Oct 182011
 

Cât de subiective sunt experienţele şi gândurile noastre? Cât de mult pot fi influenţate? Şi mai ales prin ce modalităţi? Le putem schimba?

Robert Galbraith Heath, fondatorul Departamentului de Psihiatrie şi Neurologie din cadrul Universităţii Tulane din New Orleans, a încercat să demonstreze cum oamenii pot fi influenţaţi în schimbarea / lărgirea preferinţelor sexuale prin asocierea (“forţată”, am putea spune) anumitor stimuli cu unele stări extatice (obţinute artificial). De fapt Heath este renumit pentru studiile sale privind bazele neurofiziologice ale plăcerii (nu neapărat de natură sexuală). În rândurile de mai jos mă voi limita la descrierea unei cercetări desfasurate în anii ‘70 (şi publicate în “Journal of Behavioral Therapy and Experimental Psychiatry” – lucrarea s.n. “Septal stimulation for the initiation of heterosexual behavior in a homosexual male”).

Ca să vezi cât de uşor de păcălit este creierul nostru (oricât de deştept ar fi):

Dr. Heath a dorit să demonstreze cum preferinţele sexuale ale unui pacient homosexual pot fi schimbate prin stimularea ariei septale a creierului însoţită de vizionarea unor imagini stimulatoare cuprinzând acte erotice de natură heterosexuală. Aria septală a creierului are printre altele, legături strânse cu hipocampul (regiune cerebrală asociată memoriei), fapt ce ne face să înţelegem de ce experienţele plăcute ne rămân întipărite atât de puternic sub forma amintirilor, implicit ne pot influenţa comportamentul viitor (că doar cine nu vrea să repete experienţe încântătoare din trecut, provocatoare ale plăcerii şi care, mai mult decât atât: s-au mai şi lipit ca timbrul de scrisoare în memoria fiecăruia?).

Experimentele doctorului Heath nu sunt tocmai etice, deci s-ar putea să te zgândărească puţin, mai ales dacă eşti o persoană cu o moralitate ridicată. Eu sper că nu eşti (dacă citeşti acest site – tot ce-i posibil să nu fii), aşa că iată ce a făcut acesta:

A luat un pacient din secţia pe care o administra (pacientul B-19, în vârstă de 24 de ani, homosexual cu inteligenţă medie şi suferind de depresie şi tendinţe obsesiv-compulsive) şi i-a inserat electrozi în nouă locuri diferite ale creierului. După ce rănile provocate de introducerea electrozilor s-au vindecat (după cum vezi, de puţină decenţă tot a dat dovadă şi doctorul Heath), a început stimularea electrozilor pe rând. În aşteptarea plăcerii, electrozii erau activaţi unul câte unul. Cu toate astea, nimic notabil nu s-a întâmplat. La un moment dat, a venit şi rândul stimulării electrodului implantat în  zona septală. Surpriză! (de fapt, nu chiar surpriză, pentru că se aşteptau la asta): pacientul a fost cuprins de senzaţii foarte plăcute. Când pacientului i s-a permis autostimularea, B-19 a fost atât de cuprins de euforie încât cercetătorii s-au văzut obligaţi să îi restricţioneze accesul la sursa de stimulare, în ciuda protestelor sale. Dacă i s-ar fi acordat permisiunea, pacientul ar fi exclus din viaţa sa orice altceva pentru a nu pierde nicio clipă senzaţiile hipnotizante şi captivante pe care le trăia ca urmare a stimulării (eu nu ştiu de ce nu ne implantează electrozi în creier la naştere – măcar aşa am avea „medicamentul” pentru vreme rea la îndemână). Înaintea excitării zonei septale, B-19 a vizionat un film erotic de 15 minute în care o femeie şi un bărbat întreţineau relaţii sexuale. Deşi iniţial pacientul s-a arătat chiar iritat de fimuleţul prezentat şi nu a manifestat niciun fel de interes, totuşi, după stimularea prin intermediul electrozilor sus amintiţi, a fost de acord să revadă pelicula. În timpul vizionării, starea lui de excitaţie a crescut, a obţinut erecţie, iar procesul masturbator s-a finalizat prin orgasm (lucru de neconceput anterior inserării electrozilor în creier). Cercetătorii (perverşii!) nu s-au arătat suficient de mulţumiţi de rezultat şi au mers mai departe cu experimentul. Nu erau convinşi că pacientul ar putea fi interesat şi de relaţii heterosexuale (deşi obţinuse orgasmul în urma vizionării filmuleţului cu pricina), aşa că au angajat o prostituată pe care au adus-o în laboratorul Universităţii Tulane pentru a-l seduce pe B-19. Succes! Cu toate că anterior, pacientul nu avusese decât relaţii de natură homosexuală, de data aceasta, a reuşit să întreţină raporturi sexuale cu prostituata timp de două ore (era tânăr: avea 24 de ani, ţii minte? Deci, perfect capabil!), finalizate prin ejaculare. Nu s-a mai pus problema reticenţei, reţinerii, iar de dezgust – nici vorbă!

După părăsirea spitalului, B-19 a avut o relaţie cu o femeie măritată timp de câteva luni, spre încântarea dr. Heath. Totuşi, activitatea homosexuală a pacientului nu a încetat în întregime. Din nefericire, informaţii pe termen lung nu au existat, aşa încât nu se ştie ce s-a mai întâmplat cu subiectul cercetării.

Studii atât de riscante nu au fost prea multe de-a lungul timpului, deci nu le putem considera extrem de relevante. Dar, cel puţin ni se pot ridica semne de întrebare cu privire la imensa putere a stimulării circuitului plăcerii din creier capabilă a influenţa comportamentul uman. Iar în lipsa stimulării artificiale prin electrozi, ne putem gândi cum asocierile (oricât de mărunte) au forţa de a modifica modul cum privim lucrurile. Nu ţi s-a întâmplat?

De exemplu: să îţi săruţi iubita / iubitul pentru prima dată sub pomul X din parcul Y, după care o perioadă să priveşti cu nostalgie şi drag zona respectivă unde s-a petrecut evenimentul (deşi practic, acestea nu au nicio legătură cu experienţa ta plăcută)? sau să dansezi o melodie împreună cu partenerul tău, după care să devii emoţionată la auzul respectivului cântec ori de câte ori este difuzat la radio? (deşi poate melodia în mod normal nici nu ţi-ar fi pe plac, pentru că tu nu agreezi “lălăielile”). Cu siguranţă ai avut parte de astfel de asocieri. Creierul nostru asociază în fel şi chip experienţele plăcute cu contexul în care au avut loc şi ne modifică traiectoria vieţii în funcţie de aceste lucruri “ireale”, aş putea spune. De ce să nu mă duc şi în parcul Z? Pentru că acolo nu am fost sărutată? De ce să mă port mai frumos cu Ioana decât cu Adina? Pentru că pe Adina am cunoscut-o într-un context extrem de stresant şi umilitor pentru mine (deşi nu provocat de ea)? De ce să ascult de zece mii de ori o anumită melodie? Doar pentru că am dansat-o în braţele unui fost iubit? De ce să beau doar Brifcor? Pentru că atunci când eu aveam 20 de ani aceasta era singura băutură răcoritoare (dar eu eram tânără, în putere, frumoasă şi fericită)?

Îmi amintesc o experienţă personală în strânsă legătură cu asocierile “înşelătoare” pe care creierul meu le-a făcut de-a lungul vremii. Primul sărut din viaţa mea a avut loc la o petrecere organizată de una dintre prietenele de a căror companie mă bucuram pe atunci. Pentru respectiva prietenă am rămas cu o mare slăbiciune şi simpatie. După vreo cincisprezece ani i-am mărturisit care este motivul real pentru care îmi era dragă (cu toate că în rest, raţional vorbind, nu pot spune că suntem foarte compatibile şi congruente una cu cealaltă). Ciudat este că şi acum, după atâţia ani, zona respectivă a Bucureştiului (unde a avut loc petrecerea) pentru mine este încărcată cu emoţie. Şi acum privesc cu nostalgie blocul respectiv şi străduţele din apropiere. Deşi ştiu despre ce e vorba şi ştiu cât de mult mă amăgesc.

Păcăleală? Minciună? Farsă? Plăsmuire? Poveste? Creierul din dotare ne face asta? Se pare că da. Primul pas către ieşirea din “basm” este conştientizarea neadevărului şi disocierea experienţelor de context (sau de alte experienţe proxime fără legătură cu clipele plăcute). Separarea lor. Disecarea. Şi analiza.

Următorii paşi…rămâne să îi aflăm împreună.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  7 Responses to “Cum poţi transforma un maldăr de gunoaie într-o grămadă de diamante (fără să te prinzi)”

  1. Rudolf, paragraful de inceput al acestui articol nu este tocmai potrivit pentru mesajul ce am dorit la vremea respectiva a fi transmis. Fireste ca orice sistem (in acest caz „omul”) in toata minunata lui complexitate functioneaza. Si de aia am ajuns aici, azi. Fiindca am functionat.

    Ideea care am dorit a fi transmisa este de fapt generata de tandemul rationalitate – emotionalitate. Oamenii aleg de multe ori in urma unor asocieri pe care mintea lor o face. Acest lucru este natural. Insa de foarte multe ori oamenii isi fac rau si aleg gresit provocandu-si mai multa durere (decat bucurie) pe termen mediu / lung intrucat de exemplu: sunt orbiti de persoana X (desi persoana X, daca mintea nu le-ar fi perturbata de valuri de emotii, nu le aduce valoare adaugata in viata) sau nu pot renunta la vechiul obicei Y pentru ca il asociaza cu un anume eveniment pozitiv pe care l-au experimentat in acelasi timp (desi obiceiul Y deja nu le mai este de folos) s.a.m.d.

    Pe scurt: ce am dorit a fi transmis este „watch out ce alegeri faci, omule, in asa fel incat sa iti aduca o plus valoare reala pe care sa o constientizezi si sa o simti din rarunchi, fara a fi orbit de poleiala cu care propria minte poate inveli un manunchi de buruieni (care da, pe moment par trandafiri, dar daca stai putin si evaluezi constati ca nu sunt)”.

  2. Dacă sunt gândurile subiective?! Bineînțeles că sunt subiective!
    Dar ce te așteptai? Sã existe creierul, neuronii, sinapsele, biochimia si fiziologia organului și toate astea să stea acolo doar de butaforie?
    Eu sunt eu. Am un creier care funcționează, am nervi, am organe de simț, am hormoni și alte chestii, am glucoză, curenți electrici și multe altele ; am o moștenire genetică, instincte, reacții, funcții fiziologice, relații cu mediul,
    poate că am și un suflet…
    Dar eu sunt toate acestea și multe altele la un loc. Sã te întrebi dacă gândurile mele sunt subiective e ca și cum te-ai gândit până acum că toate cele de mai sus sunt aruncate aiurea în cutia asta de îi spune corpul meu. Ca și cum pari surprinsă cã ele funcționează și cã sunt atât de bine legate de ce se întâmplă în jurul meu; și cã sunt fragile, sensibile, penetrabile…
    Ca și cum ai fi admis că toate acestea există acolo dar, magic și misterios, există deasupra lor o instanță supremă care face de fapt treaba.
    Care

    • (scuze, scriu de pe mobil)
      O instanță superioară care să decidă aprioric, irefutabil și absolut independent, ce urăsc și ce iubesc, ce vreau, ce visez, de ce îmi este frică, ce e frumos și ce nu.
      Ca și cum această instanță ar fi martoră întâmplărilor din mine și din jurul meu dar ar trebui (sau ar putea) să rămână rece, indiferentã și independentã… adică „subiectivă”.
      Mã tem că eu nu am așa ceva. Nu știu despre alții dar eu nu am așa ceva. Eu am un sistem complicat de procese bio-, fizio-, chimico-, socio-, psihologice și spirituale căruia îi spun eu.
      E fragil, supus greșelilor, plin de erori și anomalii. Dar funcționează. Sunt eu, cu toate bucuriile și tristețile mele, cu toate lucrurile despre care sunt sigur și despre care știu că n-ar trebui să fiu sigur. Sunt eu cu toate schimbările mele, dorite sau nu, știute sau nu, înțelese sau nu. Schimbările acestea, indiferent de natura cauzelor care le-au generat sunt viața mea, povestea mea. Eu.
      Normal cã ma schimb. Normal cã iubirea mea cea mai sublimă este iubirea mea (creier, instincte, piele, hormoni, sinapse, reacții fiziologice și biologice, suflet, spirit, karma și toate celelalte). Normal cã iubirea mea cea mai sublimă nu e dictatã de acea instanță imperturbabilã ci de mine, acel om supus greșelilor. Eu, cel care sunt subiectiv dar legat, peste măsura puterii noastre de a înțelege, de tot ceea ce se întâmplă în jurul meu.

  3. daca ne reamintim ca „cu cat stii mai multe, cu atat mai clar iti dai seama cat de putine stii de fapt„, atunci „ignorance is bliss” … always. iar de aici rezulta „we’re all blessed” … si trebuie doar sa constientizam asta. sau altfel: cu ce/de ce e mai ok o acumulare de cunostiinte/informatie in comparatie cu o acumulare de bunuri? in fond, nici pe alea (cunostiintele, informatiile sintetizate), nu le luam cu noi.

    da’ revenind la subiectul initial, cum cred c-a sesizat si Thea, se pune intrebare practica: cum? inainte de a ajunge la nivele de abstractizare si conceptualizare superioare, trebuie totusi sa plecam de la o baza solida … si tocmai acolo e problema: care sunt informatiile reale? ma folosesc iar de exemplul simplist, Matrix, si intreb: oare chiar putea un X oarecare sesiza ca traieste intr-o realitate fictiva? chiar daca rationa referitor la subiect, dovezile iar fi lipsit cu desavarsire (chiar si cei „treji” aveau nevoie de altcineva care sa-i decupleze fizic din Matrix). iar fara dovezi … cum inchizi gura ratiunii care-ti repeta: „teorie frumoasa, pacat ca n-o poti dovedi”? asa ajungem la „a crede” … si daca o luam pe calea respectiva, ne lovim de alta rascruce de drumuri, indicata de intrebarea: „de ce propriul crez si nu Dumnezeu/Allah/etc.?” … iar incercand sa raspundem, ajungem la acelasi „cum?”. deobicei totul se sfarseste prin a definirea lui „a priori”, acea „exceptie care confirma regula” … luand astfel decizia de a ignoram voit ca „regula” are la baza „multimea” si exemplul cu Matrix demonstreaza clar „relevanta” multimii pentru acel X care cauta dovezi.

    (fiindca m-a amuzat aceasta incursiune in logica circulara si fiindca se spune ca rasul e benefic tuturor) inchei precizand: „ignorance is bliss” … daca nu esti X, iar daca esti X … mai devreme sau mai tarziu te vei redefini (de bunavoie, nesilit si neinfluentat de nimeni). :))

  4. Dar cum se poate face separarea, disedarea, analiza?!

  5. Hahaha. Aşa credeam şi eu acum ceva timp: că ignorance is bliss. Între timp m-am hotărât să cresc şi să aflu mai multe despre mine. Sunt pro realitate si obiectivitate (vorbesc de acea graunţă de obiectivitate la care, în ignoranţa mea, aş putea avea acces). Nu mi-aş dori să idolatrizez oameni cu care nu sunt compatibilă (doar pentru că îi asociez cu un eveniment plăcut), nu mi-aş dori să nu încerc ceva nou (doar pentru că vechiul a fost atât de buuuuun), nu mi-aş dori să stau pe loc când am posibilitatea de a accede la o mai bună autocunoaştere (deci vreau să plec din locul în care sunt, oricât de confortabil ar fi acesta).
    Mulţumesc pentru feedback-urile dumneavoastră constante.

  6. Cypher: You know, I know this steak doesn’t exist. I know that when I put it in my mouth, the Matrix is telling my brain that it is juicy and delicious. After nine years, you know what I realize?
    [Takes a bite of steak]
    Cypher: Ignorance is bliss.

    … si atata timp cat „basmul” nu are fisuri, de ce ar vrea cineva sa ajunga ca Cypher? sau Morpheus? sau Neo?

Sorry, the comment form is closed at this time.