Feb 112011
 

Dumnezeu există. De unde stii? Dumnezeu nu există. Pe ce te bazezi când afirmi asta?

Fie că Dumnezeu există, fie că nu există reprezintă aserţiuni care pot fi evaluate ca fiind adevărate ori false şi valide ori nevalide ca şi concluzii în urma unor raţionamente solicitante pentru reţelele neurale din lobii frontali. În mod evident nu suntem experţi în inferenţe inductive şi deductive, deoarece evoluţia ne-a oferit, să zicem aşa, un nivel superior de reflecţie critică asociat neocortexului, mai exact lobilor frontali, construit pe palierul mai vechi, creierul arhaic – un expert în „carpe diem” orientat către acţiunile necesare supravieţuirii acum şi poate viitorului imediat. Aceste două nivele de procesare neurală par să nu fie tocmai bine integrate pentru o funcţionare optimă. Asociat acestora putem spune că avem două minţi: modernă şi arhaică, care de cele mai multe ori se află în tensiune, având în vedere principiile lor de funcţionare diferite. De exemplu, cea modernă poate planifica în avans, estima rezultate şi anticipa consecinţe ca urmare a unor acţiuni orientate de scopuri clar definite în vreme ce mintea arhaică caută plăcerea recompensei imediate, netolerând frustrarea. Pentru mintea arhaică mai târziu nu există, dar amânarea pentru ziua de poimâine în cazul frustrării este valabilă, deorece tot ce contează este plăcerea pe care o poate obţine în acest moment chiar şi cu mari costuri în viitor, dar pe care nici nu le poate întrezări măcar. (Cred că o bună integrare a lor este atunci când muncim cu plăcere sau de dragul activităţii în sine.)

A construi un argument ca în cazul aserţiunilor de mai sus implică mintea modernă, care cred eu, atunci când este suficient dezvoltată, ar putea fi caracterizată de scepticism ca şi unealtă pentru construirea unor raţionamente valide cu privire la orice, iar asta aprioric adoptării unei credinţe de orice fel.

Celebra formulă „crede şi nu cerceta” se adresează doar minţii arhaice şi este doar expresia unei minţi arhaice. Neocortexul s-a devoltat acum aproximativ 60 000 de ani, o perioadă pe care o bănuiesc ca fiind insuficientă pentru reuşita integrării funcţionale cu palierul arhaic al creierului. Încă există mari grupuri de oameni „cuplaţi” doar la acest nivel mental cu rare sau inexistente „cuplaje” la nivelul minţii moderne.

În ceea ce priveşte mintea modernă îmi pare potrivită următoare expresie: „cercetează orice şi nu crede nimic la modul absolut”. Vezi bine, că a cerceta nu implică ne-credinţa, ci adoptarea unor credinţe cu care mă pot identifica conştient, deorece în anumite condiţii pot renunţa la ele. Aceste credinţe pe care le-am adoptat ca urmare a documentării, studiului, reflecţiei, experienţelor de viaţă nu sunt absolute, deoarece acţionez de aşa manieră (cel putin mă străduiesc) încât să le relativizez. Oare nu spunem noi, majoritatea, „totul este relativ”? Însă, câţi dintre noi operează cu această aserţiune în atitudinea lor în raport cu realitatea?

Să fie propoziţia „Dzeu există” o afirmaţie relativă? Cred că da, din moment ce depinde de sistemul de referinţă, cum ar fi faptul că enunţarea ei o face o persoană de religie creştină într-o conversaţie cu un ateu, care o va informa de inexistenţa lui Dzeu. Dar asta e valabil doar din perspectiva unui observator, pentru că e posibil ca din perspectiva creştinului afirmaţia să fie un adevăr categoric şi absolut. Iar un adevăr categoric şi absolut (cu care creştinul este identificat inconştient) nu admite investigaţia şi îndoiala.

Dar în ce măsură astfel de afirmaţii pot fi concluzii? Ele nu pot fi concluzii exprimate de sine stătător, dar pot dobândi calitatea de concluzii (în sens logic) dacă cineva dornic de „cuplaj” la mintea modernă construieşte un argument.

Acelaşi tratament putem aplica şi pentru propoziţia „Eu exist”. Cum pot demonstra această propoziţie ca fiind adevărată? Dar nu este de domeniul evidenţei, adică de bun simţ, adevărul ei? Sunt multe propoziţii depre realitate, lume, univers, viaţă luate ca fiind adevărate şi pe care le susţinem cu o mare convingere fără să fi cercetat vreodată pe ce anume sunt întemeiate. De ce stau aşa lucrurile?

Un răspuns ar fi că încă nu dispunem de o „croială” naturală pentru exerciţii mentale de raţionament, preferând mai degrabă ori din grabă, facilul servit de bunul simţ comun, care ne informează de exemplu, că pământul este plat.

Eu exist, poate spune cineva, indicând cu degetul spre propriul său corp. Vrei să spui că trupul există, iar tu eşti acest trup, adica locuiesti acest trup?, aş putea replica eu. De unde ştii că nu eşti câinele aflat lângă tine? Nu-i oare uimitoare performanţa prin care un om se delimitează de alte fiinţe sau de plante şi obiecte?

Eu exist, întrucât corpul meu există. Cred că ne învârtim în cerc. Când afirm „corpul meu există” implicit asum existenţa unui Eu. Cum ştiu că este corpul meu şi nu al prietenului meu cu care m-am angajat într-o conversaţie filozofică?

Desigur, corpul există în sensul în care este viu. Altfel, şi un cadavru există, dar un Eu nu există în acest caz după cum şi o pisică este un corp, dar nu are un Eu, nefiind capabilă de reflectare de sine. „Eu exist” pot afirma cu convingere, deoarece sunt capabil de reflectare de sine (se pare că este o proprietate doar a minţii umane) şi, evident, deoarece sunt viu. Oare corpul tău mai există, dacă nu este nimeni care să observe şi să afirme „Eu exist”?  Sau, crezi că o pisică ştie că este? O pisică (şi nici alte mamifere, mai puţin unele maimuţe şi delfini după ceva antrenament) nu reuşeşte performanţa de a se recunoaşte pe sine într-o oglindă.

Un dualist ar putea afirma următoarele:

Există suflet,

Sufletul locuieşte în corp,

Eu sunt un suflet,

Prin urmare, Eu locuiesc în corp

Dacă facem o verificare acestui raţionament cu ajutorul unei analogii, ajungem la concluzii amuzante:

Există un gândăcel

Gândăcelul locuieşte în cutia de chibrituri,

Eu sunt acest gândăcel (îmi pot imagina asta)

Prin urmare, Eu locuiesc în cutia de chibrituri.

De aici, putem desprinde cu certitudine că aşa cum gândăcelul este o entitate diferită, o insectă, de obiectul cutie, tot aşa sufletul este o entitate absolut distinctă (imaterială) de entitatea corp (materie). Iar Eu, sufletul, pot locui în acest corp tot aşa cum pot locui într-o cutie de chibrituri în calitate de insectă. Amuzant. Dar e foarte posibil să greşesc pentru că sunt un amator în disciplina numită logică.

Totuşi să mergem mai departe. Cum pot eu ca gândăcel, dacă vreau să mă deplasez, să pun în mişcare cutia de chibrituri în care locuiesc? Cum poate sufletul să mişte corpul sau să-l anime? Printr-o legătură misterioasă, să presupunem. Dată fiind această legătură, nu mai putem vorbi de două substanţe fundamental distincte. În mod raţional suntem nevoiţi să admitem existenţa unei singure substanţe cu două proprietăţi distincte cum este radiaţia electromagnetică care are lungimi de undă diferite pentru oricare două culori din spectrul luminii vizibile. Însă, din acest moment tabloul discuţiei noastre este cu totul altul.

Totuşi, la ce bun toată argumentaţia asta? Sunt de părere că unele concepţii despre lume şi viaţă sunt mai aproape de adevăr, decât altele şi ne pot fi de ajutor în a deveni mai responsabili pentru destinele noastre, nu doar personale, ci chiar colective. Invocarea sorţii, a datoriilor karmice şi rugăciunilor pline de speranţă îmi par acţiuni de evitare a responsabilităţii pentru efectele propriilor acţiuni. Explicarea realitaţii prin speculaţii mistic-religioase nu sunt potrivite unei minţi moderne. Confortul în care tu trăieşti (simplul fapt că dispui de iluminare în casă-azi se fac 164 de ani de la nasterea lui Thomas Edison) nu se datorează karmei bune şi nici intervenţiei divine, ci sunt ca urmare a unor teorii născocite de minţile unor oameni în baza unor raţionamente riguroase şi testate experimental. Altfel, născoceala e doar speculaţie, uneori delir. Cred că merită ceva investiţie de eforturi din partea neuronilor din lobii frontali în domeniul cunoaşterii ştiinţifice.

Sunt surprins de uşurinţa cu care reuşim să ne autoamăgim în privinţa raţionamentelor noastre care se pot dovedi incorecte în raport cu lumea sau cu noi înşine. Iar asta, întrucât nu suntem obisnuiţi să examinăm ceea ce credem şi afirmăm, luând aproape orice ca un adevăr absolut în privinţa cunoaşterii despre sine, lume, viaţă ori univers.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.