Mai 112011
 

E greu să vorbeşti cu sfârşitul.

O spun cu tălpile goale: ştiu clar că simţul isprăvirii are cea mai înţepătoare plajă de preumblare. Sigur, simţul definitivului doare. Jucându-mă cu vorbele, aş spune aşa: orice rămâne neterminat te definitivează într-o sigură agăţare.

Ne face bine doar ce s-a sfârşit cum trebuie, orice-ar însemna asta şi oricâtă bucurie sau durere ar consuma. O dragoste, o viaţă, un curs, un articol, o conversaţie, o împreunare. Adică tot ce s-a iubit, s-a trăit, s-a ascultat, s-a citit, s-a văzut. Ne face bine doar ceea ce s-a spus. (Mai mult decât de respiraţie, leg viaţa de cuvânt. Iertaţi-mă. E, categoric, o deformaţie.) Ce s-a tăcut nu ucide, nu, face ceva mult mai rău: cimentează într-o structură care, culmea, se fisurează curând. Sau credeţi cumva că ne putem plia înţelepciunii care spune că regretul e un fel de măsură a lucrurilor, în lipsa unui cântar electronic, metrologizat cu atenţie? Cândva, am crezut că da. Acum am mai crescut şi am avut şansa de a nu fi murit încă. Un astfel de noroc te obligă să substitui perspectiva şi instrumentul de măsurare şi să înţelegi, în sfârşit, că poţi schimba lucrurile şi anihila regretul. Că poţi rămâne în viaţă şi, chiar şchiopătând, poţi înainta cu dreptul.

Sigur că nu te  poţi pune cu moartea, mai ales cu moartea copilului tău, nici măcar acum, în 2011, când ne-am obişnuit atât de mult cu o viaţă mult sprijinită, asigurată şi upgradată printr-o grămadă de mijloace, încât ni se pare, mai ales atunci atunci când ne angajăm unui credit ipotecar, pe-o viaţă întreagă, că-i eradicată, la nivel planetar, până şi ideea de moarte, la modul plenar. În vremuri trecute nu era într-atât de neobişnuit să-ţi îngropi copilul înainte de a te fi gândit măcar la propriul testament, pentru că ştiinţa şi speranţa de viaţă încă erau cuminţi şi timide, iar raportarea la moarte se făcea în termeni mult mai umili. Astăzi, când acordarea propriei morţi se realizează în funcţie de culoarea dorită a coşciugului (atât de departe am ajuns cu bunăstarea), când descoperirile salvatoare au atins cote ameţitoare iar speranţa de viaţă (mai ales în ţările binecuvântate) îşi îndreaptă zilnic coloana, mortalitatea infantilă a scăzut într-atât încât statisticile spun că se află la un nivel inferior record. Trecând peste cazurile extreme (de imposibilitate justificată a continuării vieţii lumeşti sau de cele înfiorătoare, groteşti, ale prostiei şi indolenţei, de regulă româneşti), copiii supravieţuiesc primului an de viaţă şi intră, cu succes, în cursa atingerii bătrâneţii. Te îngroapă, aşa cum toţi părinţii doresc.

Dar printre noi se află părinţi cărora le mor copiii chiar acum. Se vor afla părinţi cărora le vor muri, în continuare, copiii. Să nu ne ascundem după cuvinte sau gânduri care înfricoşează prin tocmai nespunerea lor. Vă rog. Se vor afla mereu părinţi cărora le vor muri copiii de cancer sub ochii lor, fără  niciun fir de păr pe cap, cu ochii înfundaţi în orbite şi cu venele sfâşiate de ace, perfuzii şi catetere. Care se vor uita în ochii lor şi mai apoi îi vor închide, miraţi şi-ndureraţi că proprii lor părinţi n-au înţeles ce au vrut să le spună. Că nu li s-a confirmat ceea ce, poate, ar fi fost necesar sa audă.

Copiii aceia chiar vor muri iar părinţii rămaşi vii vor simţi, în mare parte a lor, că au dat greş, că au eşuat, că poartă, într-un fel, vina dezastrului celular. Se vor îndepărta încet, în tăcere, unul de celălalt, despărţindu-se. Unele dintre mame se vor afla permanent sub ameninţarea de a fi internate într-un spital de boli psihice. Alţi părinţi, sub bulgărele care se va tot mări în fiecare zi, îşi vor grăbi propriul sfârşit. Adică vor muri şi ei, înainte de termen, din cauza imputaţiei reci şi tăcute. Vor muri de vină şi de disperare, aşa cred ei, cum s-ar putea gândi că se poate muri de regret?

Eu nu vreau să trăiesc într-o astfel de lume, în care copiii cei vii, fraţii celor morţi, rămân fără părinţi sau cu jumătăţi de părinţi.

Mulţi părinţi nu pot, sau nu vor, sau nu ştiu, sau amână până când se face târziu, să vorbească cu copilul lor bolnav, aflat în stadiu terminal, despre moartea lui apropiată, însă cei care o fac îşi exind astfel şansa de a atinge coarda sentimentului bun al deznodământului care-i ajută să facă faţă pierderii.

“Trebuie să vorbesc despre moarte cu copilul meu care moare?”

“Dacă da, ce limbă să folosesc?”

“Dacă nu, ce limbă să tac, oare?”

… Ohooo, şi câte alte întrebări … Nu pot răspunde în locul vostru, şi nici nu trebuie, vă rog doar să aruncaţi un ochi mai departe:

în 2001, o echipă suedeză de cercetare (Kreicbergs, Onelöv, Valdimarsdóttir, Henter şi Steineck) a încercat să ancheteze toţi părinţii suedezi cărora le murise un copil din cauza cancerului în intervalul 1992 – 1997. Au fost găsiţi 561 de părinţi eligibili, vă rog aplecaţi-vă puţin asupra cifrei. Suedia, anii ‘90, o medie de 112 copii morţi de cancer pe an. România, 2011, n-am habar care-i media oficială, însă, intuitiv, mă cutremur.

561 părinţi eligibili.

449 au răspuns chestionarului, dintre aceştia doar 429 au declarat dacă au vorbit sau nu despre moartea iminentă cu copilul lor.

282 nu au vorbit. (66%)

69 dintre cei care nu au vorbit regretă că nu au făcut-o. (24%)

(In rest, dintre cei care răspunseseră “nu, nu regret”, probabilitatea cea mai mare de a regreta ulterior o aveau părinţii care simţiseră – sau chiar ştiuseră – cum copilul lor îşi conştientizează moartea, dar nu-i vorbiseră despre acest lucru, marea majoritate a acestor părinţi continuând să sufere de depresie şi anxietate. Aspectele vizate de studiu sunt foarte complexe, iar variabilele luate în calcul suficient de concrete. La fel şi corelările chestionarului cu inventare specializate.)

147 au vorbit cu copilul lor despre faptul că va muri.  (34%)

147 dintre cei care au vorbit nu regretă că au făcut-o nici măcar o singură clipă.  (100%)

Sigur că veţi putea privi rezultatele acestui studiu din orice unghi doriţi.

Eu, oricum m-aş poziţiona, văd numai şi numai o sută.

***

E doar o cercetare peste care am dat căutând altceva şi n-am putut să trec mai departe.

Cam atât am avut astăzi de spus. A!, ar mai fi ceva: eu, întotdeauna când citesc câte-un studiu, chiar şi cu maimuţe, îmi imaginez că particip.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.