Mar 162011
 

… Unu – doi, unu – doi, numele meu e Sorina, am fost elevă în clasa a doua şi am locuit cu bunica. Şi cu bunicul. Cruci n-am avut niciodată, cred că de vină-i numai şi numai nimicul.

… Sunt într-un flux metaforic, recunosc, însă mă abţin zdravăn să mă las purtată de el, asta ar putea compromite grav o abordare ce-şi solicită dreptul de a fi cât se poate de profesională (sunt o biată studentă întârziată la început de drum, înţelegeţi ce vreau să spun: citiţi în loc de “profesională” “naturală”; am plecat de la ideea că metafora generalizată ar putea artificializa mult prea mult o stare de viaţă de-a dreptul banală – veţi observa, pe parcurs, că “banal” devine din ce în ce mai sinonim cu “obişnuit, comun,  ordinar”).

Vin de la teatru, unde-am văzut o bunică. (Pe undeva, am zărit şi-o mămică. – Folosesc diminutivul doar pentru rezonanţa ce-l leagă de prima verigă din lanţ, altfel nu agreez nicicum folosirea lui în limbajul convenţional.) Interconexiunea s-a produs imediat şi poate-aş tăcea, dacă specia asta nu mi-ar datora, şi ea, măcar în sinea sa, câte ceva.

Bunicile. Evolutiv, să le cădem la picioare, pentru că rolul în care sunt distribuite spre sfârşit de viaţă determină ca piesa să se desfăşoare fără căderi de ritm şi intervenţii “de (ne)(ră)suflare”. Faptul că femeile pot să trăiască multă vreme, în suficientă glorie, după ce rolul primordial în care-au strălucit a fost oferit altora, se datorează nu atât bărbaţilor (iertare vouă, celor care în sfârşit pricepeţi de ce suntem în stare), ci subafirmării sau retrogradării la ceea ce în teatru se cheamă “dus tava”, rol considerat minor, habar n-aveţi cât de salvator. (În atâta timp de dragoste teatrală, în sală fiind, m-am convins pe deplin: niciun dramaturg – evoluţionist sau ba – nu gândeşte vreo subretă degeaba, c-aşa l-a tăiat pe el capul, uite-aşa.)

Când îi soseşte vremea (va avea grijă de asta din timp, prin interconexiuni subtile cu personaje vii şi reţele neuronale febrile), bunica preia rolul conducător, ajutată (câteodată pervers, veţi observa şi voi, cândva) de ceea ce Eric Erikson numeste generativitate (îmi place teribil de mult acest cuvânt, are un  fel special de sonoritate, e ca şi cum m-ar urca deja pe culmi de avânt). Virtutea acestei stări este grija (ce frumos sună…), interesul conştient pentru spiţa moştenitoare, credinţa în specia ta, roditoare. (Până s-ajungem la bunica evoluţionistă, să nu uităm cum stau lucrurile cu menopauza: o adaptare evolutivă, mult mai bogată în beneficii decât sarăcită de costuri, pusă taman în mijlocul dezvoltării pentru a asigura continuitatea şi supravieţuirea în ceea ce se cheamă viaţă multiplicată persistent, sănătos şi conştient.) Ajutorul în obţinerea hranei, îngrijirea nepoţilor, transmiterea informaţiilor şi a experienţei, toate acestea au fost înglobate, de-a lungul istoriei, în creşterea ratei de supravieţuire a copiilor deja apăruţi şi, în plus, în suplimentarea numărului celor posibil de a fi concepuţi şi mai apoi, chiar născuţi. Tinerele femei au putut să procreeze la intervale din ce în ce mai mici, iar prezenţa activă (şi reactivă) a bunicilor a fost, să ne fie cu iertare, chiar mai importantă decât cea a tăticilor – … alt diminutiv care nu mi-e pe plac (chiar şi pe vremurile când nu existau, prea multă piatră fiind, diverse campionate continentale sau chiar mondiale). Există studii antropologice (suntem un site serios, nu ne jucăm aici) care spun cam aşa: de fapt, bunica ar putea fi cheia extinderii evolutive şi a supravietuirii (pentru o anumită parte a lumii, poate chiar crucea, obiect de cult, simbol al credinţei, nuuuuuuuuuuuuuuu, să nu înţelegeţi greşit cumva, nu instrument de tortură, cel pe care erau pironiţi osândiţii la moarte, cândva…). (Hawkes şi Connel, 1998:  “Grandmothering, menopause and the evolution of human life histories”, Hawkes, 2004: “Human longevity: the grandmother effect”, J. Beise şi E. Voland, 2002: “Effect of producting sons on maternal longevity în premodern populations”, Katherine Hawkes, 2003: “Grandmothers and the evolution of human longevity” etcetera)

Interconexiuni generaţionale, esenţiale. Interconexiunea internă a generaţiei cu SPECIA.

În rest, contemporaneitatea bunicii vă aparţine pe deplin iar updatarea studiilor e o evoluţie în sine care, ce surpriză, tot vouă vă revine.

În fapt, am vorbit, foarte tehnic şi în contra-oglindă, despre “Îngropaţi-mă pe după plintă”, Teatrul Bulandra, o formă de relief teatral de-a dreptul gigantică, urcată de mine aseară, înaintând fără să mă târăsc, împiedicându-mă fără să cad. Cronici pe măsură găsiţi în tot internetul (şi-apoi, Sorin nu mă plăteşte suficient pentru aşa ceva), eu aş vrea să subliniez altceva: teatrul nu schimbă nimic niciodată (o mare naivitate să crezi în puterea reconstructivă a sa), el numai relevă esenţialul recâştigat, este doar sticla de apă din deşert, bine metaforizează Chirilă (Tudore, îmi permit să reconfigurez) – în mijlocul lui, cu soarele-n cap, nicidecum nu te poate modifica, dar, categoric, te poate salva.

Aseară, Saşa spunea: “Bunica era viaţa iar mama o fericire rară, care dispare înainte de a ajunge să fii fericit. Bunica era viaţa reală. Când mama pleca, eu rămâneam cu viaţa reală. Viaţa reală nu lasă loc fericirii să intre în mine. Viaţa reală se trăieşte în fiecare zi, viaţa are regulile ei, fericirea e doar o sărbătoare.” Cum a ajuns să simtă aşa, ce contra-timp în contra-piesă s-a desfăşurat, ce selecţie naturală şi ce cost evolutiv a rămas datorat, e numai treaba voastră să doriţi să aflaţi. “Să mă odihnesc de bunica”, visa Saşa, în timp ce ascunzătorile se strâmtau şi-apoi dispăreau. Să ne odihnim de viaţă, să  ne odihnim de evoluţie? Răspunsul vostru tocmai v-aduce copilul de la grădiniţă şi are grijă de ceea ce înseamnă nutriţie.

Să nu cădeţi în plasă, vă rog. Deşi aşa vi s-ar putea părea, teatrul nu te-arată pe tine. Însă, dacă vă număraţi printre cei selectaţi deja, atunci da, vedeţi foarte bine: teatrul îţi relevă, pe de-a-ntregul ei lat, specia.

… Unu – doi, unu – doi, auziţi şi voi ceva? E tot Saşa, se joacă la casetofon, îşi înregistrează vocea pentru noi. „Unu, doi, unu, doi… numele meu este Saşa Saveliev. Sînt elev în clasa a doua şi locuiesc cu bunica. Şi cu bunicul. Mama m-a schimbat pe un pitic vampir şi m-a părăsit. De atunci atârn ca un crucioi de gâtul bunicii. Şi asta se întâmplă de la patru ani.”

… Aha, acu’ te-ai prins şi tu. Îl ştii pe Saşa, nu-i aşa?

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.