Aug 272011
 

Imi pare ca exista trei tipuri de efecte atunci cand un om are contact cu anxietatea mortii:

– fugi de mananci pamantul si iti continui existenta in acelasi fel, crezand mai cu putere in fiinte ori energii supranaturale salvatoare,

– te copleseste si “aluneci” in depresie cu ganduri de suicid (recomandabil sa cauti ajutor psihologic din partea unei persoane care metaforic fie spus “a murit fara a muri”),

– te transformi, nu intr-un varcolac sau intr-o fiinta angelica, nici in sensul in care iti creste o pereche de ochi noi, desi in sens symbolic e un adevar aici, si nici ca-ti creste I.Q-ul ori E.Q-ul.

Nu te transformi in sensul in care devii altcineva. Nu devii neaparat o persoana mai buna, mai iubitoare, desi nu cred ca este exclus, dar depinde de variabilele personalitatii.

Ce cred eu ca poate fi definitoriu si oarecum general valabil e ca transformarea aduce cu sine o perspectiva diferita asupra a ceea ce numim realitate care deriva din intelegerea mortii in primul rand ca renuntare. Renunti sa te strofoci, sa te lupti, sa te incordezi inutil, sa faci lucruri doar ca urmare a unui trebuie strain sinelui tau autentic (despre care stim ca e discontinuu, adica esti o colectie de euri, nu doar unul singur)

Renuntarea apare odata cu resemnificarea propriei existente. Din aceasta renuntare se iveste o pofta nebuneasca de viata, dar nu intelege eronat ca viata devine o distractie adolescentina de genul carpe diem. Pofta de viata la care fac referire este simplul fapt ca iti place ca esti viu, ca esti constient de sentimentul de a fi viu, ca esti ceea ce esti si ca lasi sa fie realitatea exact asa cum este. Metaforic, ai renuntat la a modela fum  sau la a scrie cu creta alba pe o tabla alba, ai renuntat sa te tragi de par ca sa creasca mai repede sau sa pastrezi aerul in piept ca sa ai pentru cand dormi, ai renuntat la efortul de a simti iubire, cand simti dezgust, la atitudinea apreciativa, desi iti vine sa critici, la dorinta nevrotica ca lumea sa fie cum crezi tu ca trebuie sa fie (cum iti imaginezi, cum te astepti fie constient, fie inconstient). Pe scurt, ai renuntat sa te opui curgerii spontane a vietii, a realitatii experientei din momentul prezent.

Resemnificarea existentei personale in raport cu moartea ca finitudine absoluta a vietii devine paradoxala. Resemnificarea inseamna a oferi un nou sens, un inteles unei experiente. O poveste de viata devine coerenta si acceptata ca parte din existenta unei persoane cand este clara si armonizata cu un tel din viitor.

S-a nimerit sa existi si ai devenit cineva(sinele, eul)- buletinul sau ID-ul tau de acces in Matrix sau in poveste, intr-o realitate iluzorie in timp ce simultan esti nimeni.

Insa existenta in realitate, iar acum ochii si urechile mari, NU ARE SENS. Nu exista nimic de inteles din propria viata. Absolut NIMIC.  Nu exista nimic pretios in faptul ca existi in raport cu moartea. Pretiozitatea ta are legatura pe de o parte cu imaginea ta in ochii tai si ai altora si cu structurile sociale. Iar pe de alta parte importanta (sau pretiozitatea) deriva din povestea sinelui tau desfasurata pe linia timpului. Doar in aceasta poveste la care participi poate exista SENS.

Cu tine ori fara tine, viata isi continua curgerea, noaptea si ziua vin una dupa alta, soarele rasare si apune, accidentele nefericite apar in continuare, pasarile canta, oamenii muncesc, iar unii mai si canta. Chiar daca TU nu existai pentru a aduce o schimbare sociala, politica, intelectuala, se putea intampla aproape cu certitudine ca altcineva mai devreme ori mai tarziu sa creeze si sa comunice acele idei inovatoare intr-un domeniu sau altul.

Cand cineva intelege cu toata pielea, pofta de viata vine de la sine, iar uneori si fericirea. Iar asta fara motivatii si teluri de atins, de implinit, de realizat. Dar nu in sensul in care proiectele, aspiratiile si dorintele personale dispar. Cum ar putea sa dispara? Esti doar o fiinta umana, nu una angelica (inchipuita!) ori un zombi. Atitudinea in raport cu ele este alta si anume: mai relaxata si uneori ludica.

Sentimentul constient de a fi VIU (de a simti viata curgand prin tine)  nu mai depinde de rezultatele tale. Nu mai cauti sa te simti viu, apeland la diverse distractii si placeri comerciale ori alergand dupa teluri marete. Te simti viu si asta e placut in sine. Orice altceva este ca un fel de bonus sau de adaos comercial la propriu si la figurat.

Doar imaginea ta (imaginea de sine) va fi raportata la aceste bonusuri. Iar in privinta asta poti fi relaxat. Nu e nimic real aici. Cu o imagine te poti juca asa cum te joci cu imagini in programul Photoshop. Cand stii asta (cu toata fiinta), experientele tale psihologice, subiective pot capata o nota de umor. (te amuzi, de exemplu, cand “te trezesti” ca te judeci aspru.). Te poti simti viu, plictisindu-te de moarte. Nu faci nimic, doar esti (existi) si te simti viu, iar asta e placut in sine. Pentru a evita orice ambiguitate, aceasta placere de a te simti viu nu iti tine de foame, nu te imbraca si nu te adaposteste dupa cum nici nu te fereste de evenimente nefericite.

Sentimentul constient de a fi viu creste din contactul cu moartea. Nu poti deveni constient de senzatia de viu decat daca ramai sufficient timp in contact cu spaima mortii (legea contrastului). Cu cat contempli moartea mai mult timp si lasi anxietatea sa patrunda in constiinta ta, cu atat sentimentul de viu creste si devine mai stabil. (Cred ca e necesar un antrenament al atentiei).

Aceeasi viata pe care o poti contempla in exterior curge si prin tine si devii constient de vibratia ei cand te focalizezi pe corp. Poti intelege cu toata fiinta (o intelegere insotita de o emotie de bucurie, liniste ori seninatate) procesul curgerii spontane a vietii supus implacabilei tendinte entropice, atunci cand eul dispare, cand acel “cineva” chipurile prins in corp dispare. Uneori, transformarea este brusca cu mari riscuri pentru integritatea psihologica a unui om.

Resemnificarea in termeni paradoxali consta in acceptarea lipsei de sens a vietii si asumarea unui sens personal de dragul jocului (esti in poveste!) sau din joaca la care s-a nimerit sa participi de la momentul nasterii pana acum si pana candva in viitor cand nu vei mai fi nicicand. Acest sens se naste din joaca (din poveste), iar tu poate il poti pune in cuvinte. Nu este ceva de cautat cu lumanarea, de intrebat la ghicitori, terapeuti si spirite inchipuite. Sensul se iveste spontan din chiar procesul existentei personale. Mai degraba il descoperi, dar fara eforturi, la fel cum un copil pe plaja afla ca poate modela nisipul umed si poate construi un castel pe care il poate impodobi cu scoici.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.