Sep 172011
 

Am scris cateva articole despre moarte, nimic si sens postate pe acest site si pe blogul meu cu intentia de disemina cateva idei, de altfel simple pentru cine are urechi sa auda, care ar putea aproape schimba viata personala, mai precis atitudinea in raport cu experientele personale. Sunt idei care nu au nimic mistic si se vor in intentia mea sa fie cat mai aproape de adevaruri sustinute de dovezi concrete din partea stiintei si intemeiate logic si rational.

Aceasta schimbare in atitudinea raportata la propria existenta personala nu are nimic miraculos in sens esoteric. Ca si imagine sugestiva e ca si cum renunti la bolovanul pe care-l porti in spate de la o varsta mica fara a sti de el. Cari un bolovan in spate si urci muntele catre varf ca in mitul lui Sisif. Motiv pentru care asa iti pare firesc sa fie alcatuita lumea din jurul tau si propria ta viata. Iar aceasta e viata ta – cataratul pe munte, purtand un bolovan in carca, realitatea in care te misti, in care respiri, in care (foarte important) crezi cu tarie si pe care cauti inconstient sa ti-o validezi. Ceea ce este grozav de simplu, pentru ca cei mai multi din jurul tau respira aceeasi realitate. Pestele din balta nu stie de lumea aerului. Dar ar putea afla si poate ii va creste o serie de aripioare potrivite pentru a explora lumea aflata deasupra apei.

Viata este o INTAMPLARE.

Viata nu are un PLAN si un SCOP

Viata se DEZVOLTA SPONTAN in milioane de ani in conditii favorabile.

Omul e o parte neseparata de Viata aparuta pe aceasta planeta.

In aceasta lume Omul poate deveni Creator de Sens.

In realitate exista supravietuire si reproducere conform programarii genetice. Sa judeci aceasta realitate a vietii ca fiind buna ori rea mi se pare prostesc si intr-o dispozitie vesela as spune caraghios.

In aceasta Realitate apar intamplari evaluate subiectiv ca fiind fericite, placute ori nefericite sau neplacute. Dar sunt doar intamplari din procesul curgator al vietii. Existam intr-o lume a sanselor mai mari ori mai mici. O lume probabilistica, daca vrei. Mai aproape de adevar este sa credem ca exista sanse mari (foarte mari!) ca soarele sa apuna sau sa rasara. Iar la fel de bine sa credem cu sanse mari ca maine vom fi in viata daca un asteroid nu a intrat cumva pe o traiectorie de coliziune cu pamantul.

Cand intelegem ca traim intr-o lume a sanselor si ca viata e finita comoditatea si lenea aproape ca dispar. Cred ca vei dori sa te cunosti pentru a sti pentru care anume dorinte merita sa investesti timpul si energia ta finite. Vei actiona si vei pretui fiecare clipa si, mai mult, vei respecta timpul unui alt om, dar si propria sa viata. Iar asta pentru ca pur si simplu nu vei avea timp sa-l judeci pentru cum isi face viata. Iar daca felul unui om de a trai genereaza consecinte dureroase pentru tine in mod repetat, vei lua masuri urgente, caci timpul trece.

In acest fel, cred ca vei cauta sa iti alegi cu grija activitatile cotidiene pe cat posibil in limitele unor constrangeri obiective care nu depind de tine. In acest fel, cred ca vei cauta cu atentie si discernamant cu cine te insotesti in propria existenta. Vei selecta precaut persoanele care-ti ies in cale. Merita cred eu sa facem eforturi ca sa traim impreuna cat mai armonios posibil si sa eliminam sau sa reducem sansele suferintei. Dar asta nu din constrangere, obligatie, negare provenite de multe ori dintr-o moralitate dubioasa, ci din grija si responsabilitate pentru propria existenta si din respect pentru existenta celuilalt.

Fara duhuri, spirite, entitati astrale, energii spirituale si tot felul de zei (conform orientarii religioase, desi exista unii inchipuiti in carne si oase care ne flutura pe la nas ideologii si doctrine) care promit viata de apoi, fericirea si alte favoruri celor smeriti, cred ca un om poate deveni o fiinta libera pe cat posibil in conditiile limitarilor sociale in privinta propriei vieti. Constiinta responsabilitatii propriilor decizii si actiuni se poate extinde si cred ca nu are nimic de-a face cu moralitatea intemeiata pe valori si repere suspecte si indoielnice. Daca asezam in centrul existentei (constiente!) relatiile cu alti oameni si legatura noastra profunda cu mediul natural, nu cred ca mai avem nevoie de alte valori. Daca adaugam la aceasta intentia de a trai si coabita cat mai placut si poate cat mai util comunitatii, grupului din care facem parte, traind astfel sentimentul inaltator de a duce o viata plina cu sens, cred ca putem renunta fara griji la protectia divina inchipuita si la alte valori derivate din aceasta credinta, dar putem renunta si la alte obiceiuri fabricate artificial de o societate centrata pe consum.

Relatia dintre eu si tu poate deveni o parte din NOI, iar acest NOI poate lua dimensiuni tot mai mari de la familie, microgrup, grup, comunitate, natiune la umanitate. Fiecare om ar putea aduce o contributie la acest NOI indiferent de marime, ceea ce s-ar putea numi a trai cu sens. Un fapt care s-ar putea intampla nu din constrangere, nu din obligatii morale, nu din necesitati biologice si sociale! E ceva ce s-ar petrece de la sine sau ceva ce vine aproape spontan din propria fiinta si care iti face placere nu in virtutea unei recompense (recunoastere, statut social, venituri si favoruri materiale), ci  din insasi actiunea in sine.

O utopie? Crezi cumva ca Newton a dedus legile mecanicii din obligatie? Sau ca Euclid a dezvoltat o geometrie valabila si astazi ca sa obtina recunoastere sociala? Exemplele pot continua.

Nu cred ca exista sens fara pasiune. Si nu cred ca exista sens acolo unde nu exista ratiune. Nu cred ca exista un sens de unul singur intr-un fel de existenta schizoida. Chiar si calugarul plecat sa mediteze in creierii muntilor, va cobori la un moment dat pentru a impartasi din cunoasterea lui. Daca sensul pe care ti-l creezi nu are legatura cu NOI, adica cu noi ceilalti, acesta nu e sens. E doar fantasmagorie.

Dar nu-mi doresc sa intelegi ca o existenta cu sens devine o obligatie. Poti trai fara sens. Iar unii traiesc bine. Insa, daca ai ajuns sa te intrebi “ce sens are ceea ce fac?” sau “ce sens are viata?” e momentul sa iei masuri, adica sa observi “jocul” si sa reflectezi asupra vietii si mortii. Si, nu in ultimul rand, sa cauti a te cunoaste si sa indraznesti a experimenta. Nimeni nu poate deveni Creator de Sens fara sa experimenteze, fara sa indrazneasca un fel diferit de trai si de a reflecta la propria existenta. Dar am o rugaminte in cazul in care te pui pe treaba: Nu te incorda prea tare. Fa-o din joaca! Aminteste-ti ca nimic nu are sens.

 Comentariile sunt închise pentru „That’s one small step for a man, one giant leap for mankind”
Sep 052011
 

Daca stai si reflectezi la moarte, oare nu-ti vine in minte nimicul? Nu neaparat, intrucat depinde de convingerile fiecaruia. Daca cineva crede in viata de apoi, atunci moartea pentru el reprezinta o poarta prin care sufletul trece dincolo, intr-o alta lume. Nu exista dovezi in acest sens in afara marturiilor subiective ale celor care au trait experiente in apropierea mortii sau near death experiences. Astfel de experiente au cateva caracteristici comune: tunelul de lumina, persoanele dragi, stralucirea puternica de la capatul tunelului, uneori o fiinta divina cu rol de indrumator, alteori starea de decorporalizare (cand corpul e perceput din exterior) si un sentiment intens de pace si liniste.

Dupa moarte e nimic, pentru ca ce altceva mai poate fi din momentul in care constiinta se stinge la momentul mortii complete (pentru a diferentia de experienta mortii clinice)?

Nimicul ori viata de apoi? Te poti impaca cu nimicul sau sa-I spunem nonexistenta? Sa fi aparut Universul din nimic? Conform stiintei nimicul reprezinta fundamental realitatea (pe nivelul cuantic).

Nimicul genereaza neliniste si poate un pic de fascinatie pentru unii mai curiosi si mai curajosi. Raportata la nelinistea nimicului continuarea vietii dupa moarte e linistitoare, pentru ca de fapt nu exista decat o moarte a corpului fizic ceea ce seamana cu renuntarea la haine, urmand sa iti iei altele.

Nimic ori viata de dincolo sunt versiuni ale reprezentarii mortii in functie de convingerile personale: esti in tabara dualista in care crezi intr-o esenta (suflet, spirit, corp astral) care se desprinde de corp sau faci parte din tabara materialist-emergenta, in care mintea si constiinta sunt proprietati emergente din complexitatea neurofunctionala.

Gasesc o analogie intre reprezentarile asupra mortii si tiparul somn-veghe. Asa cum ne fura somnul ne fura si moartea. Doar ca din somn, suntem convinsi ca urmeaza sa ne trezim. Poti fi sigur de asta? Se poate intampla sa nu te mai trezesti. Cu toate astea, mai nimeni nu se culca cu astfel de gand in minte. Ma culc si sunt sigur ca maine ma trezesc, adica nu voi muri in timpul somnului. In realitate, certitudinea trezirii nu e o certitudine, ci doar o posibilitate cu sanse mari de realizare. Dar fiind un tipar verificat, a devenit pentru mintile noastre o certitudine. Sa fi contribuit oare acest tipar la conceptia vietii de dupa moarte? Viata ca stare de veghe si moartea ca somn din care te trezesti doar ca intr-o alta lume? Poate ca oamenii, observand tiparul somn-veghe verificat si de la natura dat, le-a parut plauzibil si de la sine inteles ca asa se intampla si in cazul vietii si mortii. Cand mori e ca si cum te culci, urmand sa te trezesti, adica sa ramai in viata, doar ca intr-o alta forma, cea spirituala.

Cand ne asezam in pat ca sa adormim e ca si cum urmeaza sa murim. Eul urmeaza sa dispara odata cu trecerea din starea de veghe la cea de somn. In timpul somnului profund toate activitatile corpului sunt incetinite, iar simtul sinelui nu exista. Desi, daca cineva te trezeste, tu iti reamintesti de tine. Intr-un fel, trezirea din somn este o reinviere a eului. Cand dormi dispari, iar cand te trezesti apari. Se mai intampla in vis sa iti reamintesti de tine, doar ca aici joci in filme. Esti mai degraba ca un actor, iar cateodata filmul (din vis) pare extrem de real. De asemenea, filmul (din starea de veghe) este extrem de real nu doar pentru noi doi, tu care citesti si eu care scriu, ci pentru toti, pentru ca noi toti impartasim aceleasi “decoruri”. Aceleasi tipare si conventii exista pentru toti. Filmul este colectiv. Apar doar unele diferente in interpretarea unor scene particulare din derularea filmului cum ar fi in exemplul urmator: ea se plimba prin parc si are lacrimi in ochi. Tu crezi ca tocmai s-a despartit de iubitul ei, insa ea plange, pentru ca picat un examen.

Acolo unde exista moartea nu exista un eu care sa evalueze experienta mortii proprii la fel cum atunci cand adormi nu exista un Eu care sa constate starea de somn. Eul este inspaimantat de moarte, pe de-o parte pentru ca nu o intelege si nu o accepta ca final din ritmul vietii si pe de alta parte, pentru ca e amagit de iluzia propriei continuitati: sunt azi, voi fi maine, saptamana viitoare, dar si in viitorul indepartat, iar cand voi muri o parte din mine va continua sa existe sub alta forma, cea imateriala.

Nu cred ca cineva poate avea o intelegere profunda asupra vietii daca nu mediteaza asupra mortii. Nicio alta fiinta de pe aceasta planeta nu isi face griji si nici nu e infricosata de moarte. Nicio alta specie nu problematizeaza sin u reflecteaza la propria conditie de existenta. Nu dispun de minti capabile de intelegere si reflectie. Orice alta fiinta mai putin omul traieste in prezent. Partea de umbra a aparitiei constiintei de sine consta in iesirea din momentul aici si acum, in separarea de experienta prezentului. Eul moare in momentul prezent si la fel se intampla atunci cand o activitate ne captizeaza. Ne contopim cu experienta in derulare si aproape ca simtul sinelui (eul) dispare. Curgerea prezentului experiential anuleaza existenta unui eu. Intr-un fel e ca si cum esti “furat” de experienta din aici si acum.

Unde este Eu este frica de moarte constientizata sau nu. Motiv pentru care orice om se teme mai mult sau mai putin de moarte. Intrebarea care se naste de aici este cum te confrunti cu anxietatea mortii?

Daca esti o persoana care crede intr-o fiinta divina (ori energii divine) te-ai scos! I-ai pasat problema acestei fiinte divine care va avea grija sa te fereasca de necazuri si sa te treaca pragul dincolo asta daca nu-si baga coada incornoratul. Din aceasta perspective puterea suprema a lui Dumnezeu devine limitata ori Dumnezeu face dovada de sadism, oferind prin neinterventie libertate de actiune Satanei. Te poti gandi cu usurinta ca cei doi sunt parteneri intr-o conspiratie cosmica a suferintei umane. Astfel, grija divina devine iluzorie si amagitoare. Dar, incurcate-s caile Domnului si de neinteles pentru o minte rationala.

Dar daca esti o persoana care crede in finitudinea vietii si nimicul mortii? Cum iti poti  reprezenta nimicul? Cu ce anume il asociezi? Personal, asociez nimicul cu o liniste absoluta. Cred ca este linistea unei minti fara ganduri odata ce eul a disparut. Se poate intampla atunci cand contempli frumusetea ori cand meditezi spre exemplu, asupra mortii . In astfel de momente poti deveni nimeni pentru ca tot ce a mai ramas este nimicul. Fara Eu esti nimeni/nimicul sau totul! Meditatia asupra mortii poate fi o metoda de coping cu anxietatea mortii. Desi poate nu ma vei crede, este o metoda accesibila oricui care isi da voie sa intre in contact constient cu moartea. Moartea e peste tot, la tot pasul si chiar sub ochii tai viata inceteaza si in acelasi timp isi continua curgerea. Sosirea toamnei e un prilej nimerit pentru o astfel de contemplare. Poti observa caderea frunzelor. Daca iti pare ca nu are nimic de-a face cu moartea atunci te invit sa iti observi o batatura, un loc evident in care celulele epiteliale mor. Poate nu e suficient asa ca trecem la nivelul urmator, cel psihologic: o persoana draga care a disparut din viata ta, fie a plecat, fie a murit. O astfel de persoana a ocupat un loc in viata ta, iar acum a ramas doar un gol asociat durerii despartirii. Cineva a fost prezent in viata ta, iar acum nu mai este. E doar nimic, un nimic dureros. El sau ea acum nu mai exista. Locul ocupat (in plan mental) a devenit gol. In planul fizic nu mai este. E doar nimic. Nu e usor de acceptat, dar nici imposibil. E naturala o perioada de doliu in care te separi de o imagine si accepti nimicul ramas. E ca o moarte. Renunti la o imagine (e de dorit, altfel riscam si alte necazuri), pentru ca ea, persoana draga, nu mai exista in realitatea fizica. Astfel, cauti sa accepti moartea ei din spatiul mental personal ceea ce e totuna cu a afirma ca o parte din tine moare. Ce ramane? Nimic. Acest nimic va fi umplut cu o amintire. O amintire care acum nu-ti mai tulbura viata. Asa cred ca stau lucrurile in aceasta privinta. Mai intai, e acceptarea nimicului acolo unde a fost cineva, apoi urmeaza amintirile (ce nu-ti mai dezechilibreaza viata) care umplu acest nimic. Acesta imi pare a fi un travaliu de doliu finalizat. Uneori se intampla de la sine, alteori e necesara asistenta psihologica; o persoana care sa fie prezenta cu tine si disponibila sa te insoteasca in acest travaliu.

Nimicul ne este tovaras de drum. Dar nu nimicul este moartea. Experienta mortii face loc nimicului ( il face “vizibil” constiintei) care a fost dintotdeauna prezent tot asa cum zeroul e prezent oriunde avem un numar.  Daca tot am ajuns la aritmetica as asocia moartea cu operatia scaderii – ceva ori cineva iti e luat din ecuatia vietii, dar nu de catre cineva atotputernic, ci de intamplarea care guverneaza nivelul cuantic al realitatii. Ceea ce ramane este zeroul sau nimicul, care odata facuta scaderea devine perceptibil constiintei. Iar operatia scaderii e dureroasa datorita legaturii de atasament cu acel ceva sau cu acel cineva. Dar unde este plus este si minus mai devreme ori mai tarziu. Ceva se naste din nimic, ceva dispare in nimic. Nimicul este prezentul.

 Comentariile sunt închise pentru Nimicul mortii
Aug 272011
 

Imi pare ca exista trei tipuri de efecte atunci cand un om are contact cu anxietatea mortii:

– fugi de mananci pamantul si iti continui existenta in acelasi fel, crezand mai cu putere in fiinte ori energii supranaturale salvatoare,

– te copleseste si “aluneci” in depresie cu ganduri de suicid (recomandabil sa cauti ajutor psihologic din partea unei persoane care metaforic fie spus “a murit fara a muri”),

– te transformi, nu intr-un varcolac sau intr-o fiinta angelica, nici in sensul in care iti creste o pereche de ochi noi, desi in sens symbolic e un adevar aici, si nici ca-ti creste I.Q-ul ori E.Q-ul.

Nu te transformi in sensul in care devii altcineva. Nu devii neaparat o persoana mai buna, mai iubitoare, desi nu cred ca este exclus, dar depinde de variabilele personalitatii.

Ce cred eu ca poate fi definitoriu si oarecum general valabil e ca transformarea aduce cu sine o perspectiva diferita asupra a ceea ce numim realitate care deriva din intelegerea mortii in primul rand ca renuntare. Renunti sa te strofoci, sa te lupti, sa te incordezi inutil, sa faci lucruri doar ca urmare a unui trebuie strain sinelui tau autentic (despre care stim ca e discontinuu, adica esti o colectie de euri, nu doar unul singur)

Renuntarea apare odata cu resemnificarea propriei existente. Din aceasta renuntare se iveste o pofta nebuneasca de viata, dar nu intelege eronat ca viata devine o distractie adolescentina de genul carpe diem. Pofta de viata la care fac referire este simplul fapt ca iti place ca esti viu, ca esti constient de sentimentul de a fi viu, ca esti ceea ce esti si ca lasi sa fie realitatea exact asa cum este. Metaforic, ai renuntat la a modela fum  sau la a scrie cu creta alba pe o tabla alba, ai renuntat sa te tragi de par ca sa creasca mai repede sau sa pastrezi aerul in piept ca sa ai pentru cand dormi, ai renuntat la efortul de a simti iubire, cand simti dezgust, la atitudinea apreciativa, desi iti vine sa critici, la dorinta nevrotica ca lumea sa fie cum crezi tu ca trebuie sa fie (cum iti imaginezi, cum te astepti fie constient, fie inconstient). Pe scurt, ai renuntat sa te opui curgerii spontane a vietii, a realitatii experientei din momentul prezent.

Resemnificarea existentei personale in raport cu moartea ca finitudine absoluta a vietii devine paradoxala. Resemnificarea inseamna a oferi un nou sens, un inteles unei experiente. O poveste de viata devine coerenta si acceptata ca parte din existenta unei persoane cand este clara si armonizata cu un tel din viitor.

S-a nimerit sa existi si ai devenit cineva(sinele, eul)- buletinul sau ID-ul tau de acces in Matrix sau in poveste, intr-o realitate iluzorie in timp ce simultan esti nimeni.

Insa existenta in realitate, iar acum ochii si urechile mari, NU ARE SENS. Nu exista nimic de inteles din propria viata. Absolut NIMIC.  Nu exista nimic pretios in faptul ca existi in raport cu moartea. Pretiozitatea ta are legatura pe de o parte cu imaginea ta in ochii tai si ai altora si cu structurile sociale. Iar pe de alta parte importanta (sau pretiozitatea) deriva din povestea sinelui tau desfasurata pe linia timpului. Doar in aceasta poveste la care participi poate exista SENS.

Cu tine ori fara tine, viata isi continua curgerea, noaptea si ziua vin una dupa alta, soarele rasare si apune, accidentele nefericite apar in continuare, pasarile canta, oamenii muncesc, iar unii mai si canta. Chiar daca TU nu existai pentru a aduce o schimbare sociala, politica, intelectuala, se putea intampla aproape cu certitudine ca altcineva mai devreme ori mai tarziu sa creeze si sa comunice acele idei inovatoare intr-un domeniu sau altul.

Cand cineva intelege cu toata pielea, pofta de viata vine de la sine, iar uneori si fericirea. Iar asta fara motivatii si teluri de atins, de implinit, de realizat. Dar nu in sensul in care proiectele, aspiratiile si dorintele personale dispar. Cum ar putea sa dispara? Esti doar o fiinta umana, nu una angelica (inchipuita!) ori un zombi. Atitudinea in raport cu ele este alta si anume: mai relaxata si uneori ludica.

Sentimentul constient de a fi VIU (de a simti viata curgand prin tine)  nu mai depinde de rezultatele tale. Nu mai cauti sa te simti viu, apeland la diverse distractii si placeri comerciale ori alergand dupa teluri marete. Te simti viu si asta e placut in sine. Orice altceva este ca un fel de bonus sau de adaos comercial la propriu si la figurat.

Doar imaginea ta (imaginea de sine) va fi raportata la aceste bonusuri. Iar in privinta asta poti fi relaxat. Nu e nimic real aici. Cu o imagine te poti juca asa cum te joci cu imagini in programul Photoshop. Cand stii asta (cu toata fiinta), experientele tale psihologice, subiective pot capata o nota de umor. (te amuzi, de exemplu, cand “te trezesti” ca te judeci aspru.). Te poti simti viu, plictisindu-te de moarte. Nu faci nimic, doar esti (existi) si te simti viu, iar asta e placut in sine. Pentru a evita orice ambiguitate, aceasta placere de a te simti viu nu iti tine de foame, nu te imbraca si nu te adaposteste dupa cum nici nu te fereste de evenimente nefericite.

Sentimentul constient de a fi viu creste din contactul cu moartea. Nu poti deveni constient de senzatia de viu decat daca ramai sufficient timp in contact cu spaima mortii (legea contrastului). Cu cat contempli moartea mai mult timp si lasi anxietatea sa patrunda in constiinta ta, cu atat sentimentul de viu creste si devine mai stabil. (Cred ca e necesar un antrenament al atentiei).

Aceeasi viata pe care o poti contempla in exterior curge si prin tine si devii constient de vibratia ei cand te focalizezi pe corp. Poti intelege cu toata fiinta (o intelegere insotita de o emotie de bucurie, liniste ori seninatate) procesul curgerii spontane a vietii supus implacabilei tendinte entropice, atunci cand eul dispare, cand acel “cineva” chipurile prins in corp dispare. Uneori, transformarea este brusca cu mari riscuri pentru integritatea psihologica a unui om.

Resemnificarea in termeni paradoxali consta in acceptarea lipsei de sens a vietii si asumarea unui sens personal de dragul jocului (esti in poveste!) sau din joaca la care s-a nimerit sa participi de la momentul nasterii pana acum si pana candva in viitor cand nu vei mai fi nicicand. Acest sens se naste din joaca (din poveste), iar tu poate il poti pune in cuvinte. Nu este ceva de cautat cu lumanarea, de intrebat la ghicitori, terapeuti si spirite inchipuite. Sensul se iveste spontan din chiar procesul existentei personale. Mai degraba il descoperi, dar fara eforturi, la fel cum un copil pe plaja afla ca poate modela nisipul umed si poate construi un castel pe care il poate impodobi cu scoici.

 Comentariile sunt închise pentru despre a muri fara a muri
Aug 052011
 

Organismele au obiceiul de a muri. Nu au viaţă veşnică. Dacă nu ar avea acest obicei, îţi imaginezi ce înghesuială ar fi? Iar la înghesuială iese tărăboi pentru spaţiu. Deşi într-un spaţiu infinit (considerand un univers infinit) şi colonizând alte planete poate ne-am descurca cu alocarea de spaţiu. Dar dacă universul e finit?  E clar că vieţile veşnice indiferent de natura lor, spirituale ori materiale, implică un univers infinit. Aşa că acel spirit al tău veşnic aflat pe calea evoluţiei presupune un univers care expansionează la nesfârşit.

Fiinţele umane (ori spirituale, presupunand ca exista) cu viaţă veşnică s-ar trezi în faţa unei uimitoare dileme: dacă am o veşnicie la dispoziţie de ce naiba m-aş apuca de ceva, de ce aş mai face orice? Ce rost are vreo experienţă (prin care eventual să evoluez) când am la dispoziţie o veşnicie? Ce plictiseală! Chiar dacă aş încerca orice în final m-aş plictisi… de moarte! Mi-aş dori să mor. Poţi încerca orice într-un timp şi spaţiu infinite (ori în universuri infinite ca număr) şi doar când ai chef. Însă, ce te-ar motiva?

Doar din perspectiva unei vieţi finite, îţi pare atractivă o viaţă veşnică, asta poate pentru că nu poţi experimenta decât unele posibilităţi. Însă din perspectiva unei vieţi eterne, îţi vei dori să poţi muri.

Moartea. Oare cum ţi-o reprezinţi? O reprezentare are loc în plan mental, dar de ce nu ai fi atent în jurul tău sau chiar la tine? Moartea e peste tot, se află sub nasul tău şi, dacă nu te-am convins, e chiar în pielea ta. Celulele epiteliale mor cu un anume ritm şi sunt înlocuite de altele, însă până la un moment dat când regenerarea are un ritm tot mai lent şi se opreşte. Funcţiile organismului se opresc şi ele. Frunzele se desprind din copac, iar altele le iau locul. Oameni care mor, iar alţii care se nasc. Nu există o antinomie moarte – viaţă, ci naşterea poate fi raportată la moarte.

Moartea se înfăşoară cu Viul. Nimic viu nu scapă de implacabila consecinţă a legii a doua din termodinamică. Nu rămane nimic acolo în tine ca o esenţă nesupusă schimbării care îşi va lua zborul la momentul morţii. Vrei să crezi în ea? E de înţeles. Negi şi eviţi moartea, când drumul vieţii se aşterne inaintea ta şi ai chef de a-l străbate. Însă încotro?

SENSUL VIEŢII NU EXISTĂ. Tu eşti parte a vieţii neseparată de legile ei decât prin iluzia unui sine. Acest sine iluzoriu crează un SENS la fel de iluzoriu. Sensul există în mintea ta, dar nu şi în realitate.

O iluzie este o amăgire a simţurilor. Este totuna cu a crede că mirosul unei fripturi îţi potoleşte foamea. Simţi mirosul şi crezi că este vorba de o friptură prin apropiere.

Oamenii se amăgesc crezând că trăiesc într-o lume cu sens şi că în existenţa lor microscopică sunt importanţi. Poate nu înţelegi consecinţele unei astfel iluzii. Să-ţi povestesc:

Ademenit de mirosul unei fripturi vei pleca în căutarea ei. Toată viaţa o poţi petrece căutând cu înverşunare friptura dorită. Această căutare devine SENSUL tău. Este imposibil de găsit, căci friptura a fost consumată deja de alţi oameni în propria lor bucătărie. Tu ai investit eforturi în această căutare şi nu poţi renunţa chiar dacă în prezent doar îţi re-prezinţi mirosul. Călătoria către friptura dorită şi visată continuă, dar nu fără suferinţă. Dorinţele şi recompensa anticipată (îţi oferă SENS existenţei) crează ataşamentele. Budismul a descoperit acest adevăr prin meditaţie, adevăr susţinut de cercetările în neuropsihologie care au identificat cele două sisteme responsabile: sistemul dopaminergic şi sistemul opioid.

Ceea ce tu poţi face pentru a evita suferinţa inutilă asociată ataşamentului (de friptura dorită) este de a-ţi găti propria mâncare, renunţand la mirosul fripturii şi căutarea ei. Când ai o dorinţă, observă realitatea şi dacă în realitate identifici posibilităţi REALE, treci la acţiune şi POATE îţi satisfaci dorinţa. Repet: POATE, căci Realitatea e o variabilă cu caracter imprevizibil.

Cum facem în mod obişnuit? Avem o dorinţă, visăm la ceva-ul ce ne-o implineşte şi pornim la a modela Realitatea pentru a obţine ceva-ul, recompensa dorită, care devine uneori un SENS. E totuna cu strădania prostească de a modela fum sau norii de pe cer.

Suferinţa inutilă este cea creată de această strădanie prostească. Suferinţa o vei întâlni oricum, pentru că realitatea e imprevizibilă şi supusă tendinţei entropice. Iar Realitatea nu poate fi controlată şi modelată. Te poţi strădui să îl faci pe el să te iubească aşa cum îţi doreşti. Încerci. Nu merge. Urmează să renunţi, să-i dai drumul şi să-ţi cauţi un partener potrivit. Dar nu, tu îţi spui: Poate reuşesc. Încă mai sper. Cu speranţa mai poţi petrece câţiva ani alături de un partener nepotrivit.

Viaţa ta are un capăt. Timpul tău este finit. Nefiind etern, devine preţios. La fel şi viaţa ta care urmează a se sfârşi. Vitalitatea ta este limitată. Timpul şi energia unui om sunt resurse preţioase. Devii responsabil de felul în care le cheltui. Într-un timp finit şi cu energie limitată nu prea poţi încerca multe. Câteva posibilităţi de experimentat şi atât, urmând să te decizi asupra felului în care vrei să trăieşti şi cu cine vrei să te însoţeşti în existenţa ta. O astfel de decizie vine uşor dintr-o stare de relaxare. Nu are de-a face cu încordarea termenului limită, cu un deadline: Trebuie să fac ceva cu viaţa mea. E scurtă! Nu trebuie ceva, pentru că viaţa nu are nevoie de ceva. Oamenii au nevoi şi dorinţe. Viaţa se întâmplă de la sine fără să-şi propună un scop sau ceva de obţinut. Nu tu îţi propui să respiri şi nici să-ţi recirculi sângele. E un proces spontan care se va încheia pentru tine (pentru sinele tău) undeva în viitor. Acceptând acest moment din viitor în prezent, te poţi relaxa şi poţi face ceva plăcut cu timpul şi energia ta finite. Iar de dragul jocului poţi numi asta SENS.

 Comentariile sunt închise pentru despre moarte şi iluzia sensului
Iul 282011
 

Emoţiile intense sunt indicatori de acces în privinţa recuperarii unor amintiri. O idee la care voi reveni. Însă ştim bine cum că memoria este un proces reconstructiv. Amintirile nu sunt de încredere. Dacă îţi imaginezi o conversaţie cu un extraterestru o poţi numi amintire odata încheiat procesul imaginativ, deoarece conversatia va fi retinuta în memoria de lunga durata. În situatia în care procesul a fost derulat într-o stare de constiinţă modificată poţi ulterior chiar crede (cu atât mai mult când crezi cu tărie în prezenţa lor prin apropiere) că ai petrecut câteva ore minunate cu acea entitate din Tau Ceti, un sistem solar care are în centru o stea asemenea Soarelui aflată la 12 ani lumină – motiv de interes pentru căutătorii de viaţă extraterestră.

Se poate intampla ca o persoană care îşi doreşte o astfel de conversaţie (în funcţie de preocupări poate fi chiar cu Dumnezeu, cu sufletul cuiva drag ori cu spiritul vreunui animal ca în calatoriile samanice) sa intre spontan într-o stare de reverie acompaniată de o emoţie intensă de bucurie ori de seninătate, iar mintea va genera un film al acestei conversaţii în care persoana va fi un personaj activ şi nu un spectator. Procesul imaginativ crează, mixând informaţii care sunt deja prezente în memoria de lungă durată. Starea conştiinţei la momentul derulării filmului fiind alterată şi deci filtrul raţiunii adormit (în unele cazuri nu cred că există) filmul dobândeşte caracterul realităţii.

Nu te grăbi. Nu e nimeni nebun aici. O astfel de persoană va avea unele îndoieli cu privire la veridicitatea întâlnirii. Fără aceste îndoieli, pot fi de acord şi putem avansa ipoteza unui derapaj psihotic. Oare chiar să se fi întâmplat? E doar imaginaţie? Dar a fost atât de real! Subiectul nostru nu ştie că aşa zisa realitatea e fabricată în interiorul capului de către un mare regizor, creierul. (într-un anume sens, suntem co-participanţi la o iluzie colectivă creată de creierele noastre şi pe care o numim realitate obiectivă.)

Spre deosebire de regizorii de filme de la Hollywood, creierul reuşeşte să creeze filme care par extrem de reale, deoarece dispune de toate modalităţile senzoriale. Integrarea senzorială extinsă (nu doar a informaţiei vizuale) într-un film fiind, de altfel, şi aspiraţia regizorilor şi programatorilor de realităţi virtuale.

Cum e posibilă o aşa păcăleală? Iluzia e alimentată de emoţiile intense şi ample. Am trăit pe pielea mea, ne spune subiectul. Emoţia reprezintă energia care alimentează filmul. Fără curent electric nu avem film. Emoţia este asociată unor interpretări cognitive. Emisfera stângă crează povestea (în cuvinte) a ceea ce simţim conform neurostiintelor cognitive. În toată această poveste, subiectul nostru a devenit un agent fără liber arbitru (exista studii care arata ca acest liber arbitru e mai degraba iluzoriu), deoarece câmpul conştiintei sale este drastic limitat. Astfel că, filmul se derulează automat fără participare conştientă şi voluntară, astfel că nu poate pune pauză la film şi derula înapoi pentru a revedea secvenţa în care entitatea îi dezvăluia secretul fericirii ori al călătoriei în timp.

Cu mare uşurinţă, intrucât emoţia trăită intens a ancorat solid amintirea, va relata povestea conversaţiei neobisnuite şi altor persoane, adăugând alte elemente (de validare) care nu au fost prezente la momentul evenimentului. Totuşi, confruntat cu scepticismul unora, eroul nostru se decide să încerce o sedinţă de hipnoză. Ce crezi că descoperă? Neobisnuita intalnire chiar a avut loc, deoarece experienţa a fost… solid memorată, dar reconstruită cu poveşti în care crede şi care sunt (ca orice credinţă) puternic conectate la identitatea de sine. Mai mult, hipnotizatorul biasat de propria sa expertiză şi de propriile credinţe, îi validează teoria, introducând elemente sugestive în starea hipnotică.

Memoria este un proces reconstructiv şi dinamic asemenea unui fişier în care scriem mai mereu (nu ştim că facem asta!) şi nu fix, static cum este un fişier închis acum 10 ani şi pe care dacă îl redeschidem astăzi este acelaşi.

Încredinţat de acest adevăr (nu de acesta, ci de cel de mai sus) îşi face un blog sau scrie o carte pentru a împărtăşi publicului larg povestea sa. Încurajat de apetenţa publicului pentru mistic şi ezoteric va porni o campanie de promovare a existenţei acelor entitati din Tau Ceti, asumandu-şi un rol de mesager pentru umanitate. S-ar putea să fie un tip fericit (mai ales, că face tot mai des calatorii diplomatice), deoarece şi-a găsit un sens nobil, iar în ceea ce ne priveşte cred că ne putem întoarce la ipoteza cu derapajul.

 Comentariile sunt închise pentru conversatii cu entitati din Tau Ceti