Mai 212011
 

Omnipotenţa este una dintre cele mai căutate senzaţii de-a lungul vieţii omului. Smerenia, umilinţa, neputinţa, neajutorarea duc la săderea încrederii în sine, te readuc la acel sentiment de supunere, de incapacitate, de dependenţă pe care îl are de multe ori copilul mic sau mai mare faţă de îngrijitorii lui. Pot evoca ori de câte ori doresc (însă de ceva timp nu mai doresc asta, chiar dacă exact în acest moment o fac) senzaţia de slăbiciune pe care am purtat-o în mine pe tot parcursul copilăriei, slăbiciune îmbinată cu furie, chiar cu infirmitate psihică, senzaţia de a nu putea face nimic, de a nu avea capacităţile de a riposta, de a fi singură şi abandonată. Când eram copilă şi adolescentă, mă simţeam foarte aproape de pământ, cu alte cuvinte simţeam că mă prăbuşesc în orice clipă.  Eram gata să mă trântesc pe jos, să cad, să fiu doborâtă, atât de puternic resimţeam durerea din mine. Era exclusiv o durere psihică (pentru că fizic am fost tot timpul sănătoasă), dar atât de proeminentă încât era suficient un singur cuvânt sau o singură privire pentru a mă dărâma. De multe ori mă aşezam pe jos plângând în hohote, zgâriind pământul, umplându-mă de praf şi rugându-l să se deschidă şi să mă înghită. Senzaţia clară era de neputinţă, de legare a mâinilor la spate, de obiect, de marionetă a cuiva care îşi bate joc de mine şi de sentimentele mele. Senzaţia de „jucărie a cuiva” nu are un destinatar anume, ci era o senzaţie generală pe care o resimţeam peste tot, în toate mediile şi contextele unde mă învârteam şi faţă de aproape toţi oamenii pe care îi întâlneam. Situaţia nu a fost nici pe departe atât de neagră precum pare a fi citind aceste rânduri, însă acum nu fac altceva decât să evoc exclusiv simţirile mele din acea perioadă, deci doar componenta subiectivă proprie a etapei respective, şi nicidecum realitatea aşa cum a fost ea realmente. Dar până la urmă ce contează mai mult? Cum a fost de fapt sau cum a resimţit-o personajul principal al acţiunii? Cuvintele de mai sus sunt o scurtă descriere a sentimentelor unui copil neînţeles. Nu am spus neiubit, ci neînţeles.

Ţinând cont că până şi eu m-am săturat să tot vorbesc despre mine, iar scopul acestui articol nu se doreşte a fi evocarea trecutului meu, vreau să îmi lămuresc mai bine relaţia dintre căutarea omnipotenţei şi dependenţe de tot soiul. Ce se poate întâmpla cu un copil / adolescent neînţeles. Hai să ne gândim:

Un copil neînţeles este un copil a cărui încredere în sine este zdruncinată. Se consideră obiect, nu subiect, se simte „în afara poveştii”, viaţa îl trăieşte pe el, nu el trăieşte viaţa, se simte neputincios, iar atotputernicia rămâne un vis frumos (poate o reminiscenţă din anii cât a fost infant, probabil singura perioadă când într-adevăr s-o fi simţit stăpânul lumii!?). Cui nu-i place să se simtă stăpânul propriei vieţi, fie el copil, puber, adolescent, adult, bătrân? Se simte cineva confortabil ştiind că nevoile lui nu contează pentru absolut nimeni dintre cei dragi (chiar dacă cei dragi îl iubesc cu adevărat), sau dacă au o oarecare importanţă, aceasta este infimă? Se simte vreun adult comod spunându-i unui alt adult: „Mă simt foarte singură atunci când sunt cu tine” şi răspunzându-i-se: „Mănânci rahat. Nu ai cum să te simţi singură, nu vezi că te iubesc şi sunt tot timpul lângă tine?” Ce trăieşte adultul care a iniţiat discuţia? O remarcabilă senzaţie de neputinţă şi evident: resimte prin toţi porii faptul că vorbeşte singur, fără ca mesajul să ajungă la destinatar. Să aplicăm patternul şi la copii: „Mama, eu nu vreau să mă îmbrac gros pentru că îmi este foarte cald.” „Nici să nu te gândeşti, nu vezi că sunt doar 15 grade afară? Vrei să răceşti? Ia mai pune un pulover pe tine. Acum!” Multiplicând tiparul de reacţii parentale precum cea de mai sus de nenumărate ori (cam de câte ori copilul şi părintele interacţionează de la 0 ani până când copilul pleacă de acasă), care este, în mod logic, mesajul pe care micuţul îl va integra? Indiscutabil: nu sunt înţeles. În copilărie, refugiile odraslei sunt acceptabile şi mai greu de depistat, însă ce ne facem cu adolescenţii? Refugiul este de fapt o evadare dintr-o realitate străină, realitate în care adolescentul nu se regăseşte şi pe care nu este în stare să o stăpânească. Ca orice om mai mic sau mai mare, şi el caută omnipotenţa, acel sentiment de putere nelimitată, de dispunere absolută asupra propriei vieţi, pe scurt: de independenţă. Din punctul meu de vedere, omnipotenţa este sinonimă cu libertatea. Iar libertatea şi puterea asupra propriei existenţe sunt sinonime cu fericirea. Iar scopul vieţii care este? Fericirea. Aşadar, de fapt, tu, copil, adolescent, adult cauţi să îţi împlineşti scopul vieţii (deci nici măcar nu te deviezi de la ceea ce este normal pentru un om să urmărească). Atâta tot. Problema cu adolescenţii este că abat căutarea pe singurele drumuri unde au acces. Ar putea găsi fericirea prin comunicare eficientă cu cei din jur, prin ascultare, prin înţelegere, prin a dărui şi a primi ceea ce au nevoie de la cei care contează etc. Nereuşind să obţină omnipotenţa astfel (tocmai am dat exemplu de adult şi copil neînţeles, deci evident că se aplică şi la adolescent), o caută pe alte rute. Dorinţa de a-şi găsi propria atotputernicie, combinat cu diminuarea atotputerniciei părinţilor, face din adolescent un candidat perfect pentru intrarea în clubul dependenţilor de orice fel.

Tinerii al căror curaj de a gusta cu forţa (sigur, fără voia şi ştiinţa părinţilor) din tentaţiile vieţii este diminuat (deci cei a căror vitalitate şi energie a fost cumplit retezată în anii copilăriei: marii timizi, cei cu sensibilitate exagerată, cu stimă de sine sub nivelul mării etc.) vor recurge la alt tip de dependenţă (mulţi ar spune, mai puţin periculoasă), şi anume: dependenţa de reverie. Adolescentul devine prizonierul viselor diurne, trăind imaginar dorinţe, satisfăcându-şi în mod ireal nevoi neîndeplinite. Reveria reţine fericirea, o multiplică. În reverie totul este permis, nu există cenzură, copilul este stăpânul şi poate devia „filmul” pe orice pantă pofteşte, este suveranul propriei vieţi şi scenaristul propriei pelicule. Eu fiind o fostă mare maestră în reverii (centura neagră cu 9 DAN în vise diurne), i-aş contrazice pe părinţii care preferă să îşi vadă adolescentul visând decât prin baruri cu paharul în faţă. Nu spun că o variantă este mai bună sau mai rea decât cealaltă. Vreau să spun că ambele sunt aproximativ la fel de nocive, cu singura excepţie că reveria nu face rău sănătăţii fizice a copilului (nu implică ficat mărit, probleme cardiace în viitor ş.a.m.d.). Reveria echivalează cu inhibiţia acţiunii şi lipsa iniţiativei, cu o existenţă pasivă, cu trăirea în vis. Reveria, însoţită de idealism sunt pe de altă parte caracteristici ale perioadei adolescenţei, însă părinţii trebuie să reuşească să discrimineze fina barieră dintre reveria normală, specifică vârstei şi dependenţa de reverie, ca refugiu din viaţa reală. Eu am fost dependentă de aşa ceva. Până la un anumit moment, a fost normal, dar după vreo 2-3 ani de visat intens, singură mi-am dat seama că eu cam asta făceam aproape toată ziua. Nimic altceva. Scenarii pe care nu le duceam niciodată la îndeplinire, reuşite pe care nu le obţineam (dar pe care în visul diurn le câştigam cât ai bate din palme), aspiraţii de mărire, de creştere, facultăţi din străinătate unde mă vedeam deja absolventă magna cum laude (când în viaţa reală nu aveam curajul nici măcar să răsfoiesc o broşură cu informaţii legate de admitere), băieţi de care eram îndrăgostită şi pe care nu am avut niciodată îndrăzneala de a îi aborda sau măcar de a le da un semn că îi plac (fugind eventual chiar pe cealaltă parte a drumului când mă intersectam cu ei), dar cu care în reveriile mele mă vedeam deja căsătorită şi cu doi copii în braţe etc. Visul diurn e minunat dacă ştii când să te opreşti, dacă nu acaparează în totalitate sfera preocupărilor cognitive şi spirituale şi dacă nu te conduc către retragere. E fermecător să visezi şi să îţi menţii idealismul chiar şi la vârste adulte, dar pe cât posibil transpune în act obiectul visului diurn. Nu îl menţine la stadiul de vis. Altminteri reveria rămâne într-adevăr un refugiu şi atât. Şi se poate transforma în dependenţă. În fugă. În iluzia omnipotenţei.

Pe lângă reverie, adolescenţii pot recurge la altă dependenţă: dependenţa de violenţă. Neintrând în detalii legate de trecutul familial al copilului şi de modul cum a perceput el violenţa şi cum a fost expus la ea (direct sau indirect), violenţa dă într-adevăr senzaţia de atotputernicie. Şi pentru că îmi e mult mai uşor să vorbesc din experienţă, îmi amintesc de cele două episoade mai semnificative de violenţă fizică din viaţa mea de copil. O dată când „am dat-o” şi o dată când „mi-am luat-o”. Într-o singură ocazie am bătut un copil mai mic decât mine, un băieţel cu vreo 5-6 ani mai mic (eu având vreo 12-13 ani, iar el vreo 6). L-am bătut cu o mare sete şi dorinţă de a-i face rău. Pot descrie exact ce am simţit. Am fost puternică, simţeam că dacă îl lovesc puţin mai tare pot chiar să îl omor. Da: simţeam că viaţa lui e în mâinile mele şi că dispun de ea. Minunată senzaţie! (cu ruşine recunosc că senzaţia e într-adevăr divină) Amintindu-mi exact trăirile din momentele respective, îi înţeleg acum şi pe cei mai războinici şi care îşi manifestă agresivitatea pe faţă. În clipele în care cel asupra căruia îţi arunci violenţa se ghemuieşte la picioarele tale, tu eşti Dumnezeu, iar el este un nimeni, un obiect. Tu eşti stăpânul. Tu decizi când te opreşti. El nu ştie ce ai tu de gând, în timp ce tu ştii. Deţii controlul. Deci: eşti atotputernic. E limpede că mulţi adolescenţi devin dependenţi de violenţă. Astfel, reuşesc să fie suveranii propriei vieţi şi chiar a vieţii altora. Pentru că ei dispun. Nimeni altcineva.

Trecând de partea cealaltă, îmi amintesc la fel de bine ce sentimente de neputinţă m-au încercat atunci când am fost agresată pe stradă de o fată mai mare care mi-a furat brăţările pe care le purtam. M-a îmbrâncit, m-a împins, mi-a sucit mâinile la spate şi mi-a luat cele trei brăţări colorate. De tinichelele mele puţin mi-a păsat, dar sentimentele de umilinţă, de batjocură, de incapacitate, de slăbiciune m-au urmărit multă vreme. M-am simţit folosită, iar având în vedere că evenimentul s-a întâmplat la puţină vreme după momentul când îl agresasem eu la rândul meu pe băieţelul de care am pomenit mai sus, am reuşit să mă pun în locul lui şi am experimentat astfel ambele polarităţi. Înţelegând exact ce a simţit când a fost bătut de către mine, m-am lăsat de acest „sport”. : -) Oricum, concluzia este clară: violenţa poate fi atât de atrăgătoare încât te poate transforma imediat într-un sclav al acesteia. În cazul adolescenţilor cu atât mai mult, ţinând cont de cunoscuta lor vulnerabilitate.

O altă formă de violenţă (mai puţin directă, nepresupunând contact fizic clasic între pumnul unui adolescent şi ficatul altuia) este cea excrementală. Adolescentul care va urina sau va defeca asupra unor bunuri publice / instituţionale, îşi manifestă astfel atotputernicia. Îşi marchează teritoriul, se face văzut, observat, dispune de anumite bunuri care nu îi aparţin, îi vede pe alţii incapabili să îl oprească. Deci: el suveran, iar ei supuşi. El: fără margini, absolut, iar ei: îngenuncheaţi. Este tot o formă de violenţă, tot o formă de a-şi câştiga puterea asupra propriei vieţi şi propriilor acţiuni, dincolo de influenţele sociale (care nu sunt de necontestat în cazul adolescenţilor, dar în a căror dezbatere nu voi intra acum).

Violenţa este un limbaj. Se poate evita manifestarea ei dacă adolescentul este provocat la discuţii despre acest subiect cu continuitate, cu consecvenţă. Actul înlocuieşte cuvântul. Iar cuvântul înlocuieşte actul. Adolescentul nu reuşeşte să exprime ceea ce îl doare, ceea ce are nevoie ca ceilalţi să audă, aşa că recurge la manifestarea clară a agresivităţii prin diverse tipuri de violenţă („Mamă, tată, oameni buni, sunt aici, sunt mare, vedeţi? Chiar dacă voi mi-aţi limitat toate libertăţile, eu tot sunt capabil să dispun de viaţa mea, ba chiar şi de a altora.” Sau „chiar dacă voi nu mi-aţi trasat nicio limită şi sunteţi indiferenţi faţă de mine, eu tot exist, sunt aici, vedeţi? Ieri cineva m-a văzut că exist şi a făcut cunoştinţă cu puterea pumnului meu.”) Nevoia adolescentului de a comunica este infinită, iar faptul că cei dragi nu îl încurajează să transmită ce are de transmis, nu îl ascultă, nu îl înţeleg, nu îi arată că îl iubesc indiferent de circumstanţe, îl determină pe acesta să se închidă în sine, să reducă discuţiile cu părinţii şi să se manifeste într-una din modalităţile care îi sunt la îndemână. Iar una dintre modalităţi poate fi violenţa.

Şi mai tragic este când avem de-a face cu violenţa autocentrată. Aici iar pot evoca din propria copilărie. Gândurile de suicid nu mi-au fost deloc străine, iar deşi am iubit viaţa şi o iubesc pe zi ce trece din ce în ce mai mult, simţeam că dacă aş face-o, dacă aş merge cu actul sinucigaş până la capăt:

1. aş putea să demonstrez mie şi celor din jur că sunt stăpână a propriei existenţe şi că iată, în ciuda interdicţiilor, eu totuşi am putut realiza ceva ce a depins numai şi numai de mine, fără implicarea lor;

2. le-aş arăta că exist şi că sentimentele mele (alea, oricât de amărâte ar fi ele) nu ar fi trebuit să fie neglijate. Aşa că o să vă văduvesc de propria prezenţă, ca să resimţiţi asta.

Cam astea erau motivaţiile. Şi bănuiesc că ele coincid într-o mare măsură cu motivaţiile inconştiente ale multor adolescenţi. Spun „inconştiente” pentru că pe vremea aceea credeam că motivaţia reală este că „viaţa nu merită trăită” şi că nu îmi oferă satisfacţiile pe care le-aş fi dorit.

Nu voi vorbi despre alte tipuri de dependenţe, gen dependenţa de tutun, alcool, droguri, sex, despre bulimie, anorexie şi alte conduite de subordonare faţă de ceva anume, pentru că deja articolul riscă să plictisească (oops! too late!). Dependenţa este o contraputere. Adolescentul se opune puterii parentale, Dumnezeului lui (adică mamei şi tatălui) şi caută să devină propriul Dumnezeu. Cum poate face asta? Poate pleca de acasă pentru a-şi câştiga un salariu care să îi asigure traiul de unul singur? Nu poate. Are posibilitatea de a renunţa la şcoală pentru a-şi dovedi că este stăpânul vieţii sale? Nu. Poate, atunci când este furios, să îşi trimită părintele în camera lui ca pedeapsă? Nu poate. Are posibilitatea de a riposta atunci când mama îl obligă să înveţe la istorie deşi el urăşte disciplina respectivă? Nu. Adolescentul, fiind însetat de independenţă şi libertate, caută o modalitate de a se opune puterii parentale şi de a prelua frâiele. Aşa că se refugiază în dependenţe: de o substanţă sau de un comportament, conduite specifice cu parfum de libertate. Care ar putea fi soluţia? După părerea mea, supremaţia unui Dumnezeu sau a altuia nu este benefică evitării căderii într-o dependenţă. Conlucrarea  celor doi Dumnezei (pe de o parte părinţii, pe de altă parte copilul) duce la preîntâmpinarea adicţiilor, iar securitatea afectivă şi relaţională pe care o va resimţi adolescentul poate duce la reducere riscurilor în ceea ce priveşte conduitele de dependenţă. Dar conlucrarea e atât de dificilă…tocmai am menţionat mai sus că e atât de atrăgător să dispui de viaţa altei persoane (iar asta o spun eu, care aproape toată viaţa m-am simţit jucărie în mâinile altora şi am gustat prea puţin din nectarul puterii), să ai posibilitatea de a-i impune, să te simţi stăpân pe sentimentele şi comportamentele altcuiva, lucru care probabil se aplică şi unora dintre părinţi. Pe lângă faptul că este atrăgător ca cineva să depindă de tine, de toanele, dispoziţia, cheful tău, dorinţele, nevoile tale, mai intervine şi un alt factor: este şi mult mai uşor să procedezi aşa. Conlucrarea e dificilă. Implică renunţări de ambele părţi, implică uneori compromis, implică eforturi, chinuri, implică autocontrol (muuuuult autocontrol), presupune ca atunci când eşti obosită şi adolescentul tău vrea să vorbească, să renunţi la somn şi să discuţi cu el până la ziuă (chiar dacă el se va trezi a doua zi la ora 12, iar tu la ora 12 vei fi deja sătulă de muncă), să renunţi la unele dintre obsesiile şi fricile tale pentru a-l asculta (dacă nu vrea să mănânce, nu înseamnă că se va autoînfometa până la moarte; dacă nu îi este frig, poate chiar….nu îi este frig, chiar dacă tu obişnuieşti să îmbraci două pulovere la 10 grade şi aşa mai departe).

Ajută-ţi adolescentul să facă cunoştinţă cu el însuşi şi cu tine. Ţi-ar plăcea să retrăieşti vârsta marilor idealuri şi să simţi şi tu alături de el că totul este posibil. Conlucrează! Acordă-i sprijin, asistă-l şi însoţeşte-l în procesul de creştere şi dezvoltare.

Are nevoie de tine. Şi crede-mă: şi tu ai nevoie de el.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.