atât de idiot, moartea. Conştiinţa, ca şi moartea (printr-o extensie secretorie), sunt nişte biete, dar remarcabile epifenomene. Având drept focalizare experienţa subiectivă a gândirii, noetica încearcă să urce spre lumină nişte experienţe tulburătoare care au marcat cultura mai joasă, să-i spunem umană, mai mult decât au făcut-o asupra cunoaşterii ştiinţifice înalte, preconizând, optimist, schimbări şi modificări de atitudine obiectivă la nivelul abordării prin ştiinţă (a se vedea importanţa atitudinii specializate, psihologic-însoţitoare faţă de credinţa individuală în vindecare). Aţi observat că pentru viaţă, ca şi pentru bolile incurabile, toată lumea are un leac? Într-un fel mult mai decent, noetica vine şi spune: tu eşti cauza şi eşti şi creatorul. Adică privirea mea înspre interiorul doldora de resurse, conştiinţa mea de sine din mine face totul? Ce-ar fi să înţelegem că perspectiva corectă chiar arată aşa? Conştiinţa este fenomenul fundamental, tot restul e doar epifenomenul. Viaţa secretă moartea, nu invers, nu-i aşa? Poate c-ar trebui să răsturnăm privirile şi să admitem că, din perspectiva liniei, moartea este evenimentul fundamental, tot restul fiind deasupra, epi-existenţial. După mine, doar dacă înţelegi astfel moartea îţi poţi secreta continuu viaţa într-un asemenea mod încât totul să curgă, să decurgă şi chiar să se şi rupă interconectat. Tu eşti creatorul cauzei tale. Secretă-te tu, nu te lăsa secretat. Tu eşti moartea ta. Uită-te în tine şi lasă-te văzut de ea. Şi mai e ceva de făcut. Cred că pe lângă conştiinţa de sine, trebuie descoperită şi parcursă moartea de sine, acest proces evolutiv fundamental în care alegi să trăieşti altfel, mult mai interior şi mult mai în afară tocmai pentru că alegi să ştii şi să vezi în fiecare zi că poţi muri oricând, poate chiar mâine, în afara calculelor, a planurilor, a zodiilor şi a liniei vieţii din propria palmă, deconectat de tine, marele sine, ca şi de alte curgătoare şi esenţiale destine. Separi frica de laşitate. Alegi adevărul de fals.

… Despre moarte ca fenomen principal?

Despre moarte ca fapt foarte viu, cotidian?

În parc moare dimineaţa, viaţa vine cu mult cald.

Nu pot încheia altfel decât seinfeldian.

Orice-am zice, încă nu înţelegem moartea.

Dovada e că le punem morţilor noştri îmbrăcaţi pernuţe cu multe danteluţe.

N-am văzut niciun bărbat mort îngropat în tricou şi bermude.

N-am văzut nicio femeie moartă îngropată în dezabiéul ei preferat.

N-am văzut niciun copil mort îngropat în pijamaua cu multe răţuşte.

Costume sobre, obligatoriu cravate, taioare ţâfnoase sau rochii aproape vetuste.

Parcă ne trimitem morţii la multinaţională, la şedinţa anuală de bilanţ.

Revin cu întrebarea idioată: şi-atunci, dacă-i trimitem să stea ţepeni şi solemni, carevasazică drepţi, de ce le punem sub capete pernuţe satinate cu multe, multe danteluţe?

(Dacă-mi răspundeţi, în vreun plan orizontal: “ca să le fie pân-acolo drumul mai confortabil şi mai  uman”, atunci îmi cer mii de scuze că la asta nu m-am gândit şi da, aveţi mare dreptate, tradiţia şi nobleţea obligă, însă şi eu am voie să personalizez cu verticalitate, că de-aia-i loc în lume de-atâta libertate: în condiţiile astea, eu le voi pune morţilor mei pernuţele sub fund. La un moment dat, în mijlocul şedinţei de dare şi luare de seamă, chiar cred că îmi vor mulţumi profund.)

… Apropo de istorii şi de tradiţii, îmi voi da nişte restanţe în toamnă, aşa că în timpul în care mi-e uşor studiez din greu prin paturi sau prin parcuri. În Japonia antică, undeva prin insulele Hokkaido şi Honshu, ritualul funerar specific era mai pe gustul meu, ţin să îl împărtăşesc cu voi: era de preferat ca participanţii la înmormântare să aducă bani într-un plic funerar – nu m-am dumirit cum arăta acesta, în afară de faptul că era, cred, foarte negru – în loc de-un colorat aranjament floral.

… Mai gândiţi-vă, zic.

Se fură florile de pe morţi ceva de speriat, se tranzacţionează pe bursa neagră coroanele şutite precum ediţiile rare în anticariat.

Efemeridele florale ajung prea departe.

Cu nişte bani însă, rămasul în viaţă al mortului îşi poate cumpăra, mai aproape de lume, o carte.

Poate chiar una de psihologie.

(… mă refer la una vie.)

 Comentariile sunt închise pentru De ce să păzeşti nişte flori moarte în loc să nu ai grija unor bani?
Aug 052011
 

Organismele au obiceiul de a muri. Nu au viaţă veşnică. Dacă nu ar avea acest obicei, îţi imaginezi ce înghesuială ar fi? Iar la înghesuială iese tărăboi pentru spaţiu. Deşi într-un spaţiu infinit (considerand un univers infinit) şi colonizând alte planete poate ne-am descurca cu alocarea de spaţiu. Dar dacă universul e finit?  E clar că vieţile veşnice indiferent de natura lor, spirituale ori materiale, implică un univers infinit. Aşa că acel spirit al tău veşnic aflat pe calea evoluţiei presupune un univers care expansionează la nesfârşit.

Fiinţele umane (ori spirituale, presupunand ca exista) cu viaţă veşnică s-ar trezi în faţa unei uimitoare dileme: dacă am o veşnicie la dispoziţie de ce naiba m-aş apuca de ceva, de ce aş mai face orice? Ce rost are vreo experienţă (prin care eventual să evoluez) când am la dispoziţie o veşnicie? Ce plictiseală! Chiar dacă aş încerca orice în final m-aş plictisi… de moarte! Mi-aş dori să mor. Poţi încerca orice într-un timp şi spaţiu infinite (ori în universuri infinite ca număr) şi doar când ai chef. Însă, ce te-ar motiva?

Doar din perspectiva unei vieţi finite, îţi pare atractivă o viaţă veşnică, asta poate pentru că nu poţi experimenta decât unele posibilităţi. Însă din perspectiva unei vieţi eterne, îţi vei dori să poţi muri.

Moartea. Oare cum ţi-o reprezinţi? O reprezentare are loc în plan mental, dar de ce nu ai fi atent în jurul tău sau chiar la tine? Moartea e peste tot, se află sub nasul tău şi, dacă nu te-am convins, e chiar în pielea ta. Celulele epiteliale mor cu un anume ritm şi sunt înlocuite de altele, însă până la un moment dat când regenerarea are un ritm tot mai lent şi se opreşte. Funcţiile organismului se opresc şi ele. Frunzele se desprind din copac, iar altele le iau locul. Oameni care mor, iar alţii care se nasc. Nu există o antinomie moarte – viaţă, ci naşterea poate fi raportată la moarte.

Moartea se înfăşoară cu Viul. Nimic viu nu scapă de implacabila consecinţă a legii a doua din termodinamică. Nu rămane nimic acolo în tine ca o esenţă nesupusă schimbării care îşi va lua zborul la momentul morţii. Vrei să crezi în ea? E de înţeles. Negi şi eviţi moartea, când drumul vieţii se aşterne inaintea ta şi ai chef de a-l străbate. Însă încotro?

SENSUL VIEŢII NU EXISTĂ. Tu eşti parte a vieţii neseparată de legile ei decât prin iluzia unui sine. Acest sine iluzoriu crează un SENS la fel de iluzoriu. Sensul există în mintea ta, dar nu şi în realitate.

O iluzie este o amăgire a simţurilor. Este totuna cu a crede că mirosul unei fripturi îţi potoleşte foamea. Simţi mirosul şi crezi că este vorba de o friptură prin apropiere.

Oamenii se amăgesc crezând că trăiesc într-o lume cu sens şi că în existenţa lor microscopică sunt importanţi. Poate nu înţelegi consecinţele unei astfel iluzii. Să-ţi povestesc:

Ademenit de mirosul unei fripturi vei pleca în căutarea ei. Toată viaţa o poţi petrece căutând cu înverşunare friptura dorită. Această căutare devine SENSUL tău. Este imposibil de găsit, căci friptura a fost consumată deja de alţi oameni în propria lor bucătărie. Tu ai investit eforturi în această căutare şi nu poţi renunţa chiar dacă în prezent doar îţi re-prezinţi mirosul. Călătoria către friptura dorită şi visată continuă, dar nu fără suferinţă. Dorinţele şi recompensa anticipată (îţi oferă SENS existenţei) crează ataşamentele. Budismul a descoperit acest adevăr prin meditaţie, adevăr susţinut de cercetările în neuropsihologie care au identificat cele două sisteme responsabile: sistemul dopaminergic şi sistemul opioid.

Ceea ce tu poţi face pentru a evita suferinţa inutilă asociată ataşamentului (de friptura dorită) este de a-ţi găti propria mâncare, renunţand la mirosul fripturii şi căutarea ei. Când ai o dorinţă, observă realitatea şi dacă în realitate identifici posibilităţi REALE, treci la acţiune şi POATE îţi satisfaci dorinţa. Repet: POATE, căci Realitatea e o variabilă cu caracter imprevizibil.

Cum facem în mod obişnuit? Avem o dorinţă, visăm la ceva-ul ce ne-o implineşte şi pornim la a modela Realitatea pentru a obţine ceva-ul, recompensa dorită, care devine uneori un SENS. E totuna cu strădania prostească de a modela fum sau norii de pe cer.

Suferinţa inutilă este cea creată de această strădanie prostească. Suferinţa o vei întâlni oricum, pentru că realitatea e imprevizibilă şi supusă tendinţei entropice. Iar Realitatea nu poate fi controlată şi modelată. Te poţi strădui să îl faci pe el să te iubească aşa cum îţi doreşti. Încerci. Nu merge. Urmează să renunţi, să-i dai drumul şi să-ţi cauţi un partener potrivit. Dar nu, tu îţi spui: Poate reuşesc. Încă mai sper. Cu speranţa mai poţi petrece câţiva ani alături de un partener nepotrivit.

Viaţa ta are un capăt. Timpul tău este finit. Nefiind etern, devine preţios. La fel şi viaţa ta care urmează a se sfârşi. Vitalitatea ta este limitată. Timpul şi energia unui om sunt resurse preţioase. Devii responsabil de felul în care le cheltui. Într-un timp finit şi cu energie limitată nu prea poţi încerca multe. Câteva posibilităţi de experimentat şi atât, urmând să te decizi asupra felului în care vrei să trăieşti şi cu cine vrei să te însoţeşti în existenţa ta. O astfel de decizie vine uşor dintr-o stare de relaxare. Nu are de-a face cu încordarea termenului limită, cu un deadline: Trebuie să fac ceva cu viaţa mea. E scurtă! Nu trebuie ceva, pentru că viaţa nu are nevoie de ceva. Oamenii au nevoi şi dorinţe. Viaţa se întâmplă de la sine fără să-şi propună un scop sau ceva de obţinut. Nu tu îţi propui să respiri şi nici să-ţi recirculi sângele. E un proces spontan care se va încheia pentru tine (pentru sinele tău) undeva în viitor. Acceptând acest moment din viitor în prezent, te poţi relaxa şi poţi face ceva plăcut cu timpul şi energia ta finite. Iar de dragul jocului poţi numi asta SENS.

 Comentariile sunt închise pentru despre moarte şi iluzia sensului
Iul 242011
 

Am revăzut din întâmplare ieri câteva fragmente dintr-un interviu acordat de membrii formaţiei Nirvana după moartea prin sinucidere a lui Kurt Cobain în 1994.  În reportajul respectiv erau prezentate, printre altele, şi regretele altor colegi de breaslă. Ce am remarcat a fost graba cu care fiecare dintre cei intervievaţi judecau comportamentului sinucigaşului, afirmând cu o siguranţă frapantă în glas: „He had everyhing: a glorious career, a beautiful child, a nice wife (asta e maxim ce se poate spune despre Courtney Love : -)), money, fame, a big house, he was healthy. He had no reason to kill himself.” Continue reading »

Iul 132011
 

La cererea publicului iubitor de animale, sunt nevoită să-mi mobilizez broasca să alerge după iepurele cutanat şi să-l aducă în faţa Dumneavoastră, pentru a risipi suspiciunea că ar fi frate bun cu cârtiţa cheală, ce trăieşte cu 30 de ani mai mult decât soră-sa (considerată normală) şi e imună la cancer adică e, desigur, deja proverbială.

„Iepuraşul cutanat? Ce-i cu animalul ăsta pe capul nostru?”, am fost întrebată. „O figură de stil?” Ei, aş, metaforele mele nu-s atât de naturale, nu se hrănesc cu morcovi şi-n, plus, au urechile mult mai prăpădite, n-au în ele chestii de-astea, suprasenzoriale. (Partea grozavă e că se împerechează la fel.)

Iepurele ăsta are legătură cu fluxul conştiinţei, cu sentimentul conştiinţei. N-o să mă contraziceţi: conştiinţa pare continuă, întotdeauna conectată, vie, pulsatilă, atotcuprinzătoare şi răspunzătoare de toate gândurile noastre. Oare aceasta să fie realitatea noastră conştient-simţitoare? Conştiinţa să nu aibă ceea ce se cheamă selectivitate, e atentă tot timpul la tot şi la toate? Toată realitatea ce ne înconjoară se află în fluxul conştiinţei? Afara fluxului conştiinţei e altceva faţă de înăuntrul ei?

Vă rog acum, înainte de toate, pentru că aşa mi s-a spus că îndeobşte se face, fiind o metodă testată şi confirmată, să vă îndreptaţi atenţia către presiunea pe care dosul Dumneavoastră o exercită asupra scaunului pe care vă aflaţi. (Jay Ingram e tare simpatic, zice aşa: folosesc cuvântul „fund”, deşi soţia mea îl urăşte, pentru că atunci când am spus „fese” într-un editorial am fost luat în derâdere şi acuzat de pudoare; … acum observaţi, în sfârşit, lingvistic, de câtă fermă originalitate sunt în stare?) Aţi stat tot timpul pe scaun, senzorii de presiune ai pielii au generat constant fluxul informaţional specific înspre creier, însă până când nu nu vi s-a atras atenţia, nimic din acel lanţ de informaţie nu a pătruns în conştiinţă. Acum, la solicitarea mea, aveţi şi dos, aveţi şi scaun. (… zău dac-am vrut să sune aşa…)

Ştiu profesori, vreo doi, care îi întreabă pe studenţi în fiecare zi, de mai multe ori: „eşti conştient acum?” După o uşoară stare de confuzie („profu’ asta e dus… ce întrebare e asta? cum să nu fiu?”), autoexaminarea stării de conştienţă poate releva o extraordinară lume fluidă, ce curge lin, foarte lin, câtă vreme avem nevoie de-o întrebare ca să o auzim. Lumea asta curgătoare face parte din flux, din acelaşi flux? Oare nu cumva există mai multe fluxuri micuţe de conştienţă care sunt împinse de către actul de reflecţie să se verse în fluxul cel mare? Ne-ndoim cumva de starea de unic flux fundamental pentru că nu suntem tot timpul atenţi, iar când în sfârşit ajungem să gândim la ceea ce s-a trezit lângă noi, părând că înăuntru, într-un act de mare decenţă şi generozitate de plasare, ne pare doar că n-am fost conştienţi de asta până atunci, deşi noi chiar am fost?

… Dintr-o dată, în timp ce citiţi, deveniţi conştient de zgomotul ploii de-afară. Până în momentul „c” nu eraţi conştient de ea, atât de mult vă plăcea ce citeaţi, însă atunci când ploaia spartă pe pervaz v-a obligat la reflecţia existenţei sale, vi se pare, nu-i aşa?, că vă puteţi (re)aminti sunetul ei de dinainte de-a deveni o conştientă-ploaie-căzătoare. Citeaţi şi ploaia curgea. Dacă vă (re)amintiţi de ea, înseamnă că citeaţi şi ascultaţi, iar memoria Dumneavoastră se juca cu înregistrarea unor CD-uri de care n-aveaţi habar? Unde se afla ploaia atunci, întreb? În fluxul de conştiinţă sau ba? Dacă se afla în flux, deci conştientă, de ce aţi devenit conştienţi de ea doar atunci când un paragraf neatrăgător din fluxul principal v-a pus în contact direct? Cum să devină conştient ceva ce e deja conştient? Dacă se afla în afara fluxului (adică era inconştientă), ce s-a întâmplat cu ploaia atunci când şi-a relevat existenţa? Inconştientul a pătruns în conştient sau inconştientul a devenit conştient? Câte fluxuri ale conştiinţei sunt şi de ce consistenţă? Habar n-am. Îmi pun şi eu întrebări şi n-am răspunsuri la ele. Până una-alta, nici nu aş vrea; la cât de puţine ştiu acum, ele n-ar valora nici cât o buză de iepure.

… Iepure, da.

Experimentatorii au folosit „o maşină de atins”, însă merge şi cu un creion ascuţit. Dacă veţi întinde mâna şi vă veţi uita în altă parte în timp ce creionul atinge braţul, de cinci ori la încheietură, de trei ori la cot şi de două ori în zona umărului, la intervale identice şi cu o forţă egală, veţi avea surpriza să simţiţi nu cele trei serii de atingeri în trei locuri diferite, ci un iepuraş care aleargă sprinten pe braţ. Sunt convinsă că, atâta vreme cât nu zic „şoricel” sau „păianjen”, n-aveţi nimic împotrivă, ba chiar credeţi că-i un iepuraş drăgălaş. Deloc nu-i aşa, pentru că pune întrebări şi ne dă, cutanatul, tot fluxul de conştiinţă peste cap. Cum îşi dă seama creierul, ca să creeze această senzaţie, de locul în care se vor afla următoarele atingeri, în condiţiile în care acestea încă nu s-au produs? Numai încheiată rostirea cuvântului „iepure” vă plasează în situaţia privilegiată de a vă putea da seama de ce aţi auzit. Numai încheiată mişcarea vă veţi bucura că a fost o atingere erotică, nu o ciupitură barbară. Cum de ştie creierul să ducă iepuraşul spre umăr, deşi atingerea de pe cot încă nu s-a produs? Cine privilegiaza pe cine? Iepuraşul se lasă condus? Libet are ceva de spus?

Habar n-am. (Adica am, da’ nu suficient.) Îmi pun întrebări şi n-am răspunsuri la ele. Dar adorm, câteodată, cu ele şi asta da, valorează cât o lăbuţă de iepure.

***

(Vă mărturisesc, de multe ori mă gândesc că nu vă tratez cu consideraţia pe care o meritaţi, pentru că n-am ajuns să stăpânesc ceea ce vreau să vă spun. Nu ştiu ce să studiez mai întâi, sunt în cea mai mare dilemă a vieţii mele pre-profesionale şi nici timp nu-mi pare că mai am. Mă interesează moartea – niciodată nu a încetat să mă preocupe, dar am realizat cu tristeţe că în mulţi, cei mai mulţi, nu e încă încorporabilă, nici ca dat, nici ca dispută. Mă interesează conştiinţa, sincronizarea neuronală, microscopia fascinantă a gândirii, sensul nostru fundamental, atât de multe aş vrea să ştiu încât, în final, aproape descurajată, mă aşez pe jos şi mă las durută de povara unui prea puţin timp, nu timpul zilnic, timpul total.)

 Comentariile sunt închise pentru Iepuraşul cutanat, zis şi cutaneu, care umblă pe traseu
Iul 102011
 

… acu’,  nu ştiu ce să zic, ca vorbele mele să nu fie, cumva, prevestitoare. (… Da’ nu, nu sunt, n-au cum să fie, în jurul meu nici strop de Gică Clooney. Da’ nu disper, să ştiţi: universul îi va arăta, într-o zi, cu multe degeţele, că nu e el făcut doar pentru top-modele.)

Îmi doresc să nu mă lovească niciodată Parkinsonul, însă, dacă zarurile sunt cumva aruncate, atunci declar că sunt de acord să mi se umble în capul cel tare şi căpos,  însă numai dacă-i vreun Libet prin preajmă şi cugetă la fel de sănătos. (Câţiva nu-i iau teoriile în serios, poate că voi ajunge să n-o mai fac nici eu, cine ştie? Da’ de zis am zis şi aşa rămâne: îmi dau acordul ferm pentru deschidere.)

Palidotomie, talamotomie, desigur că ştiţi ce înseamnă, că doar şi la neurotransplant vă pricepeţi, după ce-aţi fumat deja, cu teoretice rotocoale (ohoo-hooo, da’ de când!), procedura electrostimulării cerebrale. (Neurotransplantul se experimentează, -tomiile de care vorbeam au apus cam demult, doar ici-colo se mai practică, mai degrabă în gând.)

S-o luăm altfel, ca să-nţeleg şi eu, că tare mi-e greu. Evoluţia a avut suficientă grijă de creierul nostru, câtă vreme l-a echipat cu un scut aşa de încăpăţânat şi de tare. Nu a permis să ne plouă sau să ne ningă în creier, nici măcar flori de cais n-a lăsat să-l atingă, până şi cu ciocanul musai de ceva străduinţă. Stimuli cu impulsuri electrice în cap, pe creier la vedere? Cum spuneam, mulţumesc frumos, încă nu, unii însă au avut parte deja, vă asigur.

De când se ştie, neurochirurgia deschide capete (la modul practic, chiar luminează minţi), aşa că prin anii ’60, pentru a veni în sprijinul bolnavilor de Parkinson şi pentru a lovi în tremuratul necontrolat al acestora, a imaginat şi pus în practică metodele menţionate mai sus (anacronice acum faţă de modernul neurotransplant, căruia îi dorim viaţă lungă), adică a spart învelişul cranian (… fie, treacă de la mine, sensibiloşii să citească „a deschis”) şi a introdus în creier un dispozitiv care n-avea altă treabă decât să se-ncălzească. Când temperatura ajungea la 60 de grade, celulele nervoase avute în vedere erau distruse, diminuându-se astfel tremuratul necontrolat şi durerile cronice aferente. (Înţelegeţi, sper, că am condensat la maximum informaţiile, căci, după documentare, creierul meu, în totalitate, fără pic de electrozi în ajutor, e-n ceea ce se cheamă „vâlvătaie”.)

Bertram Feinstein, unul dintre neurochirurgii familiarizaţi cu practicarea acestui tip de intervenţie, prieten bun cu Libet, i-a dat voie acestuia să-l asiste. (… Eu zic, dacă ajungeţi cumva în vreo sală de operaţii, să deschideţi bine ochii – … mă rog… n-am găsit altă rimă… –  la cine se mai află acolo, zău dacă mai cred că în zilele noastre cercetătorii sunt la fel de angajaţi şi de morali, chiar faţă de ficaţi sau premolari.) Dar pentru că Libet (pornind, desigur, de la verificatul principiu „dă-mi un deget ca să-ţi iau tot creierul”) a vrut să afle ce şi cum ar trebui să acţioneze asupra acestuia pentru ca pacientul să poată declara:  da, pot simţi asta, a aplicat organului etalat în toată splendoarea scurte şocuri electrice. (Cutremuraţi-vă, dar o faceţi degeaba: pacienţii erau complet conştienţi  – nu doar pentru Libet, ci şi pentru operaţia parkinsoniană în sine. Să mai precizez că nu i-a durut nimic, n-au sângerat şi, s-ar părea, nici nu le-a părut rău că şi-au dat acordul, căci au făcut-o? Cortexul e cam nesimţitor, să ştiţi, aşa că orice fel de stimulare a sa este proiectată asupra corpului. ) … Bine-bine, o să ziceţi, da’ un şoarece, un crocodil, o bufniţă, nu era mai etic, principial,  mai „omenesc” pentru cercetare? Creier deschis, creier încins, om perfect conştient, zău aşa … Păi nu, a dat Libet din cap, ne-ncurcă ceva la minunatele animale, se cheamă „întrebări şi răspunsuri esenţiale”. (Cum ar veni, animăluţele, drăguţele, nu pot ajunge, nici măcar în grup solidar,  în finala lui „Vreau să fiu miliardar.”)

Creierul văzut şi dinăuntru, şi din afară. Înregistrare obiectivă şi percepere subiectivă. Faină treabă.

Despre electrostimulare am mai învăţat şi noi câte ceva şi am avut în faţă, măcar o dată, la neuropsihologie, harta fizico-cerebrală. (Wilder Penfield, alt frumos nebun, care a identificat, în urma un studiu de proporţii, ce arie a cortexului corespunde fiecărei părţi a corpului). Fiecare zonă din cortex cartează senzaţii după locurile lor de origine. Mai exact, descărcări de impulsuri nervoase arată că v-am pişcat foarte tare de nas (ei, cum să nu?), însă recunoaşterea ca atare (validarea acţiunii mele îngrozitoare) se face atunci când ele ajung în regiunea cortexului somato-senzorial responsabilă de nas. Inversul este la fel de valabil: atunci când zona responsabilă cu nasul este stimulată direct din cortex (deşi mă aflu permanent în capul Dumneavoastră, jur că acţiuni directe nu am prestat!), senzaţia resimţită este, cum altfel?, o pişcăturică pe nas. Aşadar, fie că năvăleşte peste ele o experienţă senzorială, fie că vine o stimulare electrică, activitatea  celulelor nervoase din cortex este aceeaşi, creierul neputând să facă diferenţa între înţepătura din deget şi un curent electric aplicat lui însuşi (dacă, desigur, stimularea electrică se face exact în centrul care este responsabil de intepaturile pielii). … Ştiu ce ziceţi, m-am prins: „Frate, creieru’ ăsta-i cam tont.”

… Pân-aici clar, nu-i aşa? Câtă vreme chiar şi lui Libet i-a fost, zic să continuăm. Liber deci, a spus cercetătorul, să punem faţă în faţă conştienţa pacientului în cazul unei atingeri fizice reale cu conştienţa aferentă stimulării zonei corespunzătoare din creier.

Până să intrăm în detalii, vă las să vă imaginaţi, întru o binemeritată relaxare (pacienţii, nu uitaţi, erau pe deplin conştienţi):

Benjamin Libet: „Bună ziua, stimabilul meu domn.”

Pacientul: „Vă salut tremurând profund neuronal, Maestre.”

Benjamin Libet: „Aveţi un creier foarte frumos.”

Pacientul:„… Vaaaai, Maestre, mulţumesc tare… (… Nu-nu, lăsaţi, nu vă deranjaţi, nu doresc o oglindă, nici măcar o oglinjoară.)  Da’ ce mi-ar fi plăcut să-l văd şi eu pe-al Dumneavoastră!… Creier de cercetător, eheeei, altă scoarţă!… Inteligenţă creatoare… Poate data viitoare?!…”

(… chiar n-aş avea de ce să nu-i cred pe cei care povestesc că atunci când Libet a fost întrebat dacă nu i se pare că maniera asta de a practica ştiinţa e suficient de lugubră – dacă nu cea mai cea dintre toate -, acesta a răspuns că dimpotrivă, pacienţii au fost de-a dreptul încântaţi că au parte de puţin divertisment în timpul tratamentului. Personal, voi încerca să abordez la fel situaţia la următorul consult ginecologic, în poziţia preferată, recomand bărbaţilor exact acelaşi lucru – nu pe dos – , în condiţiile drăgălaşului şi reconfortantului tuşeu de prostată.)

Aşadar, prima fază: o mână atinsă,  apoi o atingere electrodică în zona din cortex responsabilă cu semnalarea atingerii. În ambele cazuri, o întârziere de jumătate de secundă înainte ca pacientul să fie conştient de senzaţie.  Cu adevărat importantă a fost întârzierea (despre care Libet ştia deja, de câţiva ani), dar am putea preciza (mai ales pentru a nuanţa adevărul istorico-fizic prezentat, oarecum jucăuş, într-un paragraf de mai sus) că senzaţiile au fost, întrucâtva, diferite: cortexul stimulat a produs o senzaţie nu foarte precis localizată, de o calitate (să-i zicem) mai slabă, care nu apărea şi nici nu dispărea la fel de brusc, comparativ cu cea reală. (Deci da, dacă vreţi senzaţii cu adevărat tari şi credeţi că vă pot ajuta, oferiţi-mi nasul Dumneavoastră, nu cortexul.)

A două fază: Libet a atins creierul în locul responsabil de senzaţiile mâinii dreapte, a lăsat să treacă 200 de milisecunde şi apoi a atins mâna stângă (chiar mâna stângă). Ce mână a fost atinsă prima? Ce zice pacientul? Nu-i aşa că nu poate fi păcălit, că avansul de 200 de milisecunde îi este suficient cortexului ca să declare, sus şi tare, că a devenit conştient în primul rând de atingerea mâinii drepte, că doar a fost  prima, chiar dacă via cortex? Ba bine că nu. Pe deplin responsabili, pacienţii au susţinut, deloc mai jos sau mai moale, că prima oară le-a fost atinsă mână stângă, cea cu atingerea „reală”.

Adică senzaţia mâinii stângi, a doua la start, a câştigat cursa spre conştienţă, cum pălăria cortexului meu să se-ntample aşa ceva?! Păi n-am stabilit că cele două tipuri de stimulări au aceeaşi valoare a timpului de conştientizare? Cum să suprimi, dacă nu mişeleşte, secundele clare de activitate neuronală ale celeilalte senzaţii, ca să ajungi tu prima? Eşti, tu, senzaţie-mână-stânga, atât de tare? A dat-o-n bară experimentatorul? Nicidecum. Procedural, Libet n-a ratat nicio secvenţă de tehnică, întârzierea de jumătate de secundă era deja o evidenţă, experimentul fusese adaptat ca la carte, cum să explici, totuşi, astfel de rezultate? În fond, chiar şi Libet se aştepta să demonstreze că acea întârziere de jumătate de secundă era o realitate (aceeaşi realitate)  înainte ca orice fel de stimulare să fie conştientizată, indiferent de unde ar proveni: din atingere reală sau din stimulare „nenaturală”, cortex-electrodică. Na belea. Să-şi modifice Libet teoria? Avea în spate ani de experimente şi rezultate. Avea timpul de partea lui, avea bucata lui de secundă. Să-şi lărgească teoria? Bine că da.

(Ştiţi, despre Libet se zice că-i enervant de-a dreptul pentru că, deşi intens controversată, explicaţia lui a rămas, până astăzi, în picioare.) Pentru a da sens acestui experiment, Libet ne îndrumă să presupunem că atingerea mâinii stângi a părut doar că a câştigat cursa, deşi a rămas tot timpul în urma poziţiei atingerii electrodice a  creierului, doar ca acesta – creierul –  a devansat senzaţia, adică a şters întârzierea de o jumătate de secundă aferentă atingerii reale. … Ştiu ce ziceţi, m-am prins: „Frate, creieru’ ăsta-i cam nărod şi, pe deasupra, mai e şi mişel.”

Da’ ce de ce? Pentru că n-a şters jumătatea de secundă şi în cazul stimulării prin el? Mda, ar trebui să fii, într-adevăr, cam netot încât să ceri ca ceva atât de nenatural ca o stimulare electrodică a cortexului  să aibă parte, pe picior de egalitate cu naturalul, de o asemenea editare metodică. Creierul ăsta, care nu-i prost degeaba, a decretat, iacătă, plin de bun simţ (re)constructiv: numai o stimulare reală a simţurilor este manipulată în timpul subiectiv.

… Da, ştiu ce ziceţi, m-am prins: „Frate, creieru’ ăsta-i cam deştept.”

Cum şi de ce? Hai să vedem.

Recapitulând un pic (ştiu că voi aţi înţeles, eu sunt cea care are nevoie): orice stimul trebuie să dureze îndeajuns pentru a se înregistra în conştiinţă. Prea scurt, nici nu ştim că există. (Ar merita să discutăm, într-o altă întâlnire, despre percepţia subliminală.) Lung (adică suficient): belea cu jumătatea de secundă. Conştiinţa, zic experimentele, rămâne în urma realului. Da’ noi de ce nu ne putem da seama de asta, de ce-am avut nevoie să se nască Libet, de ce nu ne-am fost suficienţi prin însăşi naşterea noastră? De ce, la nivelul conştiintei, nu simţim nicio întârziere? De ce suntem atât de siguri că totul se-ntâmplă acum, atât pişcătura cât şi validarea existenţei sale? Pentru că ne ajută creierul, de-aia, da-da, creierul ăla tont-nărod-mişel-deştept şi, pe deasupra, bun ceasornicar. Creierul face o antedatare subiectivă, pentru a oferi senzaţia de conştienţă imediată. Creierul, dragul de el, ne dă timp să percepem. (Peste tot, în jur, în viaţa reală, numai hoţi şi criminali de timp. Creierul ni-l oferă pe tavă.) Este adevărat, durează ceva până aducem înăuntru ce e în afară, însă creierul reaşează experienţa, astfel încât să percepem lumea – atingere şi strigăt – la timpul potrivit. Da’ cum de ştie creierul unde în spatele timpului să plaseze senzaţia? E-atât de uşor s-o dea în bălării de adecvare conştiento-neuronală! Dacă ar face-o prea puţin, am simţi atingerile înainte ca ele să se întâmple. Dacă ar face-o prea mult, le-am simţi mult după ce-ar fi fost produse.

Reaşezarea corectă se face prin folosirea potenţialelor evocate. Atunci când apare stimulul, la nivelul creierului se produce un efect imediat,  acest potenţial evocat (vizibil clar pe encefalogramă), care este folosit drept punct până la care ceasul conştiinţei este dat înapoi. Mai sus, am spus cam aşa:  „numai o stimulare reală a simţurilor este manipulată în timpul subiectiv”. Nu băteam câmpii, pentru că doar în acest caz, doar pentru că există potenţial evocat, reuşeşte scamatoria. Când creierul este atins cu un electrod nu se crează niciun potenţial evocat, iată de ce, în „cazul” prezentat, senzaţie mână dreaptă versus senzaţie mână stângă, nu a existat decât un singur timp de devansat, acela al mâinii stângi, adică al atingerii reale. De ce e aşa? Nu ştiu dacă veţi accepta, însă eu cred că în lumea asta, fie ea neuronală, există, liberă dar îngrădită, o zonă de decenţă trans-existenţială. Nu există potenţial evocat, deci nu există devansare, pentru că atingerea creierului cu electrozi nu face parte deloc din normalul existenţei noastre cerebral-planetare.

***

Scrisul disciplinează mintea, spune un site căruia nu i s-a făcut niciun fel de publicitate şi nici nu a fost încă lansat. Să nu-ndrăzniţi cumva să ziceţi că nu am încercat.

 Comentariile sunt închise pentru Lasă-mi vârful nasului în pace, altfel pun pe tine, imediat, iepuraşul cutanat!  Etichetate cu: