Mar 062011
 

Suntem o specie muzicală în aceeaşi măsură în care suntem o specie lingvistică. Aşa grăit-a, muzicofilic, Oliver Sacks, iar dacă doriţi să-l contraziceţi, n-aveţi decât, dar pe participarea mea nu contaţi, sunt un pic cam ocupată cu zona pre-cosmică a experimentelor (cvasi)psihologice orchestrate anterior desfăşurării zborurilor spaţiale. Practica a demonstrat că foamea senzorială poate fi astâmpărată zdravăn (unde mai pui că şi hipocaloric) cu muzică. (Tac iarăşi pentru că, vedeţi voi, sunt tare amărâtă, dintre sutele de CD-uri plătite pe care le am – atenţie: acum câţiva ani nu ascultam aproape deloc şi nu cred că posedam mai mult de zece înregistrări certificate – nu ştiu ce muzică să aleg. Şi-atunci, să ne-ntoarcem de unde-am plecat şi să se facă linişte, zic.) Şi totuşi, atunci când îţi este foame, mult prea multă foame, căci n-ai mai înfulecat de prea mult timp, ce se-ntâmplă? Mănânci, chiar mănânci sau ţi se pare că mănânci? Nu cumva hrana foamei tale (care, paradoxal, te şi satură) e de natură hipnotică? Nu cumva atunci când ţi-e atât de foame încât ajungi chiar să visezi mâncarea, confunzi, până la urmă, visul cu realitatea? Şi astfel nu mănânci, ci doar îţi reprezinţi actul de a mânca, senzaţia de saţietate reală ajungând la cote de-a dreptul excepţionale? (Pentru cei care au o efectivă problemă existenţială cu greutatea, acesta nu, nu este cel mai bun articol al meu, demn de vreun Pulitzer autohton pentru comoda şi scuza(n)ta posibilă explicaţie genială: ntz, e chiar realitatea, doar aceasta îngraşă, nicidecum visul hoinar, uitaţi-vă, din nou, la cântar.)

Claustrarea senzorială de lungă durată crează cele mai favorabile condiţii pentru ca hotarele dintre vis şi realitate să se şteargă, ziceam, de-aia cosmonauţii noştri se luptă de zor cu coruri de băieţi, soprane grăsuţe şi cvartete dezlănţuite. Foarte multe tipuri de halucinaţii, inclusiv cele de natură muzicală, pot să îşi facă loc dacă perceptualitatea nu este stimulată corespunzător. Acuma, dacă rămânem cuminţi în zona cosmonauţilor cu care tocmai mă delectez, vorbim de o complexă împrejurare extremă, însă este foarte probabil ca o astfel de lipsire de stimuli trebuincioşi (n-am spus “lipsă”) să se întâmple şi în viaţa obişnuită, cea de zi cu zi. (Alţii sunt de părere că nu prea şi chiar eu spuneam într-un articol anterior că alergăm, haotic şi nechibzuit, după cât mai multă stimulare, iacătă, nu tocmai inutilă – … vă daţi seama, deja m-am investit, chiar dacă doar în faţa mea, cu putere “de deja zicere”, cred că o iau razna, opriţi-mă, rogu-v-aş.)  Înregistrarea biocurenţilor creierului a arătat, nu o dată, că în scoarţa emisferelor cerebrale, în condiţii de singurătate, se dezvoltă unele faze hipnotice. Creierul, să nu uităm, are nevoie acută să-şi menţină activitatea constantă şi, dacă nu primeşte stimularea corespunzătoare, îşi crează stimuli proprii pe care-i îmbracă (după gustul meu, un pic cam ţipător) sub forma halucinaţiilor reale şi profund fiziologice. De ce să mă credeţi pe cuvânt, mă-ntreb, ca şi voi? Aţi fi de-a dreptul neprofesionişti, aşa că uitaţi-vă pe scanările cerebrale care demonstrează că auzirea de astfel de halucinaţii este bine întovărăşită cu activitatea (ne)obişnuită din lobii temporali, lobii frontali, ganglionii bazali şi cerebel – exact acele zone activate, în condiţii de pace (a se citi: “război senzorial”), în perceperea muzicii “bune”, reale. Mai întâi, halucinaţiile astea drăguţe par că vin din afară, însă imediat, după căutarea zadarnică a vinovatelor surse, (ne)fericiţii îşi dau seama că meseriaşul e taman creieraşul lor, supracalificat, nu glumă (ajutat, ce-i drept, la început, ba de sunetul locomotivei, al maşinii de tuns iarba, al bâzâitului minfrigiderului sau, cel mai tare, de fluieratul velaturii în vânt). Revin (mai mult pentru mine, v-am explicat deja că eu pricep mai greu): înregistrarea biocurenţilor creierului a arătat, nu o dată, că în scoarţa emisferelor cerebrale, în condiţii de singurătate, se dezvoltă unele faze hipnotice. Până una-alta, eu am înţeles cam aşa: în prima  fază de stare hipnotică, atât stimulii puternici cât şi cei slabi provoacă aceeaşi reacţie a organismului, în timp ce în starea de veghe un stimul mai puternic provoacă o reacţie de răspuns mai energică. În starea paradoxală care urmează, un stimul slab poate provoca un efect puternic, dar în faxa ultraparadoxală se produce marea schimbare: stimulul puternic care tocmai ce provocase excitaţia energică şi răspunsul aferent activ duce la inhibiţie iar stimulul inhibitor provoacă excitaţia. (Ca-n “Două lozuri”, zic, adică viceversa.) Desigur, se instalează şi inhibiţia totală, când organismul nu mai reacţionează, temporar, la stimulii obişnuiţi. La trezire, toate aceste faze se repetă, foarte rapid şi în ordine inversă. (Corect, adică viceversa.) În încercarea stabilirii unei legături informaţionale coerente, ia priviţi-vă emoţiile cu atenţie: pe parcursul vieţii acestea manifestă un caracter destul de stabil în raport cu obiecte şi fenomene din lumea exterioară (cu muzica, de exemplu),  însă în perioada de dezvoltare a fazelor hipnotice generate de (de)privarea senzoriala, reprezentările se pot elibera cu uşurinţă  din legăturile lor asociative şi pot intra în altele noi,  să le zicem (deocamdată) bizare? Mai apoi, să nu uitam să mai îmbinăm ceva: fiind supuse legităţilor celor trei faze de stare, emoţiile pot avea avea un caracter absolut opus reprezentărilor care le-au provocat. (Adică, viceversa.)

Mai avem un pic, acu’ să ne întoarcem, hotărâţi, la Pavlov şi la câinele lui (vă rog să-l ţineţi bine, că mi-e tare frică, pe cuvânt). O anumită frecvenţă a bătăilor metronomului va constitui un stimul pozitiv de hrană condiţionat, pentru că este însoţită de aducerea mâncării şi va determina astfel reacţia alimentară, o altă frecvenţă însă va constitui stimulul negativ, din cauză că nu este însoţită de aceeaşi aducere savuroasă şi, drept urmare, produce o reacţie negativă: câinele nostru drăguţ întoarce, imediat, capul. Aceste frecvenţe ale bătăilor metronomului reprezintă o pereche reciproc opusă, dar asociată şi totodată indusă, adică una dintre frecvenţe stimulează şi amplifică acţiunea celeilalte. Dacă frecvenţa pozitivă acţionează asupra unei celule slăbite (care se găseşte în stare hipnotică), aceasta o va aduce în stare de inhibiţie iar mai departe, conform legii inducţiei reciproce, această stare de inhibiţie provoacă în cealaltă jumătate a perechii asociative o stare de excitaţie în loc de inhibiţie şi de aceea stimulul legat de acesta nu produce acum inhibiţia, ci excitaţia. (Viceversa, v-am zis.) Când unui câine în stare de inhibiţie (hipnotică) i se aduce mâncarea, adică este excitat pentru o activitate pozitivă – hrănirea propriu-zisă –  el intoarce capul şi o refuză, dar dacă i se ia din faţă – fiind astfel excitat negativ, pentru terminarea mâncatului sau pentru amânarea activităţii de hrănire -, el se va întinde după mâncare. Probabil, spune Pavlov, această lege a inducţiei reciproce a unor acţiuni opuse se aplică şi la reprezentările opuse legate de anumite celule fonatoare care constituie, de asemenea, o pereche asociativă. Pe fondul unei stări de depresiune, de retenţie (în experienţele noastre, orice dificultate în activitatea nervoasă superioară se exprimă, de obicei, prin inhibiţie, spune Pavlov) apariţia unei reprezentări oricât de puternice duce la amânarea ei şi prin aceasta induce o reprezentare opusă.

Asta zicea Pavlov, pe la 1900 şi-un pic. În 1967, Jerry Konorski, neurofiziolog interesat de baza fiziologică a halucinaţiilor, se străduia să pună întrebarea mai inteligent, adică invers. (Viceversa, încă nu vi se pare cunoscut?) Nu “de ce apar halucinaţiile?”, ci “de ce nu apar halucinaţiile tot timpul? Ce le inhibă?” Dinamicul mecanism producător de halucinaţii este încorporat în creierul nostru, spune Konorski, dar are nevoie de condiţii deosebite de declanşare. Dovezi slabe la acea vreme, însă covârşitoare astăzi: există conexiuni aferente nu numai de la organele de simţ la creier ci şi “retro”, în sensul opus (… vedeţi?, de viceversa asta nu scăpăm niciodată), furnizând astfel căile anatomice şi fiziologice de generare a halucinaţiilor. Dar le ce împiedică să se manifeste în mod normal? De ce nu avem halucinaţii tot timpul? Konorski crede că putem găsi cheia explicativă în informaţia senzorială primită de la organele de simţ, care inhibă, de obicei, fluxul invers al activităţii din părţile superioare ale cortexului periferic. Aşadar, dacă se iveşte o deficienţă  primejdioasă de flux de informaţii de la organele senzoriale, aceasta va facilita fluxul invers şi va produce halucinaţii care nu pot fi distinse din punct fiziologic şi subiectiv de percepţii.

Una peste alta:

■ deşi încă mai persistă ideea statuară că halucinaţie muzicală înseamnă imediat psihoză, natura dovedit benignă şi nonpsihotică a halucinaţiilor de acest tip (atenţie! de dragul articolului, fac abstracţie de factorii declanşatori din tabloul unor boli cu adevărat psihice) ne ajută pe noi, cei ce ne considerăm sănătoşi, să adormim liniştiţi, cu Daniel B. Smith în braţe: “Muze, nebuni şi profeţi: revizuirea istoriei, ştiinţei şi sensului halucinaţiilor auditive” (vă asigur că nu l-am citit), un studiu extrem de ofertant despre astfel de manifestări la persoanele sănătoase, ce-i drept, mai apoi şi la cele schizofrenice (sens? … hmmm…. interesant);

■ într-un creier îmbătrânit, afectat de tulburări de auz, echilibrul fragil dintre inhibiţie şi excitaţie poate determina activarea unor astfel de sisteme;

■ odată apărute, sugestia, mediul şi contextul stimulează şi orientează activ halucinaţiile muzicale (Doamna C., tot o prietenă de-a mea, prezentată, amabil, de Sacks, pe când se apropia de biserică auzea Adeste fidelis la modul cel mai fastuos, iar când făcea tartă cu mere franţuzeşti era bântuită de Frère Jacques, să mă ferească sfântu’, zic, că tot se schimbă anotimpul, să trec pe lângă Guvernul care tocmai m-a scos, cu forţa, din criză, iar creierul meu să falseze “Tu eşti primavaraaaaaa meeaaaaaaaaa…..”, atunci m-aţi pierdut definitiv, vă asigur că doar recuperatorii m-ar mai putea înapoia);

■ nu putem opri halucinaţiile muzicale, dar le putem schimba, încă nu m-am dumirit exact cum, da’ cred că-i foarte simplu: viceversa.

Post-scriptum: Vă rog să mă iertaţi, de fapt am scris acest articol la modul cel mai egoist posibil, numai şi numai pentru mine. Iar îl aud pe Georgică în bucătărie, viersuieşte de vreo două zile “La donna è mobile”, trebuia, cumva, să-mi resuscitez stima de sine, draga de ea.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.