Iun 212012
 
  1. Moştenirea (din păcate, nu a familiei Guldenburg, ci a antecesorilor)
  2. Familiaritatea survenită în timp, ca urmare a tributului adus „moştenirii”

Ştii ce fac cele două de mai sus de obicei? Împiedică creşterea calităţii vieţii. Da, frumosule şi chiparosule, sunt de acord cu tine. Eşti bărbat. Vrei să cucereşti. Vrei să îţi confirmi calităţile de mascul în captivantul joc al subjugării inimii domniţei. Ce zici însă de a gândi cu creierul (nu, nu! – mă refer la creierul din cap, nu la acela din pantaloni; zică ce-or zice neurologii, dar bărbaţii ştiu că au două creiere, astfel poziţionate : -)). Atât noi, femeile, cât şi ei, bărbaţii, am moştenit din punct de vedere evoluţionist anumite instincte, anumite patternuri, anumite tipuri de răspuns la unele tipuri de comportamente ale sexului opus, anumite tipare pe care nu trebuie să ni le predea nimeni la şcoală sau în familie. Ele ne sunt transmise encodate în ADN din generaţie în generaţie. Secvenţele transmise au ajutat la perpetuarea speciei de-a lungul mileniilor, nu degeaba fiind selectate. Să presupunem că am ajuns la stadiul în care suntem capabili a ne explica de ce ne purtăm într-un anume fel, din ce motiv – instinctiv ne apropiem de X şi nu de Y, de ce ne îndrăgostim de colega de clasă care ne trânteşte uşa în nas şi ne tratează cu indiferenţă pe toată durata liceului, deşi judecând la rece nu are acele calităţi pe care le-am dori de la o fată. Simţim ce simţim din cauza moştenirii genetice. Dar….genele nu sunt Dumnezeu, aşa-i? De ce ne-am închina la ele şi am spune scurt: „Asta e. N-am ce face. Sunt bărbat şi instinctele mele îmi spun asta” sau „Aşa sunt eu” sau „Nu mă pot schimba” ş.a.m.d.

Creierele noastre au anumite înregistrări, însemne, informaţii foarte profund consemnate şi marcate, a căror influenţă e lesne de înţeles că nu o putem neglija cu uşurinţă. De fapt, nici nu sugerez să ne opunem inscripţiilor genetice. Sugerez doar să le lăsăm să se manifeste (oricum nu am avea ce altceva să le facem), însă la scurt timp după manifestarea lor, să încercăm a face un pas mai departe în sensul disecării acestora folosind acea parte a creierului denumită cortex prefrontal (de data asta nu e vorba de cel din pantaloni, întrucât aria prefrontală nu a coborât niciodată la un nivel atât de jos).

Cred că a face un pas înainte, a îndrăzni să îţi treci deciziile (chiar şi cele legate de cuplul din care faci parte sau în care intenţionezi să intri) prin furcile caudine (al dracu’ de dureroase) ale gândirii raţionale denotă un nivel superior de conştienţă. O viaţă trăită autentic şi asumată. O stare de trezie accentuată în propria existenţă. Eliminarea somnambulismului ce însoţeşte mare parte din zilele pe care le parcurgem. Răspunsuri de genul: „aşa am simţit” sunt în mare parte urmare a ascultării orbeşte a arhetipurilor care colcăie în interiorul nostru, a conformării şi respectării cerinţelor evoluţioniste, cărora (are you awake?) puţin le pasă dacă tu eşti fericit, senin, liniştit, dacă ai vreun sens, dacă pui capul mulţumit noaptea pe pernă. Părţii aceleia evoluţioniste din tine care îţi spune să te îndrăgosteşti şi să îţi întemeiezi o familie cu o femeie care te ţine pe jar, care te face să suferi, care nu îţi împlineşte niciun sfert din nevoile pe termen lung pe care le-ai putea avea (adică partea aceea care îţi strigă: „O iubeşti. Ia-o de nevastă! Şi fă-i şi un copil! Repede, ce mai stai! Grăbeşte-te!”) îi pasă de la puţin spre deloc dacă există compatibilitate între voi, dacă aveţi aceleaşi idealuri de viaţă, dacă aveţi ce împărtăşi unul altuia, dacă tu eşti înţeles de ea în momentele dificile pe care uneori eşti nevoit să le traversezi, dacă aveţi posibilităţi de creştere împreună (atât dezvoltare individuală, cât şi colectivă, precum şi a entităţii numită cuplu). Cuplul vostru are posibilităţi de a înflori, aveţi ce învăţa unul de la celălalt, sunteţi dispuşi să vă urmăriţi unul altuia aspiraţiile şi să vă susţineţi interesele (tu pe ale ei, ea pe ale tale)? Crezi că ADN-ului îi pasă de aspectele menţionate? Nu. Dimpotrivă. Îl doare în spate de ele. Atenţie: ADN-ul poate fi asociat, într-o oarecare măsură, cu societatea. Crezi că societatea care îţi imprimă valoarea X, Y, Z, care te judecă pentru că nu faci copii (fără să te întrebe a priori dacă în cuplul tău e război sau pace) sau că nu te însori deşi ai împlinit 40 de ani, care te judecă pentru că ai ales să te abaţi de la calea atât de bătătorită de antecesori în diverse arii, dă doi bani pe viaţa ta? Crezi că îi pasă dacă tu mâine eşti bolnav, dacă plângi, dacă eşti fericit, dacă ai murit, dacă suferi, dacă ţi-ai luat licenţa sau nu : -)), dacă ai ce mânca, dacă ai apucat să te odihneşti, dacă îţi e foame sau sete, dacă are cine să te strângă noaptea în braţe etc.? Crezi că îi pasă? Cu siguranţă nu. Atunci…de ce îi introiectezi valorile pe care cu dibăcie încearcă să ţi le impună? De ce nu judeci tu cu mintea ta ce anume din ceea ce ţi se sugerează din afară este potrivit pentru tine şi ce anume nu are ce căuta în deciziile pe care le iei? Asemenea şi cu secvenţele transmise evoluţionist. De ce le laşi să îţi afecteze starea de bine pe termen mediu şi lung? (afurisitul ăsta de ADN de cele mai multe ori are grijă ca pe termen scurt să îţi fie bine, în aşa fel încât să te adânceşti şi mai mult în minciuna în care te târăşte).

Nu e suficient simţi (cu „simţitul” mori de foame) că eşti prins în jocul stabilit de antecesori. Dar e necesar să fii conştient că eşti prins într-un atare joc. Odată ce ai căpătat conştiinţa faptului că eşti doar o marionetă a propriilor gene, nu crezi că ar fi înţelept să mergi mai departe şi să „le faci tu pe ele”, nu ele pe tine? Fireşte că ele se vor lupta să îţi dovedească că nu ai luat decizia corectă, însă oare nu găseşti că pe termen lung ai avea posibilitatea de a obţine beneficii mai valoroase?

Iraţionalitatea (aş adăuga şi suferinţa) ne este atât de dragă (deşi nu suntem conştienţi de asta) încât ne este extrem de greu să depăşim un astfel de ataşament. Ce te costă să încerci să trăieşti diferit, măcar o scurtă perioadă? De pildă, să îţi spui: am două variante. Două femei care mă plac: una care mă ţine ca pe jar, îmi face zile fripte (hmmm „jar, „fript”…constat că „focul” are o mare însemnătate în deciziile iraţionale…în acest caz, ia gândeşte-te…nu cumva o să „te pârleşti”?   : -)), reprezintă exact arhetipul feminin capabil a atrage masculul din mine (aşa cum a păţit-o şi stră-stră-străbunicul meu; la dracu’ – n-am mai evoluat şi eu între timp? Nu, n-ai mai evoluat!), cu care discuţiile nu simt că ar fi clarificatoare şi generatoare de creştere (ba dimpotriva: te transformă într-un car de nervi clocotind şi fierbând când la foc mic, când la foc mare…) şi o femeie care nu stârneşte animalul din tine la fel cum o face prima, dar care în fiecare zi îţi confirmă încet-încet calităţile masculine, atât de încet încât schimbarea este dificil de sesizat de creierul tău, care are capacitatea de a te transforma într-o persoană mai aproape de tine însuţi, dar la un nivel superior (iar în niciun caz primitiv) şi care te poate face să îţi spui: „da, astăzi sunt mai bun decât ieri, sunt mai înţelept, mai aproape de nevoile mele, mai lămurit, mai clarificat, totul e mai limpede, găsesc explicaţii suferinţelor mele, reuşesc să le trec prin filtrul gândirii şi să le desluşesc semnificaţia”.

Cu toate astea? Noi ce facem? Ne îndrăgostim orbeşte de oricine (eventual ne şi căsătorim repede şi aducem un micuţ animăluţ pe lume, ca să strângem după aceea şi mai tare lacătul închisorii în care de bunăvoie intrăm), uitând a pune în talerul calităţilor şi defectelor punctele forte, punctele slabe, punctele comune ale lui / ei şi ale noastre? Ne aruncăm cu capul înainte fără a ne gândi la consecinţe. Nu cântărim greutatea deciziilor noastre asupra calităţii vieţii proprii. Se spune că dragostea e oarbă. Curat oarbă (aş adăuga)! Însă asta e doar o vorbă din popor (societatea? – adică cea pe care o doare în cot de valoarea zilelor tale). De ce alegi să îi rămâi tributar? Cunosc foarte multe cupluri (aşa cum probabil cunoşti şi tu) care sunt împreună fără a preciza din ce motiv sunt împreună. Tot ce spun este: „Ne-am îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt, deşi era cam îngălată, nu era prea ambiţioasă (iar eu apreciez ambiţia la o femeie), nu prea se dădea în vânt după excursiile montane (deşi eu le ador), nu mă asculta când eram trist etc.” Atunci? De ce continui să o faci, de ce urmezi pattern-ul, de ce nu ieşi din relaţie, intrând în alta (nu în altă femeie, ci în altă relaţie) cu „prefrontalul” la atac (nu, băi, prefrontalul nu e ăla din spatele şliţului, ci e ăla din spatele frunţii tale!)? De ce nu te poţi rezuma la o aventură de o seara – două – trei – o lună cu o femeie despre care eşti conştient că pe termen lung nu îţi poate aduce ceea ce te-ar împlini? Este frumos şi înfloritor, poate, o perioadă, dar peste 2-3-4 ani cei doi care s-au lăsat duşi de valul pasiunii şi atât la începuturile unei relaţii, se trezesc străini unul lângă celălalt. Iar asta n-ar fi o problemă extraordinar de spinoasă. Mai grav consider că e faptul de a te trezi golit. Şi „necrescut”. La acelaşi nivel de la începutul legăturii amoroase. Să îţi aduc aminte că viaţa-i scurtă? Nu-ţi doreşti să evoluezi? Să te uiţi în spate şi să fii capabil a-ţi explica deciziile care ţi-au marcat existenţa (şi din pricina cărora ţi-ai pierdut nişte ani preţioşi) într-o manieră raţională? Ţi se pare răspuns de bărbat matur: „Nu ştiu de ce am stat cu ea. Nu mi-a adus nicio împlinire, cu excepţia poate a unor partide de sex de senzaţie”? După mine, deciziile luate în această manieră, nu sunt asumate. Nu sunt responsabile. Sunt decizii luate în iureşul lucrurilor, evenimentelor, situaţiilor. Dar care ştii ce? Te pot costa. Nu te gândi că nu lasă urmări. Pentru ele întotdeauna plăteşti un preţ. Chiar dacă uneori preţul se traduce în timp pierdut sau în alte potenţiale femei mai potrivite lăsate să treacă fără a avea ochi pentru acestea.

Am fost considerată de unele persoane ca fiind „robotizată” prin prisma propagării gândirii raţionale pe care mă lupt de ceva vreme să o transmit şi altor oameni din cercul meu de prieteni. Simţirile nu-s rele sau bune în sinea lor. Însă pot deveni rele sau bune, iar pentru a contracara posibilele efecte nocive, ce ne rămâne de făcut? Să le analizăm, să le cercetăm minuţios. Chiar dacă ideile sunt intense, puternice, vii până la dumnezeu şi înapoi („nu-mi spune tu mie că dragostea pentru iubita mea nu e benefică; simt că putem muta munţii din loc împreună!”), îşi pierd din încărcătura afectivă uşor-uşor, aproape insesizabil, dacă îţi propui ca zilnic să urmezi un scurt exerciţiu de reflectare asupra oportunităţii sentimentelor, emoţiilor şi trăirilor tale. Să laşi deoparte emoţionalul şi să iei în primire raţionalul. Măcar câteva minute pe zi. „Femeia aceasta care mă pune pe jar este cam nonconformista. Eu apreciez conformismul de felul meu…dar hmmm…nu mă pot abţine să nu mă gândesc la ea, mai ales ţinând cont că mă simt respins. Oare ce să fac? Hormonii, deopotrivă cu moştenirile strămoşeşti în frunte cu „Tarzan-cel mai mascul dintre masculi” din mine îmi spun să încerc să o cuceresc. Dar pe termen lung ce avantaj îmi aduce asta? Peste jumătate de an ce voi fi realizat? Voi reuşi să o schimb? Să prefere respectarea normelor sociale (dat fiind conformismul meu)? Oare va înceta să îi şocheze pe cei din jur? Oare va înceta să bage rufe la spălat duminica, în zi de sărbătoare, când indicat e să nu încălcăm regulile impuse de societate? Sau poate nu voi mai preţui eu conformismul atât de mult…” sau „Eu preţuiesc libertatea. Femeia asta minunată stârneşte în mine instincte pe care nu le pot numi, însă îmi pare cam posesivă. Din câte am auzit (şi mi-a spus ea cu gura ei la întâlnirea de săptămâna trecută) doreşte exclusivitate într-o relaţie, nu suportă să ies la o bere cu băieţii fără ca ea să mă însoţească, vrea să fie sunată zilnic, să i se aducă flori şi să i se dea socoteală. Oare pot suporta asta pe termen lung, în ciuda frumuseţii ei neasemuite? De unde s-a născut obsesia mea pentru ea? Împărtăşim aceleaşi valori? Eu îmi doresc o relaţie lungă, ea asemenea. Oare pot să o schimb? Oare peste un an – doi mă va lăsa să ies la o băută cu tovarăşii mei fără să îi dau socoteală? Sau va schimba yala la uşă dacă voi îndrăzni să întârzii peste ora stabilită de comun acord? Acum cred că pot suporta un astfel de calvar, dar peste câţiva ani, după ce camarazii mei mă vor fi părăsit, oare o să o mai privesc cu aceeaşi fascinaţie?”

Nu pot să mint. Şi mie îmi place „Tarzan”. Da, Tarzan e cel care îmi atrage atenţia primul dintr-o adunătură de bărbaţi (de instinct nu scapă nimeni; nici chiar preoţii : -). Dar nu îl las să îmi acapareze mintea. Şi încerc să găsesc explicaţii pentru faptul că dintre toţi îmi place tocmai el. A, îl vrei doar pentru o partidă de sex? Ok. Go for it! Îl vrei pentru mai multe partide de sex? Go for it as well! Îl vrei pentru o relaţie? Fata mea, mai gândeşte-te! După care trec la pasul următor: valorile mele versus valorile lui, idealurile lui versus idealurile mele, consecinţele pe termen lung (atât pozitive: bucurii anticipate, cât şi negative: suferinţe anticipate). Iar reflectând la asta intens, gradul de excitaţie scade şi încărcătura emoţională este acoperită de raţionalitatea care îmi comunică un lucru evident încă din start: valoarea adăugată posibil a fi adusă de acel bărbat e aproape nulă. Calitatea vieţii mele nu creşte. Atunci? Nu-i evident că a mă opri e cel mai înţelept lucru pe care l-aş putea face?

Nu îmi doresc să fiu la mila genelor şi ADN-ului (oricum sunt, dar încerc să diminuez pe cât posibil asta) şi mi-aş dori ca şi tu să ai aceeaşi ţintă.

Când eşti cuprins de dragoste pasională, din punct de vedere biochimic, schimbările din corpul tău imită abuzul de narcotice. Hellen Fisher a constatat (nu e singura) că atunci când te îndrăgosteşti, atunci când apare neasemuita scânteie, aceleaşi circuite cerebrale se activează ca atunci când iei o doză de cocaină. Drogurile sunt asemănate sclaviei de obicei. Oare şi în privinţa dragostei pasionale şi netrecute prin prisma raţionalului e tot la fel? Tot o sclavie să fie?

„Moştenirea” îmi pare a fi extrem de periculoasă la începuturile unei relaţii. Iar „familiaritatea” – ulterior, după ce a trecut ceva vreme de la închegarea relaţiei. Câte cupluri ar fi înţelept să se despartă, iar membrii acestora să îşi asume creştere individuală sau poate alături de un partener mai potrivit? Câte cupluri sunt formate de fapt din doi străini care au uitat ce i-a unit? (să fie poate pentru că i-a unit acea dragoste oarbă inexplicabilă, acea scânteie pe care o căutăm cu toţii cu disperare, crezând că e unica ce capabilă a te face să te simţi viu?) „Viu” înseamnă să trăieşti respectându-ţi valorile (şi crede-mă că valorile tale nu se rezumă la moştenirea ancestrală). Iar valorile presupun judecată. Dacă partenerul îţi împărtăşeşte valorile şi tu eşti conştient de asta, de ce o preferi pe Eva fluturându-şi genele frumos rimelate (ambele tipuri de gene: şi cele însoţitoare ale splendidelor ei pleoape şi genele de care tocmai vorbirăm) în faţa ta şi promiţându-ţi plăceri de scurtă durată? Ia un pumn de gheaţă, anihilează activitatea cerebrală a creierului din pantaloni şi fă ceva ce nu prea am fost obişnuiţi să facem: gândeşte!

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  3 Responses to “Ce zici de-un hardcore cerebral?”

  1. Articolul e corect, Rodica. Judecatile sunt de valoare. O viata de cuplu cladita pe rational si pe valori comune poate fi lunga. Si trista, ca moartea! Si nici macar sa nu-ti dai seama de asta. Se prea poate sa traiesti rational, sa alegi cu creierul si sa te trezesti mort intr-o buna zi. Daca te mai trezesti…

  2. Ce ziceti de un die hard emotional ?
    Cred ca e posibil si ca oamenii sa fie foarte constienti ca relatia e inegala ( asta-i cel mai cuprinzator termen neutru pe care l-am gasit) dar sa nu poata renunta emotional (de ex se pot desparti de respectiva persoana , dar nu si de sentimentele pe care aceasta le inspira) . Si atunci ? Poate cresterea emotionala trece si prin consumarea unei relatii imperfecte . Cred ca nici ideile , nici sentimentele nu se pot schimba decat in timp , prin experienta traita efectiv . Si poate nu devine omul fericit , ci doar intelept 🙂
    Din punctul meu de vedere , ratiunea trebuie sa intervina autoritar doar in cazurile de abuz .

  3. bine ai revenit Rodica…mi-a fost dor de articolele tale 🙂

Sorry, the comment form is closed at this time.