Dec 262011
 

Îmi place să cred că nu sunt singura ciudată din lume. Mi-aş dori sa cunosc (sau măcar să aflu că există) persoane la fel de neobişnuite în ceea ce priveşte aspectele pe care le voi descrie mai jos (sau poate în altele şi mai şi!)

Am revenit la obiceiurile din tinereţe de a-mi spăla rufele în public pe vreun site binevoitor. Este exact ce simt nevoia să fac în clipa de faţă, aşa că dacă tot am user şi parolă de la acest site, de ce nu?

Nu aş face asta dacă nu mi-aş pune oarece întrebări cu privire la normalitatea mea. Mă iubesc de ceva vreme, sunt mândră de ceea ce am devenit, dar sunt momente când, în urma interacţiunii cu oamenii, mi se nasc întrebări cu privire la apartenenţa mea la această lume. Cred că în această clipă plătesc preţul acceptării propriei individualităţi. Ok. M-am acceptat, am început să mă iubesc, îmi recunosc (şi îmi îndrăgesc) defectele, imperfecţiunile, lipsurile, păcatele, viciile şi slăbiciunile…dar…trebuie să recunosc că toată această acceptare implică un preţ, şi anume: izolarea / singurătatea. Solitudinea nu e tocmai greu de acceptat pentru mine (o introvertă consacrată), ba chiar îmi este dragă, însă cu toate astea sentimentul de „a nu aparţine” nu e tocmai uşor de dus întotdeauna.

În articolul de mai jos pot exista erori de scriere, întrucât a fost scris din implus şi într-o mare mare fugă. În plus, nu a fost recitit. Aşa că…să îmi fie cu iertare. : -)

Să îţi dau câteva exemple:

Sărbătorile mi-au fost dintotdeauna indiferente. Ani de-a rândul m-am chinuit să simt ceva special de Paşte sau de Crăciun, însă în zadar. Pur şi simplu nu pot simţi. Acum, de când am o vârstă…cu atât mai puţin. Sunt imună la toată această harababură care se iscă în jurul meu. Nu mă regăsesc în nimic din ceea ce „se face”, „se practică”, „se întrebuinţează” în zilele astea. Dacă te simţi vreodată singură de crăciun şi ai chef să vorbeşti cu cineva, eu sunt persoana ideală. Sau dacă ai chef să ieşi la o porţie de paste, sună-mă (că mie nu-mi pasă că e crăciunul). Sau dacă vrei să stăm pe mess, stăm şi de paşte, şi de revelion şi oricând vrei tu. Brad de Crăciun nu am dorit să am niciodată, iar de când pot decide singură asupra utilităţii lui, nu mai împodobesc aşa ceva (nici măcar unul din plastic). Nu am nici măcar crenguţe de brad prin casă. Am încercat să agăţ câteva într-un an, dar uitându-mă ore în şir la ele, am constatat că a contempla un perete gol sau a contempla unele crenguţe de brad prinse prin casă cam tot acelaşi lucru reprezintă pentru mine. Nu simt nimic. Dacă nu simt, atunci de ce aş face-o? De când am primele amintiri (cred că de la 3-4 ani), inutilitatea bradului e neschimbată. Am fost un copil care suporta brad în casă doar pentru că aşa doreau părinţii. Sigur, nu mă revoltam, ci îl acceptam ca pe un dat (de la sine înţeles), însă plăcere nu mi-a făcut nicicând să îl privesc (e drept: nici repulsie, ci doar indiferenţă).

Idem cu Moş Crăciun. Nu am înţeles niciodată de ce a fost nevoie să fiu minţită cu privire la „existenţa” acestui ramolit. Plus, nu am înţeles de ce trebuia să recit poezii sau să cânt la pian pentru ca Moşul să catadicsească să-mi ofere cadoul. Când eram copiliţă, ştiind că moşul vine la copiii cuminţi, mi s-a iscat o mare şi chinuitoare întrebare. La etajul 3 al blocului unde locuiam, trăiau 5 fetiţe cu vârste apropiate de a mea. Una dintre ele era extrem de cuminte (chiar mai cuminte decât mine). După Crăciunul dintr-un anumit an, mi-a venit o idee: dacă există 2 moşi crăciuni? Unul vine la copiii cuminţi şi puţin mai înstăriţi fix în seara de Ajun (aşa cum venise şi la mine), iar altul vine la copiii cuminţi, dar amărâţi, când apucă şi el săracul de-a lungul anului (dacă apucă). Nu mi-am putut explica de ce eu am primit cadouri, iar fetiţele nevoiaşe nu primiseră nimic. Nici măcar cea mai cuminte nu primise niciun dar. Imaginează-ţi: cele 5 fetiţe credeau toate în moş crăciun. Cât de trist şi dureros este pentru un copil să fie minţit că există moş crăciun, iar acesta să nu vină şi la el în seara de ajun? În opinia mea, acest Moş Crăciun a fost inventat de nişte părinţi bogaţi pentru odraslele lor şi aşa suficient de răsfăţate. E dur, dragi părinţi. Îmi amintesc că mie mi s-a frânt inima când am constatat câtă nedreptate există pe lume şi cât de injust poate fi Moş Crăciun. Şi vorba ceea….nu aveam mai mult de 7 ani.

Deşi nu mă bucur încă de prezenţa propriilor odrasle în viaţa mea, sunt decisă, ca, dacă vreodată voi avea copii, să le spun din prima clipă că Moş Crăciun nu există. Am îndrăznit să comunic această idee năzdrăvană unui număr de cunoscuţi şi nu îţi poţi imagina reacţii. Dacă eram în secolul XIX, probabil eram deja arsă pe rug până acum. „Cum?? Distrugi copilăria micuţilor?” „De ce nu laşi copiii să viseze?”, „De ce vrei tu să strici ceea ce se face de secole?”. Aş proceda în felul următor: i-aş comunica micuţului meu că moş crăciun este o invenţie a oamenilor, că nu există şi că la un moment dat toţi copiii află asta. Copilului meu i-aş oferi daruri fără să ţin cont de o anumită zi din an, în funcţie de ceea ce îşi doreşte (bineînţeles, distingând dorinţele alintate de dorinţele serioase), iar dacă în ziua de ajun ar dori să primească ceva doar pentru a nu se simţi exclus din cercul celorlalţi copii (pentru a nu se simţi alienat), i-aş oferi un cadou (neuitând să precizez că este de la părinţii lui care îl iubesc foarte mult şi care i-l dăruiesc pentru a-i mulţumi că există, indiferent de numărul de poezii / cântecele pe care le-a învăţat şi indiferent de numărul de năzbâtii pe care le-a făcut). Deci, cel mai probabil, i-aş dărui ceva şi în seara de ajun, dar nu sub paravanul minciunii, nu sub paravanul poveştii lui moş crăciun: „Dragul meu / draga mea, îţi dăruiesc acest cadou eu, mama ta (deci nu vreun bătrân ramolit), pentru că te iubesc şi pentru că în seara asta, o sumedenie de copii minţiţi de părinţi primesc daruri şi nu mi-aş dori să te simţi exclus din „tagma” copiilor care în seara de ajun se bucură de cadouri.” Pe scurt: adevărul. Şi atât. În plus, cred că aş pune un accent deosebit pe cultivarea altruismului. Ceva de genul: „Copilul meu, în seara asta există atâţia copii care cred că există moş crăciun, însă îl aşteaptă în zadar. Nu ai dori să fim noi doi moş crăciunul acestor copii pe care un mit stupid promovat de miliarde de oameni îi va determina să se ducă la culcare cu obrăjorii scăldaţi în lacrimi? Hai să le aducem un zâmbet pe buze, noi, singurii (e secretul nostru, da?) care ştim că nu există moş crăciun.” Şi i-aş oferi mici daruri pe care să le poată împărţi chiar el / ea celor care nu au avut norocul să „fie suficient de cuminţi” (prin insuficient de cuminţi înţelegând bolnavi sau orfani), încât Moş Crăciun să îi onoreze cu prezenţa. Cred cu toată tăria că nu aş strica copilăria unui micuţ promovând adevărul (sigur…nu mă bag la micuţii altora, ci doar la al meu). Încă din clipa în care se naşte până în clipa când pleacă de acasă. Când eram fetiţă, primeam deseori daruri de la părinţii mei (nu doar de Crăciun), şi locuind într-o zonă nu foarte bogată, le dăruiam mai departe copiilor nevoiaşi. Deşi eram şi eu suficient de mică, îmi provoca o bucurie imensă când îi vedeam încântaţi, când le vedeam ochişorii mărindu-se de curiozitate şi desfătare. O dată am primit o cutie mare de bomboane din străinătate din care (erau aprox. 100 bomboane) nu mi-am păstrat niciuna. Pe toate le-am dăruit, deşi eram destul de pofticioasă şi bomboanele miroseau tare tare bine: a rom şi scorţişoară. În timp ce le dăruiam copiilor de pe stradă, îmi spuneam în mintea mea: „oricum nu aş fi ştiut să le apreciez la adevărata valoare. Aceşti copii nu au gustat niciodată aşa ceva.” În momentele cu pricina, reflectam la incorectitudinea din lumea asta. De ce un copil are şi alt copil nu are? De ce la mine vine Moş Crăciun, iar la colega mea de clasa nu? De ce eu mă pot îmbrăca cu rochiţe colorate, iar vecina mea de-o seamă cu mine se îmbracă cu aceleaşi haine ponosite mereu?

Nu sunt un exemplu de altruism (mai ales în ultima vreme), însă cu toate astea, aş promova din răsputeri generozitatea şi m-aş lupta îndelung în aşa fel încât să îmi determin copilul să împartă şi să empatizeze cu micuţi de-o vâstă care au avut mai puţin noroc. Cred că aceasta ar fi una dintre principalele lecţii de viaţă pe care i le-aş ţine.

Revenind la „extravaganţele” mele, aş fi curioasă dacă se mai simte cineva atât de liber uneori încât umblă desculţ prin Bucureşti? Hmm? Anyone? Mie mi s-a întâmplat (inclusiv acum două – trei luni). Să simţi că nu depinzi de nimeni şi că nimeni nu depinde de tine, că eşti stăpân pe dorinţele şi acţiunile tale, că toată lumea îţi aparţine, că ai ieşit din sclavia în care te-ai zbătut o viaţă, că hainele te sufocă şi te închistează, aşa încât decizi să simţi praful Bucureştiului sub tălpile goale? E ceva uzual sau nu? E atât de ciudat? Pentru mine praf = viaţă. De ce nu am simţi viaţa sub tălpi aşa cum este?

Sau: a ieşit cineva cu părul ud în miezul iernii afară? Relaxează-te: nu „se răceşte” aşa uşor. Nu e minunat să simţi vântul prin păr, procesul de uscare să se petreacă natural, să simţi că trăieşti atunci când fiori de frig îţi străbat întreg corpul?

Sau: a dansat cineva timp de două ore în zăpadă cu tălpile goale fără să simtă frigul?

Uitându-mă la televizor (la alţi ciudaţi : -)), concluzionez că nu trăiesc decât o viaţă normală. Sunt mulţi, mulţi oameni cu extravaganţe ieşite din comun, nu banale – precum sunt ale mele. Dar totuşi, în cercurile cu care am de-a face nu sunt privită ca cea mai obişnuită fiinţă cu care să intri în contact. Bizareriile mele încă sperie. Ce mă sperie pe mine, însă, e că nu sunt făcute din teribilism. Nici vorbă de aşa ceva. Sunt făcute din implus, sunt făcute pentru că îmi provoacă reale fericiri şi un sentiment teribil de palpabil că sunt vie. Iar aceste tipuri de impulsuri nu sunt confortabile celor din jur (fapt ce îmi provoacă mie un oarecare sentiment de alienare şi de izolare). Cum îi este unui bărbat să îşi vadă soţia plecând de acasă în miez de noapte în locul unde a pus degetul pe hartă? Doar aşa…din impuls, pentru a se regăsi, pentru a se linişti, pentru a conştientiza că este vie.

Aţi adormit vreodată noaptea pe iarbă într-un parc dintr-un oraş străin aflat la 400 km depărtare de casă, ascultând viaţa din jurul vostru? Am uitat să menţionez: singură. Închid subiectul pentru că începe să mă sperie atâta deschidere. Pe tine…nu mai zic : -)

Revenind la sărbători, mai este cineva care în zilele de Paşte şi de Crăciun simte nevoia să fie în cu totul altă parte decât este? De când eram copiliţă, îmi doream ca în zilele respective să alin durerea cuiva care nu are cu cine le petrece. Pe mine oricum nu mă interesează să fiu cu persoana X sau persoana Y de sărbători (da, nici măcar cu familia mea; hai, omoară-mă! omoară-mă!). Dar pentru alţi oameni contează să nu fie singuri. Aşa că, de ce nu aş încerca să fiu alături de acei oameni singuri pe care nu are cine îi vizita? Familia mea oricum mă are mult mai des. De ce s-ar încăpăţâna să mă aibă şi în ziua de paşte şi de crăciun? Recunosc. Mi se pare egoism. Noi, oamenii, avem totul (da, nu mi-e ruşine să spun: inclusiv copiii tăi au totul, dar cu toate astea, vor mai mult), în fiecare zi. Dar nu ne ajunge. Vrem mai mult, mai mult, mai mult. Îi vrem pe cei dragi şi azi, şi mâine, şi poimâine, şi de paşte şi de crăciun şi de ziua noastră ş.a.m.d. Tot timpul. Nu le-am da drumul. Nicicând. Am persoane în familia mea pe care le pot vizita zilnic, însă dacă în ziua aniversării zilei de naştere nu le vizitez, se cheamă că sunt „o insensibilă”. Ce contează că dau totul în rest? Nu! Nu e suficient! Trebuie să dau totul tot timpul! Nu e o frustrare pe care eu să o am în mod special, ci am remarcat asta la numeroase familii. Până la urmă…care e marea tevatură şi cu ziua asta de naştere (am divagat, ştiu, dar tocmai ce mi-am adus aminte…or cum e un articol scris din implus, lasă-mă să dau frâu liber impulsului, ok?)? Ştii ce am făcut eu de ziua mea de naştere anul ăsta? Am fost la serviciu, am fost la şedinţa de terapie, iar seara am stat singură pe balcon şi am citit. Nu am avut pe nimeni în preajmă. Şi nu m-a deranjat asta. Nu e primul an când se întâmplă acest scenariu identic. Când eram mică, mi se părea de asemenea că se acordă prea multă importanţă unui eveniment care nu contează. Ok. A contat în anul în care m-am născut. Dar ulterior? Care e marea însemnătate? Am avut momente extatice în viaţa mea în cu totul alte clipe decât ziua mea de naştere. Am avut bucurii remarcabile, am râs cu lacrimi în alte ocazii şi cu alte prilejuri. De ce e musai să mă străduiesc a obţine asta şi de ziua mea? În plus, chiar şi singură, anul acesta, îmi amintesc că am obţinut o stare de bucurie marcantă citind o admirabilă carte de psihologia copilului. Deci, de ce simt oamenii nevoia să îşi serbeze ziua?

La fel şi cu revelionul. Ani de-a rândul mi-am rugat părinţii să mă lase în pace în noaptea de revelion pentru că este o noapte ca oricare alta. Nu mă interesa să petrec, nu mă interesa să mănânc sarmale (apropo, de ce trebuie să mâncăm neapărat sarmale, tobă şi piftie de Crăciun?…eu de exemplu am avut poftă de fructe de mare anul ăsta şi de bere irlandeză….). Într-o noapte de revelion îmi amintesc că m-am trezit cu chef de făcut probleme şi exerciţii la matematică. Şi chiar asta am făcut.

Pe acelaşi principiu merg în continuare. Dacă mă trezesc cu chef de dansat cu tălpile goale în zăpadă, asta voi face, dacă mă voi trezi cu chef de citit, asta voi face, dacă mă voi trezi cu chef de scris, voi scrie etc. De ce ar trebui să îmi planific ceva? De ce trebuie să îmi plătesc vacanţe la ski în Austria? Dacă mă trezesc cu o zi înainte că nu mai am dispoziţia necesară pentru aşa ceva? Ce fac? Mă duc totuşi doar pentru că am plătit? Ce fel de viaţă e asta? Nu e cumva sclavie? Sclavie a propriilor alegeri?

Nici vacanţele nu îmi sunt foarte pe plac. De unde pot eu să ştiu azi ce nevoi şi dorinţe voi avea peste o lună (când am vacanţa programată)? Nu mă dau în vânt după munca în corporaţie 12 luni din 12, însă vacanţa mi-aş dori să o las liberă pentru a face exclusiv ce îmi sugerează propriul impuls atunci: în prima zi de concediu. În funcţie de starea mea psihică, îmi stabilesc destinaţia pentru vacanţă. Sau pot sta foarte bine şi acasă. Nu am fost nicicând o mare călătoare, iar dacă cineva mi-ar spune că până la sfârşitul zilelor mele nu mai ies din Bucureşti, nu m-aş supăra.

Nu insist să văd Roma, să văd Parisul, să văd Madridul şi alte capitale. Dacă se iveşte vreo ocazie, foarte bine. Dar dacă nu, nu voi avea niciodată nimic împotrivă să văd doar Piaţa Unirii şi Piaţa Ferentari de acum încolo. Am atâta bucurie şi atâtea lucruri interesante de descoperit la mine şi la cei din jur, încât pur şi simplu nu simt nici cel mai mic impuls care să mă îndrepte către destinaţii străine şi / sau exotice. Sunt defectă oare? Înclin să cred că da, ţinând cont că sunt una dintre foarte foarte puţinele persoane (pe care le cunosc) care nu îşi doresc să plece nicăieri în concediu. În procesul meu de autoanaliză, mi-am conştientizat cele mai puternice momente de fericire din viaţă. Şi ghici unde au avut loc? Cu o singură excepţie, toate s-au petrecut în Bucureşti şi nu au avut niciun fel de legătură cu localitatea în care mă aflam. Deci: bucuriile mele nu ţin cont de destinaţie.

Altceva: este normal ca frigiderul meu să fie gol? Nu am nimic de mâncare cu excepţia unor ingrediente pentru salată. De unde pot eu cunoaşte ce îmi voi dori mâine seară când voi ajunge acasă? De ce aş avea mâncare pe care să o arunc? Nu am niciodată mâncare gătită. Asta chiar cred că e un pic ciudat…..Nu mă interesează ce voi mânca diseară sau mâine sau poimâine. Văd eu atunci. Mă orientez pe loc.

Nu sunt dependentă de lucruri şi de tabieturi. Acum câţiva ani, într-un team building, a trebuit să amânăm momentul prezentărilor pentru că doi dintre colegi nu îşi luaseră micul dejun şi susţineau că ei nu pot funcţiona fără să fi mâncat de dimineaţă şi fără a-şi bea cafeaua. Mie asta mi se pare cel puţin bizar. Am stat şi trei zile (mai mult recunosc că nu am rezistat) fără să fi pus strop de mâncare în gură. Şi nu am murit. Multe persoane nu pot face asta. Pentru că au tabieturi. Atâta timp cât lucrurile se schimbă la un moment dat, sunt de părere că fiecare om trebuie să îşi reprioritizeze rapid sarcinile / obiceiurile etc. Ok. Nu ai apucat să te încadrezi în timp….nu-i nicio problemă….sari peste micul dejun şi peste cafeaua de dimineaţă. Reprioritizează-ţi! Adaptează-te la schimbare!

Tot într-un team building. Ne-am dus cu toţii la culcare la 6 dimineaţa, iar la ora 9 când începeau prezentările, colegii dormeau încă. Cum vine asta? Ok. Suntem cu toţii obosiţi, dar am stabilit un lucru, şi anume că la ora 9 încep prezentările. Adunaţi-vă, dragii mei, puţin, spălaţi-vă cu apă rece pe ochi, şi hai sus din pat că avem treabă! De ce e atât de greu? Sau…eu cum am putut?

Sunt ciudată că găsesc bucurii deosebite, uimitoare în urmărirea propriilor mişcări sau în studierea oamenilor? Este atât de bizar că sunt fericită că îmbătrânesc, în condiţiile în care alţii nu au avut acest privilegiu? Trăiesc momente mirifice meditând, contemplând, jucându-mă, citind, scriind, gândind etc., şi nu planificându-mi vacanţe, nu cumpărând cadouri pentru nişte oameni care şi aşa au prea multe lucruri, nu umplându-mi frigiderul, nu planificându-mi o nuntă maiestuoasă, nu aşteptând revelionul sau crăciunul sau paştele pentru a spune celor din jur că îi iubesc şi că sunt speciali.

Cu toate astea, resimt izolarea. Lucrurile de mai sus (care reprezintă doar o parte din ceea ce reprezint eu) nu ştiu de ce…dar nu sunt comode celor din jur. Dialogurile mele despre conştientizarea vieţii din noi ca urmare a contactului cu moartea nu sunt „foarte aşteptate” la reuniunile la care particip. Aşa încât apelez la falsitate şi la adaptarea la cerinţele sociale. Dar făcând asta, mă trădez. Sunt convinsă că mai sunt persoane ce procedează în acelaşi fel: par a fi altfel pentru a fi acceptaţi de societate. Mi-aş dori să aflu dacă există şi ce simt ei când mint pentru a plăcea. Şi cât de străini se simt în lumea asta!?

Un lucru ştiu sigur. Cum mă simt eu când „mă înşel” pe mine însămi: goală.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  9 Responses to “Cine a mai aterizat de pe planeta extratereştrilor?”

  1. Multumesc! Iti recomand sa incerci si tu!

  2. Cea mai mare ciudatenie a mea e ca ador senzatia hainelor ude pe piele. Imi place sa ma plimb prin ploaia torentiala de vara, fara umbrela. Bine, asta nu e neaparat ceva iesit din comun, probabil ca multora le place asta. Partea „extraterestra” abia acum vine: imi place sa intru si in mare cu hainele pe mine :))
    Iar cea mai mare relaxare dupa o zi stresanta la munca e cand ajung acasa si intru imbracata sub dus :))
    Deci categoric nu esti cea mai ciudata persoana din lume :))

    • Ai dreptate, Ramona. Tu esti mai ciudata decat mine : -) Glumesc.
      Ce faci tu e ceva nou pentru mine. Nu am mai auzit pe nimeni sa intre imbracat sub dus. Nu am simtit astfel de impulsuri pana acum. Dar esti de laudat pentru ca le dai curs. Pentru ca le transpui in realitate. Ai toata admiratia mea : -)

  3. Ma simt putin distrata in momentul asta, citit articolul tau si regasindu-ma in proportie de aproximativ 85% in ceea ce ai spus :).
    Ce ma distreaza insa si mai tare este ca, desi citesc abia acum, cam in aceeasi perioada in care ai scris articolul, meditam si eu la aceleasi lucruri. Am avut chiar si o intalnire cu mama in care incercam sa-i explic anumite constientizari foarte importante pe care le-am avut in ultima vreme, iar discutia a deviat foarte usor (condusa de ea) la perioada anului in care ne aflam (incerca de fapt sa imi transmita ca nu sunt intamplatoare acele constientizari si ca au legatura cu craciunul (?!)). Marturisesc cu mana pe inima ca nici acum nu am inteles ce era in capul ei :P. Eu am facut parte din copii care au crezut mult timp in mos craciun si care la fel ca si tine, nu intelegeam modul lui de a imparti cadouri – nu intelegeam de ce eu gasesc sub brad portocalele si covrigii pe care ii adunam chiar eu din colindat, iar vecinele mele primeau papusi, hainute, etc. Abia mai tarziu am inteles ca de fapt firecare are mosul lui, iar „mosul meu” (adica bunica mea) nu avea bani sa-mi cumpere cadouri. Pe masura ce a au trecut anii, magia cu care ma straduiam mereu sa invalui aceast perioada a inceput sa scada si am inceput sa privesc aceasta perioada ca pe o perioada in care multe magazine scot profit. Si… cam atat. Am incercat sa ii impartasesc acest gand si mamei mele, dar nu i-am fost prea simpatica :P.
    Eu nu am avut pana acum curajul sa merg desculta prin oras (nu de alta, dar imi este teribil de frica de faptul ca mi-ar putea intra un ciob de sticla in picior :P), dar iti pot spune ca stau desculta cat de mult pot (chiar si la birou si chiar si la cabinet, in timpul sedintelor de terapie).
    Am realizat de curand ca faptul de a fi un copil conformist toata copilaria mea, inca se mai resimte si acum. Am inceput incet incet, sa misc un pas in lateral stanga, unul in lateral dreapta (pasi mici,pentru ca cei mai mari inca ma sperie) si realizez ca, cu fiecare pas pe care il fac pentru a expune si afirma ce cred si imt cu adevarat, ma indrept odata catre mine, dar ma si departez de cei din jurul meu. Astfel ca izolare, da o resimt – la servici joc un anumit rol care ma ajuta sa ma integrez, dar care ma consuma imens, iar in viata personala numarul persoanelor care au ramas langa mine in urma acestor marturisiri a scazut dramatic 🙂 Uneori ma simt singura si atunci, imediat, imi amintesc ca da, sunt singura, dar macar sunt sincera. Dar de cele mai multe ori ma simt trista. Trista pentru ca alegem sa traim in aceste iluzii fara macar sa ne intrebam daca ni le dorim; trista pentru ca inca nu am reusit sa ma desprind complet de aceste comportamente si cad in abaterea iluziei cum ca „ciocolata” iti poate produce o stare de fericire…
    As putea sa iti vorbesc mult mai multe despre toate acestea, insa cred ca ai inteles esentialul – esti un extraterestru, insa nu esti singura :P. Probabil ca atunci cand ne-am rasturnat din nava ne-am cam imprastiat unii de ceilalti, iar acum avem nevoie sa ne regasim 😛
    Iti multumesc pentru acest articol!

    • @Raluca: Eu iti multumesc pentru comentariu. A fost un deliciu sa il citesc. O mare bucurie. Pacat ca nu esti inteleasa de mama ta. Mintea ei incearca sa gaseasca niste corelatii care nu exista, doar pentru ca nu poate pricepe cum fiica ei are astfel de ganduri si idei negenerate ca urmare a educatiei pe care ti-a dat-o. Ma distreaza si pe mine cand constat asta la ai mei: daca aduc in discutie vreo idee care nu mi-a fost insuflata de acestia, ma privesc cu mare scepticism. : -)
      Cu privire la umblatul cu talpile goale prin Piata Romana : -), nu te gandi ca mi se intampla prea des. Am facut-o nu din teribilism, ci ca urmare a impulsurilor puternice de libertate pe care le-am simtit in momentele respective (m-a apucat de vreo 3 ori in mijlocul orasului). Doar atunci. In rest, umblu incaltata : -)
      Din nefericire, resimt si eu acelasi lucru: orice pas catre mine reprezinta un pas mai departe de cei dragi. Dar imi asum. Imi pare mai important sa fiu fidela mie insami decat lor. Cu riscul de a-i rani (desi ma straduiesc sa fiu cat se poate de delicata). Pana la urma…nu pentru mine traiesc?
      Ma bucur ca nu sunt singura in tristetea (generata de aceleasi lucruri pe care le-ai mentionat si tu) si in instrainarea mea de aceasta lume (dar nu conform principiului “daca sufar eu, sa suferi si tu”, ci sunt bucuroasa pentru ca mai exista oameni sinceri care isi asuma suferinta in calea lor catre autodescoperire).
      Si sunt fericita ca incet-incet ne regasim. Si ne trezim. : -)

  4. Și eu sunt o „ciudată”. Mi-ar plăcea să ieșim la o porție de paste sau…pur și simplu să ne plimbăm desculțe pe stradă povestindu-ne ciudățenii. Am 36 de ani și toată viața mea…până nu demult, am încercat să mă înscriu în conveniențe și tipare… „așa spune lumea…așa face toată lumea”. M-am simțit goală, pustie, anapoda și într-o zi m-am hotărât să fiu eu însămi, așa cum simt, cum vreau, cum mi-e bine. Am rămas aproape singură, iar cei care îmi mai sunt alături mă privesc cu scepticism. Singura ființă care se bucură alături de mine e fiica mea de 12 ani. Pe ea nu o deranjează faptul că mami e „ciudată”, dimpotrivă…mi-a spus să nu mă schimb niciodată, că îmi sta- tare bine așa…cum sunt. Sunt fericită acum, sunt liberă, sunt eu. Asta e tot ce îmi doresc. Lumea?! Nu mai contează….. Și, a propos…voi fi singură de Revelion anul acesta. Abia aștept….

    • @Cora: stii cum trebuie sa facem? Sa iesim la o portie de paste cand simtim amandoua nevoia sa facem asta (ca sa dam dovada de un comportament congruent nevoilor si dorintelor noastre), lucru foarte posibil sa se intample concomitent. Si in curand ; -) Ruperea de cea care ai fost si intoarcerea la tine insati probabil a fost dureroasa si a implicat unele renuntari (ca de exemplu pierderea prietenilor), dar dupa cum spui, a meritat. Ce e mai important? Sa fii fidela unei imagini pe care ti-ai creat-o si pe care prietenii o iubeau sau sa iti fii fidela tie insati (cu orice risc)? Cred ca ceea ce ti-a spus fiica ta reprezinta cel mai frumos compliment pe care un om il poate primi: “iti sta tare bine asa cum esti”
      : -)) Asta ne-am dori cu totii de la cei din jur: acceptare si iubire neconditionata (sau ma rog…conditionata in limite rezonabile…)

  5. Inteleg ca e un apel de adunare al echipajului de pe nava Enterprise si a capitanului Picard (interconexiuni.ro – mind , the final frontier) , la o petrecere de sarbatori 🙂
    Ce sarbatori ? Acelea din dragoste de viata , diferita dar frumoasa , necunoscuta dar atragatoare , efemera dar insemnata .
    Nici mie nu-mi place conformismul social asociat unor sarbatori religioase , evident pt. ca nu sunt adepta acelor credinte .
    Eu am un brad artificial pe care il impodobesc de placere copiii mei in fiecare an (copii care nu cred in mos craciun) , ne uitam seara impreuna la jocul luminitelor din el , iar sarmale fac tot pt. ca le plac copiilor . Si , in loc de colinde , am facut karaoke cu unul dintre copii pe melodiile lui Bon Jovi .
    Am observat ca desi mos craciun e un personaj comercial , pt multe persoane a capatat aceeasi aura sacra precum personajele (persoanele) biblice . Si oricine spune adevarul , chiar copil fiind , e tratat cu dispret si de catre ceilalti copii si de catre adulti . Asta mi se pare inacceptabil . Si e un avertisment pt. soarta adevarului si a diferentei , in general .
    Totusi , eu cred ca lumea a fost schimbata si poate fi schimbata (in bine , dar si in rau) tocmai de persoanele iconoclaste , astfel ca mie imi plac atitudinile curajoase si creative ale altora si sper sa imi influentez si copiii in acest sens .

    • @Monixy: Am intalnit oameni care desi erau adeptii respectivelor credinte religioase, cu toate astea se simteau obligati sa sarbatoreasca Pastele, Craciunul indiferent de starea lor psihica din momentele respective. Mi se pare o nefericire sa simti vinovatie daca nu respecti niste conveniente sociale in ciuda “glasului inimii tale”.
      Copiii tai nu cred in mos craciun? Asta e mare lucru! Imi place sa privesc persoane care actioneaza in concordanta cu propriile sentimente, trairi etc. Daca micutilor tai le place sa impodobeasca brad, atunci e foarte bine ca o fac. Daca micutilor tai le plac sarmalele, atunci fa-le sarmale! : -))) In cazul meu, nu am avut aceasta repulsie (e mult spus repulsie, de fapt cred ca un termen mai potrivit ar fi indiferenta combinata cu furie cand obligatiile deveneau prea stringente) din teribilism, ci natural. La asta fac referire in articolul meu: la comportamentele fortate contrare propriilor dorinte, doar de dragul unor obiceiuri, traditii, reguli sociale s.a.m.d.
      Ai dreptate cand spui ca modalitatea de reactie a adultilor si copiilor cu privire la adevar este un avertisment. Din nefericire, lumea asta ne obliga uneori sa ne comportam asa cum nu ne dorim pentru a-i obtine acceptarea…ceea ce e tare trist.

Sorry, the comment form is closed at this time.