Feb 162012
 

(acesta este un articol compulsiv, din start aproape ratat, scris în vremea de seară a pregătirii unei lucrări de predat, timp în care se mai putea citi cel puțin un tratat, rog să atribuiți corect autoarei atât coeficientul de inteligență, cât și diagnosticul adecvat)

Sunt Sorina și sunt studentă.

În plus, mai fac parte din două categorii atemporale: cea a fetelor bătrâne și cea a celor cuminți care nu se țin de prostii  (nu vă lăsați păcăliți de o analiză corelațională făcută rapid, în minte sau pe genunchi, statistica asta e o băbuță serioasă suficient de periculoasă, meșteșugind, în final, o destul de provocatoare validitate de construct tineresc, avangardist și pe-alocuri chiar masculin, cam prea optimist  … a zis cineva libertin și nonconformist?!…)

Mă duc la cursuri, nu lipsesc niciodată (… scuzați, am chiulit o singură dată, am avut o întâlnire romantică lungă și foarte rotundă și nu m-am trezit… da’ ce rău mi-a mai părut, cât am suferit…), am note foarte bune (cineva m-a păcălit că și aicea-i cu un fel de coroniță, mă gândeam s-o folosesc pe cea de când eram micuță, uscată și nătângă, stând spânzurată-n debara … coronița, bre!, nu fetița cu codițe, stemă și curea), gestionez, cum pot mai bine, probleme studențești mature și totuși straniu de copilărești și de comune, corespondez zilnic, extragrup, pe linii personale și ocazional atonale, în multe dialecte și limbi supra-selecte cu mulți dintre colegii mei frumoși și deștepți, bag mâinile-n foc că nu se mai găsesc pe lume alții ca ei.  Mai fac parte, dacă nu v-ați prins pân-acum, dintre cei care, deși suduie temeinic manuale și cursuri și teribilizează deseori (i)matur, consideră că, indiferent cum, în orice fel de facultate din sistem ți se oferă șansa (deloc paradoxal: și revelația) unui final sublim: acela de a nu rata destinația. Credeți cumva că are importanță cât de deosebită e sau cât de prețioasă? Cât de originală sau cât de deplasată? Singurul lucru care contează (credeți-mă pe cuvânt) e doar curajul de-a strânge biletul în mâna și mai ales în mintea ta, adică de-a paria pe-ajungerea la ea cu toată ființa ta. Ce va diferenția călătoria ta de-a altcuiva? Felul în care termini facultatea cu mintea, nu cu diploma.

“Halal drum. Facultatea nu m-a ajutat cu nimic, nu m-a schimbat, nu m-a dezvoltat în niciun fel” e capcana cognitivă în care mi-a plăcut și mie să mă las prinsă de câteva ori, până când am înțeles, de la cei mai sportivi decât mine, cu priviri mai agere și mai depline, că părerea pe care o ai despre facultatea ta (prima, a zecea, ultima) – concepția rolului ei în viața ta – te va defini în tot ce va urma. A absolvi facultatea, adică a te elibera, înseamnă a fi în stare să pui degetul și să arăți lumii unde te-a durut sau unde s-a cicatrizat ceea ce te-a modificat. Să știi exact și să poți să exprimi în cuvinte ce a făcut facultatea pentru tine și ce nu, în ce măsură a contat căutarea sensului de semnificat, de ce ți-a dat aripi sau de ce ți le-a tăiat, de ce profesorul care a crezut în tine nu s-a înșelat, de ce respectul de sine pe care l-ai câștigat nu poate fi în niciun fel măsurat. (Celor care și-au propus ca în final să facă pipi sau altceva pe diploma de licență le atrag atenția, cu cel mai mare drag, că și acest respect de sine – de a pune la lucru un organ urinar în alt scop decât cel esențial – tot prin facultate și l-au câștigat, că și vezica lor a absolvit, adică s-a eliberat.)

… De fapt, de ce-am pornit la scris iar, cu mare elan, într-un timp de iarnă infinit și deloc partizan? Atâtea sudălmi câte am auzit în ultima vreme nici c-am mai pomenit, cutia mea de mailuri roșește prelungit. Sunt întrebată constant, printre ele, de licență și de meșteșugirea sa. Cum, în ce fel, de unde, până unde, de când, până când, tatăl ei de ghid de realizare și lipsă de avânt! Răspund tuturor mailurilor, pentru că (deja v-ați prins) altfel nu pot să adorm. (Dac-am ratat pe cineva înseamnă c-a fost sigur în seara în care-am încurcat somniferul c-un tic-tac. Homeopat.) Cred însă c-aș putea rezolva aici și acum problema multi-comunicațională, cam licențioasă de fel. Cum nu se face o lucrare de licență, această-i, de fapt, întrebarea. (Să-i zicem, ștrengărește, cuiul lui Psihopel.) Dacă n-ai înțeles până acum de ce o faci, ăsta-i lucru rău, iar dacă nici străduințele altora nu te vor lumina, eliberarea de care tocmai vorbeam se va cam complica. Da, este adevărat, ți se cere s-o faci pe uscat, ți se cere s-o vorbești într-un sistem care pân’acu nici măcar nu te-a ascultat, ți se cere să achiți niște cunoștințe pe care poate că nu le-ai comandat, da, este adevărat, dar îți propun, curajos, să schimbi perspectiva contractuală și ți-o ceri tu de la tine. Ești vânzătorul și cumpărătorul pe care îl cunoști cel mai bine, nu te vei înșela tu pe tine. O să detaliez imediat.

Unii dintre voi mi-ați cerut sfaturi. Să devin într-atât de previzibilă încât să evit să le dau? Să mă mironosesc că nu știu, vai? Mi-ați solicitat ajutorul. (Ceea ce, în calitate de colegă a voastră, mă onorează profund.) Să mă scuz că nu sunt în stare, acuzând, eventual, și vreo durere de membru fundamental? Să prevăd dulce-amar că fiecare greșește după cum îl duce capul sau organul genital și să admit că pragurile sunt din ce în ce mai selecte, că doar sunt din termopan universitar? Să uit că ne iubește replicarea? Că ideile se copiază într-atât de frumos, aproape orgasmic, prin trecerea dintr-un creier în altul? Că avem de partea minților noastre onoarea? Gândirea critică și-n plus, revelarea? Că nu suntem geniali dar că putem deveni? Că demnitatea unui sfârșit, fie el replicat, dă măsura unei unicități în fața căreia oricine s-ar putea înclina, împăcat?

Un virus, spune Dennett, e un lanț de acizi nucleici cu altitudine. Ce frumos! Genial. Asta e… ce poți să-i faci Domnului Virus dacă are ceva al lui, ceva special, care-l face să aibă tendința și fir-ar să fie, reușește!, să se copieze mai bine decât competiția! Exact așa e și o memă: o informație cu altitudine. Ce pot face eu acum, nefiind deloc un operator alpinist intelectual, mă-ntrebați? Să vă ridic pe voi la înălțimea rezonabilă pentru a vă vedea. Voi pe voi. Viitori psihologi licențiați.

Să vă vedeți sfârșitul de la început. Cum ați făcut o lucrare de licență fără s-o fi fuckut. Pentru c-ați putut. Pentru c-ați respectat ceea ce profesorul de agronomie (sau de îmbunătățiri funciare?) i-a însămânțat lui Carl Rogers în creieraș (accentuând inutilitatea cunoștințelor enciclopedice altfel decât în sensul care va urma): “Băi! (… Asta am pus de la mine, pentru un plus de valoare artistică.) Nu fi o afurisită de căruță cu muniție, fii o pușcă!”

Împușcați-vă-n cap, zic, și veți observa imediat că e mijloc de februarie și că până în iunie a mai rămas doar un fleac. Ascultați-mi instinctul criminal și împușcați-vă-n cap, zic, și veți vedea cum curge, imediat, timp. Ne mai trebuie doar ritm. Vă propun, așadar, să ne-organizăm, să n-ajungem clienți de psihoterapie. (… Poate, totuși, să-mi dați banii mie?!…)

Sigur c-ați trecut deja de faza alegerii subiectelor, ați evitat, pe cât ați putut, teze cu conținut grandios care să-i aducă pe membrii comisiei în pragul infarctului sau al vreunui sănătos puseu comatos, ați refuzat, elegant și prudent, subiecte impuse de profesori și v-ați ridicat, la fileu, propriile voastre dorințe și putințe (acelea care vă reprezintă cu adevărat interesele și realitatea pe care o experimentați, realitatea neratată și neîmprumutată), ați rezistat gândului distructiv și licenţo-morbid: „… neaahhh… e un subiect prea simplu, idiot și stupid…”, deci da, ați început să scrieți deja despre un subiect al vostru atât de extraordinar încât după ce o să-l terminați o să-l pot reface și eu.   … Ups. Sună ciudat și demobilizant, nu-i așa? Sună ca și cum v-aş anula, din start, partea de muncă sisifică și originalitate teribilă. Vă asigur, cu prietenia cu care semnez orice mail pe care vi-l trimit, că nu este așa. Tocmai pentru că ați făcut o teză grozavă, pe cât ați putut de personală și de științifică, ceea ce ați scris pot oricând recunoaște și eu, mă incită enorm pentru că ați spus lucruri vechi cu o intonație nouă sau ați scris lucruri noi cu o incredibilă clasicitate, ceea ce ați prezentat îmi este util și totuși deloc la îndemână, ba mai mult, îmi oferiți pe tavă, așa cum este cel mai demn și esențialmente moral, posibilitatea falsificării tuturor ipotezelor conținute atât la început cât și, paradoxal, la final. Teza voastră îmi va permite să o continui oricând. Aceasta este, în opinia mea, o teză cu adevărat bună, așa că îmi îngădui un îndemn (… stați liniștiți, îmi cunosc lungul nasului: n-am calificarea, dar măcar întrunesc vârsta necesară… și-apoi, eu acum vorbesc și cu mine…): faceți teza voi, dar faceți-o pentru alții, ăsta e rostul ei. Fiți motivați în a o scrie de această deschidere onorantă și nu ieșiți dintr-o structură ce pare rigidă dar care are, de fapt, o flexibilitate de-a dreptul operantă: ceea ce scrieți să vă intereseze cu adevărat, ceea ce experimentați să fie reperabil și manevrabil de pe poziția puterilor și realităților voastre cognitive și, deloc în ultimul rând, metodologia cercetării să vă fie (măcar un) pic familiară. Faceți o teză demnă chiar și punct de vedere statistic, un design experimental simplu n-a omorât, până acum, pe mai nimeni. (… Dar e-adevărat, a băgat pe câțiva, nu foarte puțini, în spital.) O teză bună e teza de care ești în stare.

Cum nu se fucke o lucrare de licență? Făcând-o pentru alții, nu pentru tine.

Iar asta presupune că ți-ai ales și profesorul bine. Dacă atitudinea lui este aceea de a se entuziasma și el de teza ta pe măsură ce ea se coace (dar mai ales atunci când se pârjolește), dacă vezi prin ochii lui un orizont bucuros (nu neapărat luminos, s-ar putea ca în acel moment să te afli în cea mai mare fundătură de abordare), dacă nu-ți cere să faci nimic altfel decât pentru lucrarea ta, nu pentru cercetările sale, dacă îl vezi interesat până și de prostiile şi de proiecţiile tale (desigur, scăpări de moment, corectabile imediat), dacă e onest cu tine și îți arată mai ales ce știi, tu fiind convins c-ai uitat, atunci teza ta chiar va deveni o teză de care ești, realmente, în stare și pe care ești (sau devii) capabil să o scrii. Altfel cum ai putea s-o susții?

Altfel cum ați putea să vă iubiți, tu şi lucrarea ta? Cum ați putea rămâne, în fața comisiei, împreună, dar liberi fiecare? Cum ați putea să arătați, pe viu, că sunteți demni și mândri și deloc ezitanți? Merge al naibii de bine acum un citat (să n-aud proteste, că n-am abuzat):

„A face o teză despre subiectul X înseamnă a presupune că până atunci nimeni n-a spus lucruri atât de complete și atât de limpezi despre acel subiect. Toată această carte v-a învățat că trebuie să fiți vigilenți în alegerea subiectului, că trebuie să fiți cu băgare de seamă în a-l alege în niște limite, poate chiar facil, poate nedemn din punct de vedere sectorial. Dar despre ceea ce ați ales, fie și «Variaţii în vânzarea cotidienelor la chioșcul din colț, la chioșcul din strada Pisacane și Strada Gustavo Modena de la 24 august la 28 august 1976», despre acela trebuie să fiți maxima autoritate în viață.”

Eu zic că e clar.

Cum nu se fucke o lucrare de licență.

Ea se face.

Și-atât.

… La început spuneam ceva de-o destinație. “Originalitatea este locul în care cineva n-a mai fost.”* … Ei, ce ziceți ? Nu-i totuși ăsta cel mai mișto licențiabil ajuns? All inclusive. Bilet numai dus. Că doar n-o fi nimeni prost. La întoarcere veniți și Domniile Voastre pe jos.

______________________________________________________

*Alan Alda, desigur  – prietenul meu devotat, ăla cu câinele împăiat

… A, și fiindcă veni vorba… mi-a venit o idee. Ne-auzim pe site zilele astea.

Post scriptum necesar: Am încercat, în felul meu, atât cât m-a dus mecanismul evoluționist din cap și cât m-a oprit cel de denaturare, să vin în sprijinul celor care nu l-au citit pe Umberto Eco: “Cum se face o teză de licenţă”, Biblioteca Italiană, Editura PONTICA, 2000, două sute și ceva de pagini. Acu’ e treaba voastră cât preț puneți pe cooperare și pe orice fel de valoare, în fond nici Maestrul și nici eu n-am fost din start în stare să spunem care-i numele trandafirului, asta da nelicenţiabilă eroare.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.