Aug 262011
 

(Scriu acest articol noaptea, oarecum sub presiune, în sensul că mă ruşinez, un pic, de „Lecţia de nume”. Cumva, aş vrea să-mi consolidez convingerea că Dumneavoastră realizaţi, după atâta vreme, că sunt absolut capabilă să mă exprim aproape normal şi că scăpările prin DEX-ul ortodox şi moral fac parte din jocul meu existenţial. Cu alte cuvinte, scriu şi public acest articol pentru a-l acoperi, pe prima pagină a interconexiunilor, pe ultimul. Procedez, oare, precum un animal?)

***

Eu nu sunt Doamna Fidget, dar am, ca şi domnia sa, un animal de companie. Îl cheamă Lio, e o broască ţestoasă cu handicap fizic dar foarte sănătoasă la cap, pe care-o tratez, multinivelar, cum se poate mai bine. (Să nu credeţi cumva că articolul fidgetian n-a avut rezonanţă şi în mine, aşa că azi dimineaţă m-am asigurat, o dată în plus, că fac tot ce se poate ca broasca mea să se descurce singură atunci când eu demult voi fi apus: i-am lăsat toată mâncarea pe raftul de sus.)

Despre flori şi despre albine, numai şi numai de bine. Însă despre suprimarea crudă a existenţei normale a unui animal, interiorizându-te în el pe tine, cu nevoia ta control şi, paradoxal, de ieşire din rol, asta-i altă mâncare de peşte. Hai să vă spun, înainte de a trece la experimentul de diagnostic moral, cu ce interpretare generală a subiectului rezonez (cândva, poate că în alt context virtual, am mai făcut precizarea asta: dacă ulterior veţi simţi nevoia să-mi aruncaţi cu bolovani în geamurile de la balcon, vă rog să alegeţi unii cu forme cât mai imperfecte, sunt o colecţionară înrăită de felurite pietre.) Am fost ajutată să privesc lucrurile aşa, astfel că, atunci când mă uit cu drag la broasca mea, mulţumesc din suflet lecturilor de tot soiul: într-un fel aproape natural, omul cu câinele (să-l personalizăm pe animal) rezolvă o discontinuitate destul de importantă în universul actual. Planurile animal şi uman ne-au unit dar ne-au şi izolat, ne-au supraetajat şi, în definitiv, ierarhizat, aşa se face că al meu primitiv câine nu-şi va dori niciodată să fie ca mine, ceea ce inteligenţa mea va accepta cu plăcere, la fel ca şi conştiinţa de sine. Însă, cel puţin la un moment dat, incapacitatea mea de a trăi în prezentul uman (manifestată chiar şi gramatical) mă va izola temporar  (salvator, poate) de însăşi existenţa mea şi mă va determina, într-un plan destul de bine-ascuns mental, să-mi doresc ieşitul din mine, din stratul meu special.  Animalul de companie nu-i altceva decât o punte între noi şi restul naturii pierdute şi câteodată dorite, pe care ne plasăm atunci când nu simţim c-am aparţine.  Animalul de companie stă cu trei picioare în lumea naturii şi cu unul în lumea noastră, adulmecând cald mirosul uman, e ca un fel de ambasador interlumesc, natural şi universal, cine n-ar dori, vorba lui Bosanquet (via Lewis) să aibă un reprezentant la curtea lui Pan? O punte între noi şi restul naturii sub-umane, de care, câteodată, ne este tare dor. Aceasta este varianta fericită, normală, când animalul, măcar pentru rolul lui de pod şi liant, e respectat şi neasimilat.

Ce te faci însă când o ai pe doamna Fidget în tine iar ai tăi, cu mare curaj şi înţelepciune, refuză supra-ofrandele tale de control şi-atâta dăruire? Ce faci când constaţi că îşi doresc (şi chiar reuşesc) să-şi fie ei înşişi darul liber şi curgător? Iată, ai un dram de noroc salvator: realizezi totuşi asta, îţi dai seama. Câinele tău însă n-are deloc: nevoia ta de control îl va transforma în erou nemuritor pentru restul familiei tale, pe care-o va salva de tine, dar nu-l va păzi, săracul, şi pe el. Îi vei mutila existenţa animală (de altfel, atât de decentă şi de normală), pentru că nu vei fi putut s-o faci cu cea umană. Pe bietul câine de apartament îl vei aduce în starea să aibă nevoie de tine toată viaţa, îl vei prosti şi infantiliza să-şi dorească doar ce-ţi doreşti tu, să aibă parte doar de ce vrei tu, când vrei tu, când poţi tu, pentru că, nu-i aşa, câte favoruri umane îi faci numai tu?

Pe doamna Fidget am condamnat-o virtual, am stabilit deja. Numai gândindu-ne la biată familia ei oropsită şi sărmanul ei patruped şi simţim, iarăşi, oareşce mişcări viscerale. Apropo de asta, ce spuneţi de un tânăr bărbat de 25 de ani care se masturbează în timp ce câinele său dă târcoale organelor sale sexuale şi iată, efortul comun, om-animal, conduce, aaaah, la efectul final? (Aţi vrea să vă arăt şi o poză sau vă mulţumiţi doar cu stilul meu literar?)

Ce părere aveţi despre asta?, au fost întrebaţi nişte studenţi occidentali (în cadrul unui studiu amplu, multidirecţional, pe care nu-l pot detalia acum, dacă mai vreau serviciu şi pentru ziua de mâine.) Phuuuuuaaaiiiii, repulsie totală, dezgust integral, condamnare morală pe linie, ucidere virtuală. De acord, au spus cercetătorii, acum vă rugăm să justificaţi moral răspunsurile Dumneavoastră. De ce un “phuuuuuaaaiiiii” atât de prelung şi de repezit? Lăsând la o parte oribilitatea de reprezentare, conform cadrului teoretic occidental, în lume se poate întâmpla orice, câte vreme nimeni nu este rănit. (Nu-i aşa? Ca folosirea animalelor în filme: staţi liniştiţi, e-adevărat că l-au împuşcat pe cal, da’ el, totuşi, n-a murit, fiind ditamai elementul contractual.)

Ei bine, la partea aceasta de raţionalizare, studenţii dezlănţuiţi întru a înfiera fără întârziere au devenit, absolutamente brusc, “înlemniţi moral”, n-au fost în stare să articuleze coerent nimic din proaspăt manifestata dezaprobare. De ce oare? Pentru că, va trebui să admitem cât mai curând, emoţiile deţin o pârghie importantă în a “ridica”, primordial,  aprobarea sau condamnarea. Când emitem judecata, în noi tace, dar loveşte, primitivismul emoţional (de ce oare îl consider, fără niciun studiu de care să mă sprijin, de rang esenţialmente vizual?) În cazul de faţă s-ar putea ca toţi (noi toţi) să fi văzut cu ochii minţii, până să se fi pornit tăvălugul cognitiv şi raţional, penisul lucios al unui câine excitat, alături de ochii închişi, dar satisfăcuţi, ai tânărului bărbat, suficientă bogăţie de concentrare a imaginii pentru a ne îngusta, rapid, perspectiva morală.

Să fie clar: nu susţin astfel de combinaţii între om şi câine (… oare între o veveriţă şi un raton da?…; mă mai gândesc, adică, pardon, mai “văd” până mâine). Dar cred că, aşa forţat cum e, exemplul e taman bun, prin impactul lui emoţional (iar?), să demonstreze cât de mare e prăpastia între afectul scurt, dar decizional şi (mai lenta) raţiune.

Când emitem judecăţi de condamnare, pare atât de clar (câtă inducere în eroare!) că ne-am gândit bine şi profund înainte, cum e şi normal, doar suntem inteligenţe superioare. Iacătă cum, dacă suntem întrebaţi după de ce oare am fost atât de categorici în verdict, în timp ce ni se cere asta nu scoatem  pe gură nici măcar un dram de onorantă şi morală justificare.

Eu v-am mai spus, cândva, ceva, preluat (şi adaptat) de la amicul Montaigne: în viaţă scriu istoria, orice aţi spune, timpurile verbale.

Dacă n-ar fi ocupaţi de doamnele Fidget, până şi câinii de apartamente s-ar apuca, mai serios, de gramatică.

_______________________________________________________

(Johnatan Haidt şi Mathew Hersh: „Sexual morality: the culture and emotions of conservatives and liberals”, 2001, Journal of Applied Social Psychology, 31, 191 – 221)

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.