Mai 232011
 

(sigur că după un articol despre „sentimentul minusculităţii”– şi totuşi, cât de impunător şi eliberator sună! – un altul despre mărimea organelor sexuale îi poate crea mari probleme autoarei, da’, pe cuvânt, aveţi asigurarea mea, n-a găsit altă di(a)sociere, în toată galaxia)

“… Un blestem pe capul nostru, filmele astea pornografice.” (Totul a pornit de la nişte sâni goi de pe coperta unei reviste care trecea, ţanţoşă, prin faţa noastră.)

“Să vă spun drept, în ultima vreme nu m-am prea uitat şi, chiar dac-aş fi făcut-o, am o problemă spinoasă de coabitare lingvistică cu imprecaţiile de orice fel, şi-n ultimul timp (chestie de adjectiv pronominal) chiar şi cu naţia română.” (Am sperat, naiv, că folosind oareşce cuvinte mai colţuroase şi-o lipsă acută de sens aş putea să descurajez o conversaţie pe care n-o doream.)

“Înveţi de-acolo numa’ porcării.”

“Femeia şi bărbatul nu mai pot să facă copii liniştiţi.”

… (devenea interesant, filmul cobora în sală, pe cordon ombilical, cu intrare printr-un hol de spital.)

“Se învaţă numa’ prostii.”

“Vă referiţi la perversiuni?”

“Nu, la ce fac în mod normal un bărbat şi o femeie.”

“Adică, în mod firesc, obişnuit?”

“Da.”

“Consideraţi că este normal, adică «aşa cum trebuie să fie» şi totuşi credeţi că e o prostie? De ce? (În gândul meu: nu că normalul n-ar putea fi de-a dreptul tâmpit.)

“Pentru că aşa ceva nu se poate.”

“Aşa ceva nu se poate sau aşa ceva nu acceptaţi Dumneavoastră?”

“Aşa ceva nici nu se poate şi nici nu accept.”

“Vă întreb din nou: vă referiţi la perversiuni, la “grozăvii”?

“Nu. La ce fac doi oameni în pat.”

“Ce fac doi oameni în pat?”

“ … Haideţi, zău aşa …”

“Doamnă, sunteţi cea care a iniţiat o conversaţie pe acest subiect, “zău aşa” nu prea merge, vă propun să găsim o variantă, când scăpăm de-aici, să ne uităm amândouă, în acelaşi timp, la un film porno oarecare, şi să-mi explicaţi atunci ce e normal şi ce nu.”

“ … Poffftimmm?! La un film porno?! Da’ aşa ceva nu se poate!! Cum să vă explic aşa?! Nici n-aş putea să vă explic!!!”

“Acum tocmai o faceţi, Doamnă, filmul e deja şi-n capul meu şi-n capul Dumneavoastră, doar că reprezentările noastre nu coincid şi eu nu reuşesc să mă lămuresc. Până una-alta: de ce “în prezenţa” filmului de care vă scuipaţi în sân nu aţi putea vorbi despre ceea ce tocmai vorbim acum?”

“Pentru că io nu mă uit la aşa ceva şi nici nu m-aş putea uita vreo secundă, dacă ştiu că sunteţi de faţă … Doamnă, da’ sunteţi culmea!  Culmea-culmea! Doamne iartă-mă, nici nu m-aş fi gândit, io ziceam că putem vorbi ca între oameni normali …” (Ah, normalitatea asta… Iacătă cum universul, prin reprezentanţii săi indignaţi, îmi arată că n-ar trebui să aspir să devin altceva decât un foarte bun reprezentant de vânzări sau, şi mai interesant şi provocator, o secretară. Sau o actriţă de film?)

(insist) …”Eu sau oricine altcineva? De ce v-ar afecta prezenţa mea, de ce privirea Dumneavoastră spre filmul cu pricina n-ar putea merge mână-n mână cu vorbirea?”… şi aşa mai departe. N-am avut nicio şansă, a trecut repede la eterna schimbare a guvernului şi nu cu mine, că n-am corespuns deloc psihologic şi moral, ci cu domnul cu barbă, căruia îi suna într-una telefonul şi nu-l auzea. (Şi cu moartea se întâmplă la fel. Toţi sunt capabili să vorbească despre ea, c-a fost, că este, că va fi, că e pe colo, că e pe dincolo, da’ nimeni n-o poate face cu prezenţa ei faţă în faţă, aici, pe lumea asta, cu răsuflarea ei în nas şi cu acceptarea faptului că, ne place sau ba, îi cam miroase gura. Sau cu reprezentarea copilului şi a iubitului mort. Moartea oripilantă. Moartea ca pornografie. Gros-plan. Detaliu anatomic masiv. Moarte. Organ existenţial. Coitus interruptus. Şi totuşi se nasc, în continuare, copii.)

Aşa că, având deja în cap ideea de articol, m-am dus acasă şi m-am uitat la nişte filme porno.  Desigur, pentru o temeinică documentare, din acelaşi mare respect pentru cititorii interconectaţi, cu care nu pot comunica, chiar şi virtual, altfel decât serios şi asertiv. (După ce, fireşte, am solicitat sfaturi de navigare şi vizionare avizate psihologic, să nu dau peste cap cumva, cu gugăiala şi privirea mea indiscretă, întreaga lume internetă.)

Am vizionat, mâncat floricele şi-acu’ îmi frec mâinile, pentru că am material suficient. (Apropo: io nu înţeleg nici în ruptul capului de ce pe un portal academic pe care-l ştiu e un talmeş-balmeş de materiale din toţi anii, expirate, încălecate, tăvălite, nici măcar nu te mai poţi folosi de ele, prea au trecut pe la toţi, pepeteuri, pepeseuri, docuri şi pocpocuri iar pe site-urile astea pe care m-am plimbat este, doamnelor şi domnilor, o ordine de arătat nurorii când aşează cămăşile în dulap şi chiloţii în sertare, nu alta!: categorii clare, texturi, culori, mărimi, tipuri, previzualizare, timp de desfăşurare, locuri de introduceri conceptuale, bibliografii opţionale… serios, un aranjament de zile mari. Mâine mă voi duce – funcţia şi organul încă îmi permit – să solicit oficial un portal organizat pornografic. Promit.)

Are vreun sens penetrant ce se petrece acolo, o doare-n fund pe pornografie de transcendenţă, spiritualitate, poezie, psihologie evoluţionistă? O doare-n fund de doamna noastră? (Mărturisesc că la unul dintre filme m-am uitat cu o oarecare plăcere şi reală uimire: fata, destul de tinerică, avea un aer ingenuu-intelectual-esenţialmente-moral de o profunzime cel puţin ciudată, transferabilă întregului grup.) Da, are un sens, sensul unei anumite vederi, al unei non-priviri. Filmul pornografic nu te lasă să priveşti, ci doar să vezi. Nu „a vedea” care este înlocuitorul lui „a presta, a face, a executa lucru manual”, ci „a vedea” care este anihilantul lui „a contempla”. Un „a vedea” care sfâşie fără remuşcări panoramarea unei sexualităţi minunate (pe care, eu, fără falsă pudoare, declar c-o iubesc din suflet) cu detalii supradimensionate ale unei para-sexualităţi active şi declamator activate.  Te aşezi în faţa unui film pornografic crezând c-o să primeşti vederii întregi totul şi, când colo, te trezeşti aruncat în cea mai mare iluzie de final: o reprezentare a actului sexual fără niciun strop de interpretare, în care nu trebuie, nu ai voie, nu îţi este permis să foloseşti niciun mecanism cognitiv (nici măcar senzorialitatea, la modul cel mai primitiv), nu trebuie să decodifici nimic, drept urmare nu poţi valida nimic şi nici nu poţi imagina nimic: fără proiectare, fără anticipare, fără crearea pasului interior-următor, totul îţi spune că nu ai voie să-ţi foloseşti imaginaţia sub absolut nicio formă. Fără regrete şi fără prezervativ, pornografia refuză direct orice ar putea fi legat de erotism: nimic nu este echivalat cu nimic, pentru simplu motiv că echivalentul nu intră, nu poate fi intromis, n-are loc, fiind esenţialmente monstruos –  un organ sexual multiplicat, artificial lubrifiat şi exacerbat. Am atât de multe de spus despre subiect, nu cred că-mi ajunge tot site-ul, mă rezum însă la a sublinia că, până la urmă, nu-i reproşez pornografiei decât această crasă lipsă de creativitate şi răutatea de a nu te lăsa să participi cu niciun strop de imaginaţie; nu voi da pe nimic orgasmul real, deşi articulat imaginativ, revărsat cu bărbatul pe care îl doresc, doar că eu încă nu ştiu asta. Recunosc: eu, o persoană directă, am nevoie de aluzii şi echivalenţe retorice pentru un sex ca la carte, chiar în prezenţa sexului însuşi, pentru că ceea ce-l face semnificant, atunci când îl simţi, este ceea ce nu se vede, dar se întrezăreşte şi urcă incitant, doar cu un pic mai sus de planul gros, sexual. În sexul de pe ecran nu există deloc aşteptare, e un ajuns la capătul călătoriei chiar înainte de a o începe, chiar dacă între timp au trecut, pe ceasul genital, 26 de minute şi 37 secunde, cinci organe sexuale de diferite sexe (câteodată chiar şi al treilea) şi câteva practici cam neortodoxe. (Aş simţi nevoia unui plus de creativitate până şi aici, dacă-mi daţi voie să fiu cinică, aşa, pentru exerciţiu, chiar dacă n-avem prea multe organe sexuale la îndemână – le puteţi număra, pentru confirmare – şi nici prea multe variante de exploatare. Rar mi-a fost dat să văd o aşa aglomerare de stereotipii şi de auto-compromiteri prin repetiţiune şi intromisiune.) Când săruţi un bărbat de la oricare capăt la altul, investeşti fiecare părticică pe care o străbaţi cu semnificaţia noii aşteptări de a ajunge la următoarea, orice răgaz pe o porţiune însemnând tulburătoarea apropiere de cealaltă, pe care încă nu o vezi, pentru că ochii mâinilor tale aud doar freamătul primei, dar clipesc obraznic pentru că vor să înainteze, să ajungă şi să atingă. Vor să aştepte şi să se repeadă. În pornografie nu trebuie să disciplinezi nimic, niciun fel de aşteptare, ori în dragostea sexului ăsta e tot farmecul dezordinii care se instalează doar pentru a se regăsi aranjată. Raportul sexual nu trebuie să crească, să se maturizeze, să-şi aibă propria relaţie, aproape incestuoasă, de dor, dorinţă şi putinţă.

Însă cel mai grav (pentru mine cel mai frustrant) este faptul că pornografia nu te lasă să vorbeşti, nici măcar să taci nu te lasă, nefiind altceva decât ficţiunea unei dorinţe care nu se poate povesti, anti-narativă până-n dosul străfundului ei, deşi atât de plină de seminţe care nu vor încolţi niciodată. Un act sexual, cât ar fi de întâmplător şi neangajant, are nevoie, pentru a se putea autoreproduce şi energiza prin cele care îi vor urma, poate la fel de accidentale şi neimplicante, de o cât de mică poveste. O poveste pe care să ţi-o poţi repovesti oricând, pentru că ai cuvintele care o definesc, de la numele organelor sexuale până la ceea ce se poate metaforiza, pentru că rezistă.  Poate că, uitându-ne împreună la un astfel de film, doamna-partenera mea de culmea-conversaţie ar fi aflat că cel mai mult o oripilează şi sperie organele fără cap şi corp pe care le-ar fi văzut şi le-ar fi proiectat, fără corecţie, în lumea „reală”. De la propriul organ sexual pe care şi l-ar fi reprezentat deformat (scăpând din vedere cât de uşor este să rectifici astfel de percepţii greşite) până la cel aşteptat. Căci, pentru a anihila orice tentativă de intromisiune a privitorului cu vreun strop sau milimetru de imaginaţie şi vag erotism, totul este filmat cât mai de aproape, brutal de insistent, focalizat pe detalii îngroşate de mişcări denotative şi de sex consistent. Forţa primului plan, capitalizarea insolenţei genitocentrice, acestea sunt instrumentele mecanismelor pornografice care provoacă orgasm şi ejaculare. Însă viaţa reală are altfel de dimensionalităţi şi, de ce nu, de perversităţi. Şi-n plus, în viaţa reală există aşteptare. Asta o face a naibii de suportabilă şi conexionabilă în fluidităţi.

În final, sperând că o astfel de încurajare colectivă o să-mi aducă noroc la examene, declar că sprijin din tot sufletul orgasmului meu interconectat acţiunea bruckneriană (pascaliană, nu antoniană, Doamne fereşte!) menită să reconstruiască stima de sine a acelor domni care, după citirea acestor rânduri, vor viziona, vag excitaţi, vreun film supradimensional de categorie grea, şi subscriu aproape pornografic (adică focusat puternic pe detaliu) “Avizului tuturor speriaţilor” (în spatele oricărui bărbat de succes se află întotdeauna o femeie puternică – n.a.: în lumina acestui articol, locul cel mai bun e cu spatele, da’ în faţă):

„Dimensiunea penisului nu are nicio importanţă. Erecţiile masculine normale variază între 15 şi 17 centimetri. Dar este total ridicol să te simţi psihologic handicapat dacă propriul tău penis nu atinge, cu totul şi cu totul, decât 12 sau 13 centimetri. Menţionăm că dimensiunea obiectului are mult mai puţină importanţă decât utilizarea lui. Şi că, deci, nu este deloc grav dacă organul în erecţie nu depăşeşte 8 sau 9 centimetri (ceea ce este foarte onorabil) şi că nu trebuie să vă alarmaţi dacă organul Dumneavoastră, în activitate, nu măsoară decât 5 centimetri, sau 4 sau 3 sau 2. Iar dacă penisul Dumneavoastră nu depăşeşte 50 de milimetri sau 1 centimetru, atunci chiar că nu mai are importanţă, da’ chiar niciuna.”

Să nu ne oprim aici. Doamnelor care se vor uita la două filme porno (căci vor fi) şi vor vedea mai multe penisuri  în erecţie, de dimensiuni care mai  de care mai egale, le supun atenţiei următoarele (ar fi excelent dacă ar avea acasă şi soţ şi amant, atunci engramarea demonstraţiei* chiar c-ar avea şanse reale):

Acestea sunt două linii (falusuri) egale.

Acestea sunt aceleaşi două linii egale?!

Acestea da, sunt exact aceleaşi două linii egale.

… Eu zic, totuşi, c-am învăţat astăzi ceva. În fondul ei liniar, percepţia e de-a dreptul serioasă, ceea ce face ca realitatea să se prăpădească de râs.

Suntem în sesiune. Examene. Întrebări şi răspunsuri. Abordări. Concluzii. Ici-colo, câte-o grilă mare, enervantă.

Întrebare: Ce i se poate reproşa pornografiei (şi adulterului gros-plan, printr-o darnică extensie, apărută din senin, pur cinemato-drepto-grafică)?

Răspuns: Nu că este frapantă, ci că nu este altfel decât frapantă.

Cu ce concluzie plecăm noi de-aici? Frapantă-frapantă, da’ câtă plictiseală egală şi-n fond, cât liniar conservatorism…

——————————————————————————————-

* Iluzia Mario Ponzo

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.