Mar 122011
 

(titlu de schimb:  Drum sigur către soare, cu popas răcoros printr-un râu)

E sâmbătă seara, o binecuvântare să scriu. Aş putea vorbi despre semn şi semnal sau despre semnificant şi semnificatul din el. Sau aş putea povesti despre copii şi mame sau, pur şi simplu, despre timp. Sau despre ascunderi şi nerecunoaştere. Despre greşeli. Sau, şi mai bine, despre substituţia unui semn rău prin semnul cel bun. Poate mai simplu, despre cuvânt? Despre da, despre nu? Despre „salutare, eu sunt”?

„Ai noştri au suferit cel mai puţin”, spun cele două, mamă şi fiică. „Aproape că nu e nicio crimă, e doar o intervenţie, un brânci uşor prin care pui capăt unei vieţi necunoscute.” Chiar aşa: un ceai cu gust plăcut, aproape acrişor, un somn tăcut şi cald, aproape pur, un drum până la râu, un bâldâbâc solemn şi consistent şi-o eventuală recunoaştere après. Desigur, doar dacă tu, muritor indecent, ai lăsat loc de o minimă şansă, chiar dacă nu ai vrut, insistent (pentru că aşa ai fost toată viaţa, teribil de căpos şi peste măsură de reticent).

„Ceea ce e uman în mine nu e ceea ce am eu mai bun. Ceea ce e uman în mine e ceea ce-mi doresc şi, pentru a obţine ce doresc, cred c-aş strivi tot ce-mi iese în cale” spune fiica ucigătoare, serioasă-n vorba sa, cea care, dintr-un oraş în care plouă întruna-întruna-întruna, iubea soarele nevăzut mai presus de orice. Şi chiar o făcea. Doar că soarele e soare. Şi crima e crimă. Iar banul jefuit e teribil, e mult mai mult ban, e un soi special de avere. Aşa că trebuie să ştii clar ce vrei. Iar mama îşi iubea fiica şi, deşi e groaznic de obositor să ucizi, o ajuta, strivindu-se pe sine, târându-şi paşii spre mormânt, spre chiar groapa ei.

Fiul rătăcitor, întors cu iubirea din îndelungatul drum, apare din trecut, (doar nu vă îndoiţi cumva) cu gândul cel mai bun. Ar vrea să le vadă, în sfârşit, pe cele cu-acelaşi sânge curgând, la adăpostul oricăror griji şi tulburări răcoroase de vânt. Le aduce bani, banii solari. Nu e recunoscut. Nu spune „eu sunt”. Intimitatea nu se improvizează, crede el. Trebuie timp. Şi-apoi, de ce să nu foloseşti un pic vremea care ţi se oferă (pe care eşti atât de sigur c-o atingi, c-o strângi între pumni) ca să priveşti lucrurile din afară? Să te laşi recunoscut, să te laşi amintit prin nespusul cuvânt? (Cât orgoliu plin de iubire, să vrei să fii aflat prin nevorbire…) „Să-l mai lăsăm o noapte” se gândesc cele două, neştiind că le este frate şi fiu dar simţindu-l, oarecum, un altfel de mort respirând.  „Poate că prin el ne vom salva.” (Pentru că, vedeţi voi, orice drum înspre soare are cotiturile lui şi nici crimele nu sunt întotdeauna atât de mult conţinute în frigul care se lasă, uneori, pe pământ.) Iar el vorbeşte cu ea, cu sora sa, ca un călător priceput în a povesti tot ce se află în lume, pe drum. Ea îl întreabă, profund, dar convenţional, despre soare. El i-ar putea răspunde despre vânt. Dar îi vorbeşte despre primăvară, ei, tocmai ei, care, până la el, ar fi omorât pe oricine pentru un strop de lumină în colţul ei de pământ. Şi pentru mare. Şi pentru o floare. Şi nu s-a mai făcut loc de nicio noapte în plus, cu lună plină de salvare. A ştiut s-o emoţioneze, spune ea, după ce l-a răsturnat în mormânt, a înarmat-o împotriva lui prin aducerea aminte a dorinţelor ei neîmplinite. A apelat (amintiţi-vă bine), la ceea ce în ea, pentru ea, era profund omenesc.

Ce să taci, când să te opreşti? „Dacă vrei să ştii, a fost o neînţelegere. Şi, dacă ai cunoaşte cât de cât lumea, nu te-ai mira.” (Mă gândesc să revenim pe subiect altădată, pentru o seară de sâmbătă devine prea mult.)

Deci da, până la urmă am vorbit, sec şi sumar, despre cea mai mare tăcere. Să nu spui cine eşti şi ce vrei. Camus. Le malentendu. Paradoxal, iubirea nu se află în noi. Ca s-o găseşti, e musai să-i comunici celuilalt că o cauţi, doar obligaţia de a spune îţi dă dreptul să vezi, să validezi, ce chestie, chiar şi prin pereţii cei dubli, dacă foloseşti ochii cei buni, amândoi, ochii comuni.

„Fără comunicare autentică nu există contact iar fără contact nu există dezvoltare„, spune profesorul de comunicare.* Cu non-comunicarea, iacătă, există contact suficient de direct şi o restrângere imediată şi iremediabilă, într-un mod aproape perfect. Eu la logică nu mă pricep (ce arătare ţepoasă o mai fi?), da’ dacă nici asta nu-i excepţia care confirmă regula, chiar că nu mai ştiu ce să m-apuc să citesc.

S-a făcut târziu, am lucrat toată ziua şi-am obosit un pic. Aşa că, măi copilule, măi fiule, ia să vedem, ai învăţat ceva din morţile de azi? Ce spui tu, politicosule, după ce dai, ferm, „bună ziua”? (Cea mai mare provocare tranzacţională, tu şi cu tine, acu’ să te văd cum stai la avânt.) Corect, ai zece plus. „Hello, mama, eu sunt. Am venit să mă omori. Ai dreptate, aşa zic şi eu. (Mulţumesc pentru bucata de pâine.) Azi plouă prea mărunt şi-n plus, a fost cutremur mare pe pământ. Mai bine s-o lăsăm pe mâine. Te iubesc. Pe curând.”


N.a.: Orice asemănare a celor întâmplate în mod real în anul 1935, în Cehia, este de-a dreptul potrivită. Orice achiziţie a vreunui manual de comunicare este binevenită. Îmi asum toate cele scrise, eu, Sorina, şi nu aştept nimic de la voi, altceva decât ceea ce vă cer, la modul cel mai direct. Comunicaţi-vă mult. Drumul către soare e scurt şi-n plus, e al naibii de ud.

* Adrian Nuţă, „Comunicarea – Chipuri, umbre şi măşti”, Editura SPER, Bucureşti, 2009, pag. 164

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.