Aug 192011
 

Motto (de înţeles altădată):

“I-a lăsat pe moştenitori să ia tot ce doresc – şi a rămas în viaţă.”

(Elias Canetti, “Provincia omului”)

Nu ştiu, zău, o recunosc cu toată sinceritatea, dacă moderarea morţii în viaţă este un act de serioasă şi profundă privire sau unul nedemn şi neclar, cu valenţe de linguşire. Vreau să-mi apropii moartea pentru că ştiu că voi muri într-o zi şi sper, aşadar, pentru bună purtare în faţa ei, la o atitudine favorizantă şi părtinitoare? Mă aştept ca astfel să nu mor de cancerul deja comun şi hilar ci, prin bunăvoinţa morţii chiar de mine sensibilizate, s-o sfârşesc în vreun fel mai obraznic, în timp ce îmi primesc nobelu’ sau chiar iubind, ce fericită banalitate!, doi bărbaţi şi jumătate? Conştientizarea morţii adevărate mă face mai bună sau doar mai prudentă? Chiar văd în ea o imensă normalitate sau o înţeleg ca pe un fel de nefirească dreptate? Simt în ea atâta potenţial de periculozitate încât contraatac, din timp, cu înţelegere şi fidelitate? Poate chiar sper, scriind cu dragoste despre ea – şi fiind, desigur, un caz special – să mă lase, de-a pururea omenirii, în binemeritata pace?

De fapt, acesta este un pseudo-articol despre noetică, mâzgălit pe o bancă, în parc, aşa cum o înţeleg eu, de felul meu mai eretică. Noetica morţii. Conştiinţa şi moartea, cele două mistere ce nu vor fi elucidate nicicând. Oricâtă dezvoltare, oricât progres, experienţa lor subiectivă va lăsa nepermise cunoaşterii adevăruri ce au schimbat deja faţa psihologiei rescrise (dacă am avea ochi potriviţi pentru a vedea, dacă ne-am plimba pe micile poteci deschise şi nu ne-am înghesui, cu ochii legaţi, pe marile bulevarde închise). Ceea ce noetica se străduieşte să engrameze în mentalul individual şi colectiv este schimbarea de perspectivă asupra conştiinţei şi, extind obraznic cuprinderea, chiar asupra morţii. Între timp, noi continuăm să învăţam că, precum stomacul secretă acid clorhidric (alături de pepsină şi alţi fosfaţi acizi), creierul produce conştiinţă (alături, desigur, de multe alte baze). Ni se spune mereu că, într-un ciclu firesc, viaţa stoarce din ea, într-un final pe cât de demn, pe-atât de idiot, moartea. Conştiinţa, ca şi moartea (printr-o extensie secretorie), sunt nişte biete, dar remarcabile epifenomene. Având drept focalizare experienţa subiectivă a gândirii, noetica încearcă să urce spre lumină nişte experienţe tulburătoare care au marcat cultura mai joasă, să-i spunem umană, mai mult decât au făcut-o asupra cunoaşterii ştiinţifice înalte, preconizând, optimist, schimbări şi modificări de atitudine obiectivă la nivelul abordării prin ştiinţă (a se vedea importanţa atitudinii specializate, psihologic-însoţitoare faţă de credinţa individuală în vindecare). Aţi observat că pentru viaţă, ca şi pentru bolile incurabile, toată lumea are un leac? Într-un fel mult mai decent, noetica vine şi spune: tu eşti cauza şi eşti şi creatorul. Adică privirea mea înspre interiorul doldora de resurse, conştiinţa mea de sine din mine face totul? Ce-ar fi să înţelegem că perspectiva corectă chiar arată aşa? Conştiinţa este fenomenul fundamental, tot restul e doar epifenomenul. Viaţa secretă moartea, nu invers, nu-i aşa? Poate c-ar trebui să răsturnăm privirile şi să admitem că, din perspectiva liniei, moartea este evenimentul fundamental, tot restul fiind deasupra, epi-existenţial. După mine, doar dacă înţelegi astfel moartea îţi poţi secreta continuu viaţa într-un asemenea mod încât totul să curgă, să decurgă şi chiar să se şi rupă interconectat. Tu eşti creatorul cauzei tale. Secretă-te tu, nu te lăsa secretat. Tu eşti moartea ta. Uită-te în tine şi lasă-te văzut de ea. Şi mai e ceva de făcut. Cred că pe lângă conştiinţa de sine, trebuie descoperită şi parcursă moartea de sine, acest proces evolutiv fundamental în care alegi să trăieşti altfel, mult mai interior şi mult mai în afară tocmai pentru că alegi să ştii şi să vezi în fiecare zi că poţi muri oricând, poate chiar mâine, în afara calculelor, a planurilor, a zodiilor şi a liniei vieţii din propria palmă, deconectat de tine, marele sine, ca şi de alte curgătoare şi esenţiale destine. Separi frica de laşitate. Alegi adevărul de fals.

… Despre moarte ca fenomen principal?

Despre moarte ca fapt foarte viu, cotidian?

În parc moare dimineaţa, viaţa vine cu mult cald.

Nu pot încheia altfel decât seinfeldian.

Orice-am zice, încă nu înţelegem moartea.

Dovada e că le punem morţilor noştri îmbrăcaţi pernuţe cu multe danteluţe.

N-am văzut niciun bărbat mort îngropat în tricou şi bermude.

N-am văzut nicio femeie moartă îngropată în dezabiéul ei preferat.

N-am văzut niciun copil mort îngropat în pijamaua cu multe răţuşte.

Costume sobre, obligatoriu cravate, taioare ţâfnoase sau rochii aproape vetuste.

Parcă ne trimitem morţii la multinaţională, la şedinţa anuală de bilanţ.

Revin cu întrebarea idioată: şi-atunci, dacă-i trimitem să stea ţepeni şi solemni, carevasazică drepţi, de ce le punem sub capete pernuţe satinate cu multe, multe danteluţe?

(Dacă-mi răspundeţi, în vreun plan orizontal: “ca să le fie pân-acolo drumul mai confortabil şi mai  uman”, atunci îmi cer mii de scuze că la asta nu m-am gândit şi da, aveţi mare dreptate, tradiţia şi nobleţea obligă, însă şi eu am voie să personalizez cu verticalitate, că de-aia-i loc în lume de-atâta libertate: în condiţiile astea, eu le voi pune morţilor mei pernuţele sub fund. La un moment dat, în mijlocul şedinţei de dare şi luare de seamă, chiar cred că îmi vor mulţumi profund.)

… Apropo de istorii şi de tradiţii, îmi voi da nişte restanţe în toamnă, aşa că în timpul în care mi-e uşor studiez din greu prin paturi sau prin parcuri. În Japonia antică, undeva prin insulele Hokkaido şi Honshu, ritualul funerar specific era mai pe gustul meu, ţin să îl împărtăşesc cu voi: era de preferat ca participanţii la înmormântare să aducă bani într-un plic funerar – nu m-am dumirit cum arăta acesta, în afară de faptul că era, cred, foarte negru – în loc de-un colorat aranjament floral.

… Mai gândiţi-vă, zic.

Se fură florile de pe morţi ceva de speriat, se tranzacţionează pe bursa neagră coroanele şutite precum ediţiile rare în anticariat.

Efemeridele florale ajung prea departe.

Cu nişte bani însă, rămasul în viaţă al mortului îşi poate cumpăra, mai aproape de lume, o carte.

Poate chiar una de psihologie.

(… mă refer la una vie.)

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.