Iun 242011
 

Trăim în epoca stelelor, o etapă din evoluţia Universului, aici pe Pământ născuţi fiind într-o fereastră geologică propice evoluţiei vieţii. Suntem facuti din atomii unor stele care au murit cu miliarde de ani în urmă. Oriunde privim putem fi conştienti de prezenţa stelelor. Fără exploziile stelare, supernovele, noi nu am exista şi nimic altceva nu ar exista. Poetic fie spus, stelele sunt părinţii noştrii, iar noi suntem copiii stelelor. O stea a murit cândva în trecutul cosmic îndepărtat ca eu ori tu să ne naştem.

Când hidrogenul din Univers se va termina stelele vor muri una cate una. Primele vor fi cele masive, urmate de stelele pitice. Universul va deveni tot mai rece şi mai întunecos şi prin urmare neprietenos vieţii.

Copil fiind simţeam o legătură cu stelele. Povestea cu barza nu am înghiţit-o cum de altfel, nici pe cea cu Moş Crăciun. Povestea cu noi oamenii ca şi copii ai stelelor îmi pare mai atractivă şi, mai mult de atât, conţine un adevăr ştiinţific.

Cred că mulţi copii sunt atraşi de luminiţele de pe cerul nopţii. Chiar şi în prezent sunt atras magnetic de stele. Când se întâmplă să ies noaptea nu pierd ocazia să le privesc aproape cu aceeaşi fascinaţie ca atunci când eram copil. Sunt aceleaşi şi cu aceeaşi dispunere pe boltă ca acum aproape 30 de ani. Am fost însoţit de aceste stele în toată această vreme şi pot fi sigur de compania lor şi pe viitor.

Stelele, inclusiv Soarele nostru, au viaţă lungă comparabil cu a cea a speciei noastre. Eu ori tu care citeşti vom fi nici măcar pulbere de stele pe când Soarele, dacă îmi amintesc bine, va mai trăi încă 6 miliarde de ani. Deşi peste aproximativ 1 miliarde de ani, Pământul va deveni un loc ostil vieţii ca urmare a radiaţiilor solare extreme. Devine comic din această perspectivă cosmică să te gândeşti la tine ca la o fiinţă specială. Toti suntem o apă şi un pământ ne spune înţelepciunea populară. Doar nişte vieţuitoare pe o mică planetă dintr-un colţ mai liniştit al galaxiei care se agită şi fac mult zgomot pentru nimic, punând în pericol biosfera de care aparţin. Biosfera este un sistem cibernetic aşa că „ecoul” acţiunilor noastre se va întoarce şi sunt curios sub ce formă. Să fie nişte bacterii lacome de colonizare ori viruşi războinici însetaţi de putere? Da, aşa-i astfel de fiinţe ne seamănă prin atributele menţionate. Totuşi, ele vor acţiona instinctual cumva – o reacţie ca un fel de „ecou” al biosferei generat de acţiunile lacome şi ameninţătoare ale speciei noastre. E doar un scenariu apocaliptic construit pe premiza că viaţa este un tot unitar, un fel de organism la scară planetară şi care va reacţiona instinctiv asemeni corpului tău în cazul unei intoxicaţii ori infecţii căutând să elimine sursa de pericol. Nu fac profeţii, spun doar că este o posibilitate, considerând acţiunile intruzive şi abuzive (de ex. extinderea de teritorii pentru agricultură şi aşezări umane) în raport cu alte specii (de fapt, cu majoritatea speciilor).

Şi din moment ce sunt la capitolul scenarii ale viitorului umanitaţii, cochetez cu ideea unor androizi care vor explora spaţiul cosmic şi care vor fi conştienţi (sau poate nu) că sunt urmaşii unei specii de fiinţe inteligente de pe planeta Pământ. Probabil pentru a afla ar trebui să călătoresc în timp peste mai mult de o sută de mii de ani (nu te poţi încrede în acest număr, chiar dacă am un reper) când voi da nas în nas cu niscaiva androizi conştienţi, printre primii reprezentanţi ai unei noi specii de viaţă artificială, care nu ştiu cât de artificială ar mai fi. Chiar dacă teoretic este posibil şi cum e destul de improbabil să apuc timpurile unei astfel de tehnologii mă multumesc cu călătoriile imaginare. Aş putea argumenta un asftel de scenariu, insă nu sunt în dispoziţia necesară.

O tehnologie pentru călătorii cosmice primită cadou de la nişte extratereştrii, zici? Aştia din galaxia vecină Andromeda îmi sunt dragi şi presimt eu că sunt pacifişti. Sunt delicioase presimţirile cum ar fi aceea că mâine plouă deoarece mă doare în cot, un început de reumatism cu valenţe profetice. Noi, oamenii, avem obiceiul de a ne atribui nişte puteri miraculoase. Ne place să ne încredem şi să facem dovada unei „specialităţi” de nişă, ca să zic aşa în termeni de marketing. Ce iluzorie această „specialitate” a fiinţei umane! Specialitatea şi specializarea sunt peste tot prezente şi le poţi observa aproape oriunde, îndeosebi pe cărţile de vizită, căci pe fruntea unui om nu apar spre deosebire de discursul lui verbal ori scris, adică într-o realitate a poveştilor, căci în realitatea concret-experienţială nu există.

Un om dacă are o legătură profundă cu unul dintre zei în funcţie de orientarea religioasă devine special. El este special chiar şi dacă renunţă aparent la specialitatea lui fiind profund dedicat slujirii zeului şi tuturor celorlate vieţuitoare din ograda zeului. Dând deoaparte religia, o disciplină poate deveni un domeniu spiritual, iar o figură marcantă poate fi un fel de zeu şi activitatea profesională implicit va fi desfăsurată conform unor dogme de către un „specialist”. Nu înţelege greşit că specializarea are ceva bun ori rău (o dihotomie care mă calcă pe nervi când o aud). Specializarea este cunoaşterea aprofundată a unei discipline sau activităţi. Specialitatea specialistului (pentru a evita orice ambiguităţi, mă refer la aroganţă şi dogmatism) şi limitarea lui rigidă la specializarea sa devine periculoasă, deoarece crează separare şi adversitate în raport cu alte discipline şi domenii de activitate, unde întâlnim alţi specialişti. În acest fel, se nasc nenumăraţi mici dumnezei, unii dintre ei cu doctorate şi alte titluri ca însemne ale investirii lor „divine”. Un exemplu vrei? Unii specialişti psihologi speculează despre conştiinţă cu o lejeritate care mă uimeşte (bănuiesc că sunt biasaţi de iluzia cunoaşterii). Este că sunt un specialist? Eu ştiu chestii, tu nu ştii. This is the game cu diferenţa ca aceste chestii sunt interogate şi pot renunţa la ele. (sâc!) Poate că nu-mi iese mereu, dar mă străduiesc.

Şi, revenind la copiii stelelor, cred că dacă medităm profund la această idee, relaţia dintre noi şi orice altceva (plante, fiinţe, pietre) va deveni specială, nu pentru că tu ori eu suntem speciali (şi superiori) faţă de alte fiinţe. Poate va conta mai mult şi mai presus de eu, un individ, relaţia cu toate celelalte entitati ce populează planeta. Ar fi frumos, cred eu, să înţelegem că mâna stânga nu e contra şi nici opusă mâinii drepte, iar eliminarea uneia dintre ele nu înseamnă o alungire ori o creştere în putere ale celeilalte. Desigur, pentru început am putea exersa cu o persoană din apropiere.

 Comentariile sunt închise pentru Fiinte speciale şi specialisti
Mai 232011
 

Oare cum ar fi sa calatoresc la viteza gandului? Totuna ar fi daca m-as intreba cum ar fi sa calatoresc cu viteza luminii si mai mult cum ar fi sa gandesc la viteza luminii? Cred ca e cert cum ca mintea nu se misca la viteza luminii, deoarece impulsurile electrice au o viteza modesta de 350 km pe ora, iar in fibrele nervoase mai mici chiar de 20 km pe ora. Viteza fluxului mental comparata cu cea a luminii este lenta. Gandurile noastre se misca poate ceva mai rapid decat un bolid de formula 1.

Imi vei atrage atentia ca amestec notiunile. Fluxul mental nu este impulsul electric din celulele nervoase, iar creierul este suportul fizic, material pentru mintea care este imateriala. La acest nivel al conceptelor sunt de acord. Insa din perspectiva fenomenologica sunt o unitate. Fluxul mental este echivalentul unei colectii dinamice de tipare neurale interconectate tot asa cum energia este echivalentul masei in miscare la patratul vitezei luminii. Cred ca Mintea, la fel si energia, apartine acestui continuum spatiu-timp si “admite” aceleasi legi ale fizicii care orice alt fenomen. Atat energia cat si mintea sunt ceva care se misca si daca se misca inseamna ca se deplaseaza iar daca se deplaseaza implica o viteza si o durata temporala.

Dar poate imi vei spune ca mintea si energia sunt imateriale pe cand corpul, creierul si alte lucruri sunt materiale. Desigur, ziua este zi, iar noaptea este noapte, pentru ca acest graunte pe care locuim se invarte in jurul axei sale. Soarele nu dispare pentru ca e noapte si nici macar lumina nu dispare. Doar pozitia pamantului in raport cu soarele s-a modificat sit u percepi intunericul deoarece lumina este insuficienta pentru a-ti excita receptorii din retina. Ceea ce intentionez sa iti comunic este ca daca tu nu percepi mintea si energia, asta nu inseamna ca sunt imateriale si create din vreo substanta subtila si inefabila. Mai mult, antinomia material-imaterial exista doar in lumea conceptelor din capetele noastre nu si in realitatea fizica. Poate consideri energia ca fiind ceva imaterial. Eu nu as fi atat de sigur. Daca ar fi ceva immaterial inseamna ca nu dispune de proprietatile materiei, masa si densitate si un loc in spatiu-timp, ceea ce inseamna ca disciplinele fizicii pot fi aruncate la cos impreuna cu celularul tau si alte gadgeturi cu care iti inveselesti existenta.

Poate numesti Spirit ceea ce doar simti ca o infiorare prin tot corpul atunci cand practice anumite tehnici de meditatie (la moda sunt acum ritualurile samanice). Fiecare cu tunelul sau de realitate si aici nu am nimic de comentat. Mai ales, ca un tunnel implica existenta unei luminite la capat care, cum altfel, este inspiratoare si promite viata de dupa moarte intr-o forma de existenta subtila nesupusa trecerii timpului si nici legilor fizicii. Ne place sa credem in acest Spirit care ne invaluie si se desfasoara pretutindeni si pe care il investim cu atribute gratioase ca inteligent, iubitor si ocrotitor. Poate mai putin cand o persoana draga dispare din viata ta.

Imi ajung pe la urechi raspunsuri cum ca acest Spirit este o forma de energie dotata cu constiinta si pe cuvant ca uneori simt o iritare in antenele mele savante pe care le intretin cu costuri mari de glucoza. La fel de usor un copil de 5 ani poate raspunde la astfel de intrebari: Unde sade Dumnezeu? In cer. Daca Spiritul sau Sufletul ar fi o forma de energie dotata cu constiinta atunci ar apartine acestui univers si deci, ar fi supus timpului, adica muritor. Daca exista Spirit el trebuie sa fie un CEVA (eventual vesnic) dintr-un alt univers. Oare cum poate fi posibila interactiunea cu el si schimbul de informatii? Iar informatia nu poate exista in doua stari distincte simultan, ci doar succesiv. Cand associem acestor stari valorile 1 si 0 (in cod binary) orice system ia valori sau dispune de stari distincte in momente successive 1010011000 si asa mai departe. Universul nostru si cel spiritual (presupunand ca exista) sunt doua stari distincte. Este absurd sa credem intr-o interactiune in aces caz. Tu esti in universul asociat cu valoarea 1, spiritul in universul asociat valorii 0. Este ca si cum  televizorul tau functioneaza “pornit” (starea cu valoarea 1) si simultan cu “oprit” (starea cu valoarea 0); doua stari distincte si absolute active simultan sau relatia suflet-corp (pozitia dualista). Nu-ti pare si tie absurd?

De ce nu am reduce din acest mysticism infantil avand in vedere dovezile si descoperirile stiintifice din ultimul secol? Pot veni si cu un raspuns si anume din comoditate, obisnuinta, inertie sin u de putine ori chiar lene intelectuala si ignoranta. Investirea realitatii inconjuratoare si a cerurilor (pentru unii) cu autoritate absoluta fie hranitoare si iubitoare, fie critica si pedepsitoare, imi pare hazlie din perspectiva unui parinte si ma revolta cand aflu de sume astronomice investite in aceasta autoritate suprema in defavoarea educatiei, cercetarii si asistentei medicale.

Ce rost are sa banuiesti existenta interventiei unui Spirit sau Dumnezeu in spatele unor contexte de viata si actiuni umane uneori favorabile alteori defavorabile dorintelor tale? O variabila divina, misterioasa si impalpabila, lipsita de concretete implicata dupa caz in destinele umane si in alte evenimente si despre care tot ce imi poti spune este ca o simti? Esti convinsa ca aceasta variabila simtita nu este intamplarea? Aceasta tendinta la a proiecta in exterior un agent interventionist supranatural sunt imaginate de mintea ta irationala, arhaica si selectata de evolutie ca mecanism de protectie in raport cu un potential pericol. Strabunicul tau aflat pe pajistea cu ierburi inalte avea de rezolvat o problema de supravietuire: Fosnetele ierburile se datoreaza adierii vantului sau unui pradator care se furiseaza tiptil catre un posibil pranz savuros? Daca el trebuia totusi sa traverseze pajistea nu avea altceva de facut decat sa-si continue deplasarea invocand o prezenta ocrotitoare pentru a-si reduce frica. In cazul in care scapa cu viata insemna ca zeul ori spiritul unui animal anume a intervenit ocrotindu-l. Acest strabunic inca traieste in creierele noastre. Doar ca noi nu mai traim in acele vremuri si nici in acel mediu unde un pradator era la panda in orice tufis sau copac.

Factorul divin implicat in existenta umana nu rezista nici macar unui rationament de logica, deoarece interogatia lui genereaza raspunsuri absurde si, da, colacul de salvare nu poate fi decat “crede si nu cerceta” alaturi de experiente emotionale personale.

Daca esti un cititor cu capacitate introspectiva vei descoperi ca in subteranele mintii tale sta teama de moarte care “ecraneaza” perceperea realitatii asa cum este. Spaima mortii, cred ca la un moment dat ii voi dedica un capitol special, devine un “drive” pentru viata (ceea ce este oricum) insa fara atasamente nevrotice si anxietatea asociata. Formule inconstiente puse in cuvinte precum “ma agat” si “evit” specifice atasamentelor isi pierd din energie, deoarece incetezi sa cauti tipare acolo unde nu este altceva decat intamplare. Renunti sa-ti explici ceea ce uneori te surprinde placut ori neplacut sis a asezi evenimentul pe umerii garboviti fie ai Diavolului, fie ai lui Dumnezeu, fie pe seama legii karmice. Iti vine mai degraba sa accepti ceea ce este, ceea ce realitatea aduce cu sine (sau sa scriu “sine” cu S mare?).

Astfel viata ta  poate deveni SIMPLA si USOARA. Viata poate de veni atat de simpla si atat de usoara incat nu mai este nimic de adaugat si nimic de luat. Doar este si nimic mai mult si nici mai putin.

 Comentariile sunt închise pentru Simplitate fara supranatural
Apr 282011
 

Meditatia este arta de a nu face nimic in mod constient (this is tricky!). Cu alte cuvinte, leneveala constienta este meditatie. Minunata definitie, nu-I asa? Lenea reprezinta starea de a fi fara chef de nimic sau mai bine zis starea de a fi cu chef de nimic. Omul lenes, adica aflat intr-o stare constanta de lene (cunosc bine aceasta stare) are nevoi si dorinte, doar ca asteapta implinirea lor printr-un miracol ori o magie. Insa, cel care leneveste constient actioneaza pentru propriile nevoi si dorinte la un moment potrivit, deoarece este constient de responsabilitate sa in ceea ce-l priveste. Daca esti un cititor lovit de unele idei din filozofia orientala probabil vei comenta ceva despre principiul non-actiunii.

Se pare ca diferenta dintre meditatie si leneveala este constienta actului in sine. Calitatea starii de constiinta in orice actiune in curs de desfasurare reprezinta o meditatie. A medita nu are nimic pretentios si nimic esoteric. It’s just about doing nothing and it’s funny.

Banuiesc ca sunt unii care fac din aceasta simplitate a lui a nu face nimic (in lb engleza imi place mai mult) o  poveste elaborate care complica viata celorlalti care isi doresc sa invete meditatia. O parte din acestia se asteapta sa se ilumineze daca stau ore in sir in diferite posturi unele ingrozitor de chinuitoare. Iar dupa multe eforturi inutile si lipsei de iluminare, unii fantazeaza ca sunt iluminati si se exprima cu o seninatate zen supracompensatoare iar altii renunta la meditatie, rationalizandu-si esecul.

Desigur ca, meditand biochimia creierului si implicit tiparele undelor cerebrale se pot modifica, iar meditatorul experimenteaza o stare de relaxare profunda, uneori de seninatate si de contopire cu universal. Exercitiul constant poate creste capacitatile prosexice, capacitatea de autocontrol si viteza de lucru a proceselor cognitive. Acestea sunt in mare printre cele mai enumerate rezultate ale cercetarilor. Asadar, luand in considerare doar aceste dovezi, meditatia merita a fi invatata si practicata la fel, de altfel, si tenisul de camp sau de masa sau oricare alta forma de sport/miscare/joc care solicita focalizarea sustinuta a atentiei.

Dar calitatea, care face diferenta o reprezinta constienta actiunii in sine. Iar aici, ma tem ca nimerim intr-o fundatura, intrucat definitiile constiintei si constientei prezinta ambiguitati. Cu toate astea, experienta ne demonstreaza ca actul de a oferi sustinut atentie unei actiuni in derulare moment cu moment reprezinta o calitate a constientei. De exemplu, eu tastez, alerg cu degetele pe tastatura si stiu ca fac asta sau privesc o pisica care se catara in copac si stiu ca privesc pisica care se catara. Respir, adica inspire si expir si sunt constient de ritmul respiratiei, deoarece ofer atentie acestui ritm. Totusi, imi vei spune ca daca a medita presupune a nu face nimic, atunci unde e constienta, adica la ce anume oferi atentie. Cum in acest moment sunt inspirit in rolul de profesor de meditatie iti pot oferi doua raspunsuri. Primul raspuns pentru situatia cand nu faci nimic consta in alegerea unui suport asupra caruia sa meditezi ori sa-ti focalizezi atentia voluntar, cum ar fi, daca esti in parc, miscarea frunzelor in adierea vantului. Al doilea raspuns, presupune o tehnica speciala de meditatie, iar uneori cel putin la inceput cred ca e potrivita exersarea primului raspuns. Este o tehnica speciala, deoarece presupune un joc al atentiei sau poate un fel de dans prin care atentia este orientata asupra orice din momentul present, din “aici si acum”. Orientarea atentiei se intampla fara sa cauti a alege, a selecta, ci abandonezi mintea prezentului. Ce forma ia momentul present? Ce se intampla in acest moment? Te poti intreba, iar apoi urmari fara vreun interes ceea ce se petrece acum si aici.

Asa se va intampla poate si in cazul tau sa nu faci nimic in mod constient.

 Comentariile sunt închise pentru Cand nu faci nimic sau simplitatea meditatiei
Mar 162011
 

„Ateii îl neagă pe Dumnezeu prin vorbe, iar credincioşii prin fapte.” (Gilbert Cesbron)

Dacă religiile nu ar fi atât de stricte, dacă nu ar ridica şi trata problemele într-un mod radical, dacă ar fi mai tolerante cu cei care nu cred în absolut toate teoriile şi preceptele lor, cred că m-aş putea considera o persoană religioasă. Cu unele excepţii, notabile (ce-i drept), învăţăturile propovăduite de creştinism sunt din punctul meu de vedere izbitor de asemănătoare cu principiile folosite şi în psihoterapie. În ultimii ani am intrat în contact cu morala creştină, dar niciodată nu am reuşit să îi sesizez diferenţele comparând-o cu psihoterapia. Am avut urechile ciulite doar pentru a identifica asemănările (să fie pentru că nu vreau să renunţ la niciuna?). Este posibil, într-adevăr, să mă înşel, dar asemănările, repet: sunt frapante. Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Si scires donum Dei
Feb 282011
 

Aleg să rămân în zona centrului gravitaţional, deşi rescriu un articol la care lucram, tocmai pentru că, dintr-o dată, mi se pare interesant să abordez aspecte care-mi păreau foarte bune de pasat în aşteptare (între timp, nădăjduiesc, viaţa v-a arătat şmecheria cu aşteptarea care e întotdeauna în faţă, nu înapoi, deşi pare taman invers;  nu, n-am zis bine, noi suntem cei care o căutăm acolo unde nu s-a aflat, de fapt, niciodată). Zic: deunăzi mă gândeam să nu insist asupra lor pentru că nu păreau a-mi servi, deocamdată, susţinerii şi sublinierii ideii cu care tocmai mă-nsărcinasem să nasc – desigur că atent şi responsabil moşită.

Am tot discutat, în ultimele zile (în special vocile din mine s-au ciorovăit – căci comunicarea decentă mai alunecă, pe-alocuri, şi în astfel de nedomneşti atitudini) despre libertate şi limita ei. Mi-am amintit, din nou, cum am ajuns să-i privesc şi să-i îndepărtez pe cei care exclamă, pizmaş-admirativ, la vederea statutului meu social (nu sunt deloc puţini iar eu n-am niciun fel de regret): “Vai, dragă, da’ tu eşti atât de liberă!”, desigur, referindu-se la: “ai casa ta, stai singură, n-ai bărbat, n-ai părinţi, nu ai nici măcar rude în Bucureşti pe care să fii obligată să le vizitezi, nu dai socoteală nimănui – de copil  nu zice nimeni nimic, niciodată, da’ de ce mi-oi fi amintit de el tocmai în context de “dat socoteală”? -,  faci ce vrei, când vrei, cum vrei, dacă ţi se scoală ştergi din calendar orice sărbătoare comercializată, chiar şi Paştele şi Crăciunul, nu te obligă, nu te constrânge, nu te compromituieste nimeni.” (Acesta din urmă este un cuvânt nou, absolut personal, la care ţin foarte mult, căci compromisul, mai ales conjugal, nu e decât celălalt capăt al mituirii, sunteţi liberi să alegeţi voi care, menţionez doar că nu funcţionează într-atât similitudinea finalităţii interesantului banc legat de plăcerea sexului oral.)  „Nu trebuie să te grăbeşti să pui masa, nu eşti nevoită să-ţi vizitezi soacra, nu trebuie să te duci la biserică, nu trebuie să te întorci de acolo, nu trebuie să faci dragoste dacă nu vrei, nu trebuie să speli chiloţi de-ai lui Botezatu şi nici să te uiţi la Dumnezeu şi marii atei, nu trebuie nimic, dacă nu vrei.” (Desigur, vorbim în marele substantiv propriu de marcatorul echipei favorite, oricare ar fi acela, în directul directului, la deja biblicul televizor.) Libertatea mea, iacătă, golită fiind de responsabilităţile pe care ceilalţi le-au dobândit prin (de-acum) jelita punere în cârcă (ne)providenţială, e ca un fel de târfă de lux în comparaţie cu (parcă, prea eterna) nevastă serioasă, cu părul afumat de cuptorul de la aragaz. De ce libertatea mea e mai puţin responsabilă?  De ce libertatea lor e mai greu (dacă nu insuportabil de greu) de îndurat? Şi de ce unii dintre ei nici măcar nu mai sunt capabili s-o vadă, s-o cuprindă, s-o înţeleagă? De ce e o atât de categorică distincţie între aceeaşi libertate? Poate pentru că nevasta nu are limite, pe când târfa de lux da. Libertatea posesională a nevestei e nelimitată, a târfei comune, ba. Prestaţia existenţial-conjugală n-are graniţe (a măsurat cineva, vreodată, unde se sfârşeşte „la bine şi la rău”?), actul târfesc are însă un foarte definit hotar.

Limita este singurul dictator care validează, creator, libertatea.

Aşa cum zborul este de neimaginat în afară gravitaţiei, libertatea n-are niciun strop de semnificaţie în afara condiţiilor impuse de existenţa limitei. (Să nu cădeţi cumva în plasa impresiei cum c-aş fi cam deşteaptă, v-aţi înşela amarnic, eu doar încerc să-mi amintesc şi să-nţeleg ce-au vrut să-mi spună, din timpuri în timpuri, profesori feluriţi de libertăţi, graniţe sau gravitaţii.)

(… Tocmai am băgat de seamă, în propriul discurs şchiop şi întortocheat: aţi observat cât de repede – i-aş zice firesc – se poate face trecerea de la târfă la zbor? Aţi putea înţelege, atunci, de ce unii nu reuşesc să se ridice de pe pământ niciodată?)

Libertatea există doar prin alegere şi decizie, esenţa ei este hotărârea, bănuiesc că nu v-aţi îndoit de asta vreodată. (Şi, mai departe, voinţa şi consecvenţa de a-ţi transforma limita.) Mai presus de toate, libertatea reală este libertate gravitaţională, a spus-o un suficient de mare şi de viu înţelept. Gravitaţia (în fond, constrângătoarea ispită pamânteană, sub orice formă s-ar înfăţişa) este singura şansă de a te îndepărta şi de a te putea înalţa. Singura şansă de a zbura. Însă omul, ca meşteşugar al acestei imense libertăţi (îl lăsăm deocamdată deoparte pe Sartre, cu condamnarea lui executorie la libertate), este limitat în acţiunea sa de fondul intim-străin, de ceea ce precedă alegerilor noastre, de ceea ce a fost ales pentru noi (dar ce e limita, întreb din nou, dacă nu începutul cel mai sigur spre o reală şi acordată definire?) Cineva ne-a făcut-o, altfel spus. Ne-a pus nişte capitaluri într-un fond personal comun şi ne-a transmis foarte clar: asta vă va determina să trăiţi şi să va eliber(t)aţi de toate grijile. (Iar unde-i ordin, cu mare plăcere.)  Ia să vedem şi noi capitalul ăsta, cum arată, la chip şi la stat: zestrea somatică şi mentală, sexul, ascendenţa, rasa, naţiunea, epoca – sunt determinaţiile imuabile,  asupra acestor bucăţi investiţionale nu putem acţiona nicicum, niciodat’, ele vor fi doar purtătoare eterne de suficientă dobândă; locul (geografia), limba, religia, numele şi clasa sunt determinaţiile modificabile, asupra cărora libertatea mea poate interveni, le poate creşte valoarea, le poate plasa adecvat. Iacătă cum, înainte să mă construiesc eu pe mine, sunt, într-un fel, construită. Înainte să mă hotărăsc, sunt hotărâtă. Dar mă pot delimita oricând de limitantele mele limite. Pot gândi cum să cresc, pot să mă asum pe mine, pot să mă preiau în propriul proiect. (Asta sună fantastic: „Dar pentru că omul nu se odihneşte niciodată într-un hotar şi pentru că definiţia lui se află întotdeauna înaintea lui, în pasul proiectat şi care urmează să fie făcut sub forma unei noi hotărâri şi a unei alte instituiri de hotar, libertatea, ca plasticitate a hotarului şi ca multiplicare indefinită a lui, devine «preluare în proiect».” – Liiceanu, “Despre limită”.) Cum să-ţi trăieşti altfel viaţa, când ai capacitatea de a-ţi fi propriul proiectant câştigător? Cum să nu ieşi din îngrădirile prealabile şi să nu te determini, poziţionându-te? Libertatea gravitaţională reprezintă acceptarea condiţiei de a construi liber şi durabil pe teren propriu-străin, dar pe baza proiectului celei mai autentice noi geografii. Cum ţi se înfăţişează centrul pământului nu-ţi poate dicta cum ţi se va ridica tot relieful.

Să-ţi preiei religia în proiect mi se pare cea mai de preţ provocare, doar că mulţi dintre noi rămânem captivi aceleiaşi nemişcări mistificatoare: dat fiind faptul că ni s-a renunţat dreptul de a hotărî în această privinţă (aşa credem noi, în continuare şi denaturat, am stabilit doar că ne putem mişca oricând, gravitaţionalizat), venind pe lume cu libertatea religiei gata definită, perpetuăm o infirmitate (din avion aproape normală) de neacceptat: pentru că ni s-a retras dreptul de a ne autoplasa religios, în genunchi sau în picioare, de a ne târî sau de a ne înălţa, pentru că totul se întâmplă sub săbiile ascuţite ale recompenselor şi ale pedepselor, suntem umiliţi, invalidaţi, infantilizaţi, regresaţi permanent  în stadiul în care se hotărăşte (în continuare se hotărăşte) pentru noi. Suntem, tot timpul, sub autoritatea geografico-parentală, la mâna unei pedagogii divine rigide, insuficient spre deloc îndreptată către un înţelept management funciar. Aş putea accepta relieful, dar lăsaţi-mă să-mi curg apele. Nu voi, ci eu îmi sunt, singură,  nisipul de râu. Hai să tranzacţionăm, liberi, câte pietre suportă geografia.

Cândva, desigur că dezdoctrinările educaţionale se vor petrece şi  vor fi, neîndoielnic, rezultatul acţiunilor procesive ale unor inşi fără niciun dumnezeu calificabil şi diferit reliefabil. Vai de capul lor, zic şi eu, în cel mai imitativ spirit palerian: deşi s-a străduit să-l apere pe Socrate, Platon n-a reuşit s-o facă taman din cauza răcnetelor gloatei.  (Paler a murit tot pe 7 mai, otrăvit şi el, într-un fel mai subtil,  dar suficient de fatal.)